










«Spre a vă aminti prima expoziţie dela Gim. De Fete din Mizil (expoziţie de lucru şi desen – din anul 1936-1937. Şi totodată vă mai amintiţi şi de mine.
(semnătura indescifrabilă) 7 iulie 1937
Destinatar:
Dsale
Domnişoarei
Diamanta Luscan
Directoare
Gim. De Fete Mizil»
detaliu din expoziţia Cusături / ţesături
detaliu din expoziţia Cusături / ţesături* * *
Şcoala de fete, aşa cum am auzit-o numită de tatăl meu, a mai funcţionat pînă în 1956, cînd i-a luat locul pentru doi ani o şcoală mixtă. Apoi, în 1958, s-a reînfiinţat liceul de cultură generală pe strada Nicolae Bălcescu, clădirea fostei şcoli de fete căpătînd destinaţia de internat al liceului pentru elevii de la ţară. În anii ’70, cînd liceul de cultură generală devine Liceul Industrial Mizil, clădirii i se dă o altă utilitate – atelier şcoală. Probabil că structura clădirii s-a şubrezit atît de la strungurile mutate acolo, de la vibraţii etc., dar şi de la cutremurele din ’77, ’86 şi ’90. A fost dărîmată acum cîţiva ani, după 2000, pentru a face loc unui supermarket Plus, neinspirat amplasat chiar acolo, la şosea, în centrul oraşului.
În aşteptarea unor fotografii cu clădirea fostei şcoli de fete, m-am gîndit să postez pentru încheiere o filmare din concert cu Emerson, Lake & Palmer: Barbarian - Nutrocker, o înnădire a două piese, una de pe ELP, primul album, a doua de pe Pictures at an Exibition - un fel de Să gîndim pozitiv, totuşi. Chiar aşa. Se poate şi mai rău.
Update. Pentru că promisesem, iată fotografii cu clădirea fostei Şcoli de fete înainte de demolare (2), după ce a fost părăsită, apoi incendiată, probabil pentru a i se grăbi dispariţia, procedeu folosit cu mare succes şi în Bucureşti în cazul contrucţiilor clasate în Patrimoniul arhitectural (vezi aici un exemplu). Cred că era o contrucţie relevantă pentru arhitectura tîrgurilor. În sfîrşit, nu mai e. Fotografiile îi aparţin lui Cosmin Pavel.
vedere frontală
vedere din spate
Şi supermarketul Plus (foto Cosmin Pavel):

Update: o fotografie cu Scoala de Fete furnizata recent de un tinar istoric.

Traian Popescu în columbar






M-a sunat din Viena un prieten să-mi spună că-mi trimite o carte, printr-un tip din Mizil. Uneori, precizările par să scuze o anume realitate. Du pildă, faptul că un om lasă Viena, ca să revină la Mizil.
„Ştii – mi-a zis amicul din Viena –, persoana care o să-ţi telefoneze, ca să-ţi dea cartea, a călătorit mult, e pasionat de simfoniile lui Haydn, mi-a făcut o impresie excelentă. Cît timp există astfel de oameni, România este salvată.”
La cîteva zile, după ce am aflat că la Mizil se găseşte un domn pe care România poate să conteze în competiţia dură cu restul lumii, acesta mi-a dat întîlnire în staţia de metrou Obor. Ca şi în alte dăţi, cînd mi-am fixat rendez-vous-uri cu necunoscuţi, în locuri aglomerate, am ezitat să-l întreb cum o să ne recunoaştem. Pe vremuri era simplu. Spuneai: „O să vin cu Scînteia sub braţ sau cu un trandafir în buzunarul de la piept.” Scînteia însă nu mai apare, iar trandafirii se aduc din Olanda şi firul costă cît un bilet de tren Mizil-Bucureşti.
Cine cunoaşte staţia Obor, ştie că numărul oamenilor a căror înfăţişare ne spune că preferă manelele simfoniilor lui Haydn e foarte mare. Şi ar fi şi mai mare, dacă creaţiile lui Haydn ar fi interpretate de formaţii de manelişti. Situaţia, şi aşa complicată, se complica şi mai tare, fiindcă nu stabilisem la care din cele patru ieşiri din metrou trebuia să ne întîlnim. Puteam să aştept mult şi bine la o scară pe care să urce la lumina zilei numai bărbaţi pasionaţi după Vali Vijelie, în vreme ce pe celelalte trei scări să urce valuri, valuri fanii lui Beethoven, Haydn, Şostakovici şi Stockhausen. Şi toţi, cu cîte o carte vieneză în mînă.
Chiar şi aşa, primul gînd care îţi trece prin cap, uitîndu-te la oamenii ce roiesc în acest foarte circulat loc din Bucureşti, fie că intră, fie că ies din metrou, e că extrem de puţini au aerul de a fi ţinut vreodată nişte cărţi în mînă, iar dacă au făcut-o, şi mai puţini au privirea unora care le-au citit. Al doilea gînd, care te urmăreşte şi după ce renunţi să-l cauţi pe omul cu o faţă de fidel al filarmonicilor, e că nici în alte staţii de metrou lucrurile nu stau altfel. Ce înţelegi imediat, uitîndu-te la lumea care intră şi iese din metrou cu privirea în pămînt, după ce în primii ani după 1990 începuseră s-o ridice şi chiar să se uite unii la alţii, minunîndu-se că mai pot să se recunoască din priviri şi să-şi zîmbească, e că nu mai aşteaptă nimic.
Stăteam derutat în mijlocul mulţimii mohorîte şi aşteptam să apară individul cu care să mă înţeleg din priviri. Oamenii se tîrau toţii cu ochii în jos, fără să le pese că erau cercetaţi. Nici unul nu avea aerul c-ar dori să salveze România. Logic ar fi fost să iau la rînd toate cele patru ieşiri din metrou. Şi la ce-ar fi folosit? La ce-ar fi slujit dacă, în loc de unul, găseam doi sau trei mizileni dispuşi să salveze România? Aş fi zis: „Iată o minune, eu aştept o carte şi-mi sosesc trei!” Dar pot, oare, să mişte din loc o ţară trei cărţi, cărate pe ruta Viena-Mizil-Bucureşti, cînd pînă şi cele mai îndulcite statistici spun că media de şcolarizare a românului activ, avînd vîrsta între 16 şi 60 de ani, e abia de şase clase?
(Povestiri foarte scurte. Întîmplări interesante din viaţa lui Vasile B. Caiet cu subiecte - LiterNet.ro 2005)
"Melczelic (a piece of melcake sau, mai pe limba noastră, un mizilic de Mizil)"
mezél (mezéluri), s.n. – 1. Antreu, gustare. – 2. Salam, cîrnat. – Var. (înv.) mezea. Mr. mizé, megl. mezé. Tc. meze, din per. māzā (Roesler 599; Şeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1453), cf. ngr. μεζές, alb. mezë. Forma primitivă este cea a variantei, de la al cărei pl. mezele s-a reconstituit noul sing. – Der. mezelic, s.n. (gustare), din tc. mezelik, cf. megl. miziloc, ngr. μεζελίϰι; mezelerie, s.f. (prăvălie de mezeluri).(scuze, Alistair, pentru o nouă citare fără un grad ridicat de siguranţă. de data asta n-am mai citat din DEX, ci din [DER] - Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966)
"Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderente aici."

Plăişori de munte,)
Scoboară oi multe,
Trei cîrduri de oi,
Trei ciobănei.
Un cioban mai mic
Cu oi mai multe.
Cei doi veri primari,
Ei că s-au vorbit
Într-un apus de soare
Ca să mi-l omoare
Şi (să) mi-l îngroape
În umbra stînei,
- Oiţă, lăiţă,
Mică mioriţă,
Ce, lupii, ţi-e ţie?
Din iarnă-ai scăpat,
Lupi nu te-au mîncat.
- Stăpîne, stăpîne,
Ce, lupii, mi-e mie?
Din iarnă-am scăpat,
Lupii nu m-au mîncat.
Ce, lupii, mi-e mie
Ţi-oi spune şi ţie:
Cei doi veri ai tăi
Ei că s-au vorbit
Să te omoare
Să-ţi ia oi şi bani.
- Oiţă, oiţă,
Mică mioriţă,
Şi m-or omorî,
Şi m-or îngropa,
Voi m-iţi dezgropa
În tîrla oilor,
În mijlocul mieilor.
Oiţele-mi (or) plînge
Cu lăcrămi de sînge.
Şi buciumul să-mi puneţi,
Buciumul să-mi zică,
Cîinii să se strîngă,
Pe mine să mă plîngă;
Fluieraş să-mi puneţi,
Fluieraş de soc
Să-mi cînte cu foc,
Fluieraş mai mare
Să-mi cînte cu jale.
(„Contemporanul”, 6 (1886), p. 500-501. Republicată: O. Densuşianu, Viaţa păstorească, p. 225. Inf.: Mariţa Simionescu şi Tinca Hagica. Or. Mizil, reg. Ploieşti



Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu.
Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul. Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.


Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?
* * *
În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei :
– Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.
fotografie preluată de pe situl www.romeojulietalamizil.ro
Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războilui ruso-turcesc!
Aveam la Piteşti una republică. Prezident d. I. Brătianu.
Aveam la Ploieşti o adoua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada... şi aşa cum dulci jubilo in infinitum.


Trecîndu pe pămîntul Daciei, amu aflat cu mare nemulţumire că, lăsîndu pustie capitala vostră, v’aţi rissipitu. Locuitori ai Bucuresciloru! Cei dreptu cugetători desaprobă purtarea vostră. Patriotismul bărbaţiloru generoşi la assemenea împrejurări se cunosce. Când, stâlpii patriei dau assemenea essemple, ce mai remâne să facă poporulu? Nobili locuitori! Întorceţi-vă la vetrele vostre, ale poporului, şi chiaru alle vostre, ve chiamă capitala ţărei. Astăzi este vorba pentru viitorea libertate a Naţiei vostre. Care din voi se va arăta nedemnu de acesta?Dacă din nenorocire se află vre-unulu între voi assemenea, stingă-se numele lui din rendullu cellu de bunu nemu! Patria lui i va cere într’uă zi cuventu de indifferinţa sa; fie încredinţatu că frica lui este nemotivată; şi că mai ’nainte de a se vărsa uă picătură de sânge dacu, mormentulu ca acoperi trupurile nostre alle tuturoru.
Mizil, 1821, Martie 18
Dată în ellinesca taberă generală
Revenit la Biblioteca Babel, am dat cu search-ul ca un psihopat să mă mai lămuresc în privinţa lui Alexandru Ipsilanti. Nu mare mi-a fost mirarea... Am găsit numele într-un articol din Journal of Neurology, Neurosugery, and Psychiatry (1995;59:219-220). La rubrica Matters arising, articolul Alexander Ypsilante (1792-1832). Un fel de comentariu la comentariul dr. Haas LF făcut în alt număr din Journal... pe tema unei boli din familia Ipsilanti – dystrophia myotonica. Cometariul făcut de TH Papapetropoulos dela Universitatea din Patras dădea probabil gradul de rudenie dintre Alexandru şi Demetrios – fraţi – şi-şi exprima speranţa că acum, cu ajutorul tehnicilor de genetică moleculară vor putea fi analizate oasele lui Demetrios, aflate la Nafplion, pentru a stabili cu precizie natura bolii ce a cuprins familia Ipsilanti. Nu-mi venea să cred unde am ajuns şi am comutat repede pe distriofie miotonică. Răspuns prompt: distrofia miotonică variază mult şi afectează multe sisteme, pe lîngă cel muscular. Pacienţii cu distrofie miotonică au o înfăţişare tipică, cu faţa lunguiaţă, cu trăsături ascuţite, datorită atrofiei şi slăbiciunii muşchilor temporal, maseter şi facial. Debilitatea extensorilor piciorului, extensorilor degetelor şi muşchilor mici ai mîinii alterează funcţionarea. Debilitatea flexorilor dorsali ai piciorului poate cauza picior balant. Interesarea muşchilor palatului, faringelui şi limbii produce vorbire dizartrică, voce nazonată şi probleme de deglutiţie. Unii pacienţi prezintă debilitatea diafragmului şi a muşchilor intercostali, care poate duce la insuficienţă respiratorie. Miotonia, care de obicei apare în jurul vîrstei de 5 ani, este evidenţiată prin percuţia muşchilor eminenţei tenare, ai limbii şi extensorului mîinii. Miotonia produce o relaxare lentă a pumnului strîns, urmînd după o închidere voluntară puternică. Este caracterizată prin debilitate musculară sera facială şi la nivelul globilor oculari şi insuficienţă respiratorie neonatală. Pacienţii cu distrofie miotonică congenitală au de obicei inteligenţa scăzută. Tulburările cardiace se produc la majoritatea pacienţilor cu distrofie miotonică. Se poate produce bloc atriontricular complet şi moarte subită. Alte caracteristici asociate cu distrofia miotonică includ intelect afectat, hipersomnie, cataractă subcapsulară posterioară, alopecie frontală, atrofie a gonadelor, rezistenţă la insulină şi scăderea motilităţii esofagului şi colonului.
Mi-l închipui iarăşi pe Ipsilanti, de data asta făcînd scene. Aşa se-ntîmplă dacă-l ai pe om la mînă cu ceva. Ţi-l închipui. Adică, ţi-l mai şi închipui. Îţi permiţi luxul ăsta. Poate că i s-a făcut rău de furie, cînd a aflat de fuga boierilor de Bucuresci. Poate că înainte de a da proclamaţia a leşinat, a tremurat, s-a bîlbîit, a făcut spume la gură, şi-a dat ochii peste cap, şi-a smuls părul, s-a bătut cu pumnii în piept. Bietul om. O fi fost primul spectacol adevărat de care au avut parte mizilenii. Şi, lucru de luat în seamă, revoluţionarul a zăbovit la Mizil, fără a face mare lucru, din 18 martie pînă pe 25 - 1821. Îmi place gîndul ăsta, ar merita o proză scurtă, o nuvelă, un roman, o trilogie. De altfel, tipul a eşuat cu revoluţia lui şi a ajuns la Viena, unde şi-a pierdut minţile, murind în mizerie, la închisoare – 1828. Dar anii naşterii şi morţii nu corespundeau. În articolul de psihiatrie Ipsilanti moare în 1832. O neregulă s-a strecurat pe undeva. În fine, de-amorul căutării, nu de altceva, l-am mai căutat şi pe Haas LF, psihiatrul. Să vedem măcar de unde preocuparea asta pentru eteristul oprit la Mizil. Am trecut ca vîntul peste pagini lipsite de orice obscur interes pentru întunericul minţii. Haas parcă devenise o parolă, un cuvînt repetat fără sens a mia oară, ca-n copilărie. Şi iepurele a sărit. Nu iepurele Haas LF, ci Haas Maier – Mizil 13, băcănie. Mizil subliniat cu galbenul searh-ului in cache. Negustor evreu. Mi-am frecat mîinile satisfăcut. Mă pregăteam să-i telefonez lui Mitu să-i transmit că în Mizil au fost totuşi negustori evrei, şi că nu-i chiar aşa cum ştia el, că primarul şi consilierii au refuzat aşezarea comunităţii mozaice acolo pe motiv că, la o adică, nu i-ar mai fi putut scoate niciodată din oraş. Era prin secolul XIX. Datorită domnului Haas Maier puteam să-i dau cu tifla lui Mitu. Nu ştiu de unde plăcerea asta. Poate pentru că de fiecare dată cînd vorbim, îmi livrează adevăruri despre Mizil neinterpretabile, fără putinţă de tăgadă. L-am sunat, i-am explicat, şi a-nceput să dea înapoi oarecum rezervat, insistînd că are informaţia de la profesorul de istorie, din documente... Triumfasem. Cumva. În felul meu hazardat. Şi cu entuziasmul în buzunarul de la piept am revenit pe books.google să aprofundez. Şi am aprofundat degrabă. Era vorba de fapt de strada Mizil, nr. 13, însă oraşul era Iaşi. Ce să-i mai dau telefon... O să-i spun mîine, mi-am zis, la înmormîntarea profului de istorie, cînd probabil voi fredona cu căştile pe urechi For The Widows In Paradise; For The Fatherless In Ypsilanti:
I have called you children, I have called you son.What is there to answer if I'm the only one?
Morning comes in Paradise, morning comes in light.Still I must obey, still I must invite.If there's anything to say, if there's anything to do,If there's any other way, I'll do anything for you.I was dressed embarrassment.I was dressed in wine.If you had a part of me, will you take you're time?Even if I come back, even if I dieIs there some idea to replace my life?Like a father to impress;Like a mother's mourning dress,If you ever make a mess, I'll do anything for youI have called you preacher; I have called you son.If you have a father or if you haven't one,I'll do anything for you. I did everything for you
„Satul era străbătut de căruţe. Strigau, cei din căruţe sau de pe lîngă căruţe, din mers: "Păcúr’, păcúr’!" „Hai la peşte!”, „Lemne!”Erau căruţe cu peşte proaspăt – şi viu – căruţe cu sare, cu lemne din pădure, buşteni şi lanţi, mai mult fag şi carpen.
Venea maşina cu film, venea etuva.
Oamenii îşi aminteau de cămăşile de hîrtie ale nemţilor, mîncarea aruncată din avion a americanilor, de butoaiele deschise cu rafale de mitralieră şi vărsate pe jos şi băute de ruşi pînă mureau. Ruşii mureau. Se lăudau că mănîncă, unul singur o oaie întreagă.
I-o pregăteau, el o mînca. Rusul murea. Nemţii nu mureau. Se ascundeau, se strecurau, au stat mulţi ani ascunşi, s-au strecurat ani în şir pînă au ajuns la ei acasă. Unu’, Vernea (Werner), stătea ascuns la o femeie, în oraş, la Mizil. Tata, care era secretar de partid, ştia. A stat la femeie, neamţul, pînă a plecat în Germania.
Şi era o vorbă în sat: „Ce urli ca Vega?” Vega era la Ploieşti, era societate petrolieră româno-americană şi, cînd bombardau americanii, sirena se auzea la noi, tare, vezi bine (de unde vorba/, la 40 km depărtare). „Ce urli ca Vega?”, îmi spuneau, de plîngeam. Plîngeam de ceva. Simţeam că plînsul ăsta, răsunător şi definitiv, era luat[1]. La o durere, o nedreptate, trebuie o reacţie fără măsură, pentru a arăta măsura, cît de mare e (pentru tine) durerea, nedreptatea.”
●●●
Spre sfîrşitul secolului al XIX - lea, Mizilul apare în spaţiul de limbă germană în Meyers Konversationslexikon - Autorenkollektiv, Verlag des Bibliographischen Instituts, Leipzig und Wien, Vierte Auflage, 1885-1892 (Pag 695 / Mittsommerfest - Mjösen) ca punct pe ruta Bucureşti-Roman. Prezenţa în dicţionarul german anticipează plasarea, la trecerea dintr-un secol în celălalt, pe o rută ceva mai lungă şi, desigur, mult mai cunoscută: Bucureşti - Mizil - Breslau - Berlin. Articolul din dicţionar - extrem de scurt:
"Mizil, Stadt in der Walachei, Kreis Buzau, an der Eisenbahn Bukarest-Roman, mit lebhaftem Handel, stark besuchtem Jahrmarkt und 10,172 Einw."
"Pe Mitică Mamaia, ţambalagiu vestit din tot ţinutul tot atît de vestit al Mizilului, mărturisesc că nu l-am ştiut decît din faimă. Cunoştinţa cu persoana lui fizică a vrut destinul să mi-o înlesnească într-un moment cînd atari întîmplări nu mai sînt valabile decît pentru amintire şi lacrimă.
Ne-am întîlnit cu o oră înainte de a fi pornit la popasul veşnic, lîngă patul împodobit cu o jerbă modestă – ofrandă filială sau poate a unui admirator statornic – în care zăcea îmbrăcat cu redingota morţii, mîinile pe piept şi ţambalul îndoliat alături, lîngă obraz. În jur, în cele trei odăiţe atît de mici boceau femei cu broboade şi scurteică, scînceau copiii mahalalei tuciurii, mirosea a lumînare funerară şi colivă fiartă la ceaun.De afară, din tindă, venea jalea celor cîteva zeci de viori, împletită pe o singură strună oftată, şi ţintite toate spre urechea mortului de după fereastră, spre auzul lui Mitică Mamaia, îngheţat, de-acuma sterp. Numai cercelul de argint proaspăt frecat închipuia în aceste detalii sleite, uniformizate de moarte, o notă vie, aproape tulburătoare. S-ar fi zis că acest obiect de metal înfipt în urechea rece, în urechea spre care convergea tînguirea lăutelor, era singura legătură animată între cele două stări: viaţa şi neantul.
A meritat ţiganul (termenul trebuie înţeles sub raportul lui artistic, aşa cum îl apreciază occidentul) dovada asta de cinste şi dragoste. Că unul era Mitică Mamaia în ţinutul acesta de vinuri generoase şi pastramă de toamnă, aceste elemente care fatal trebuie să genereze şi pe al treilea: lăutarul.
Şi, slavă Domnului, nu-s puţini! Şi la Mizil, şi în satele viticole din jur, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura. Şi toţi ştiu la o adică să-i tragă o bătrînească sau una de inimă albastră ca aceea, căci vioara, şi cobza, şi naiul sînt ereditare, şi toţi dibaci sînt cînd e vorba să caligrafieze şi un cîntec de azi, fără noduri, fără greşeli de ... ortografie.
Dar ca Miticiă – adevăr vă zic – nici unul! Să spună localnicii sau cei de aiurea care l-au auzit cînd ţambalagiul apucat de dorul dusului îşi muta multicordul intrument din bîlci în bîlci, din tîrg în tîrg. Îl ştiu şi cîrciumarii, în deverul cărora prezenţa lui Mitică preţuia mai abitir decît tulburelul şi ghiudemul fript. Îl ştiu şi negustorii iarmaroacelor, al căror aldămaş el îl prezida. Îl ştiu şi boierii de la conacurile din preajmă, unde grătarul lui muzical înflăcăra sufletele deznădăjduite, unde botezul şi nunta, sfeştania şi festivitatea familială musai trebuiau săltate pe somiera cromatică
a ţambalagiului:„Salt-o salt-o la pingea,
Pune-o jos la duşumea...”Îl cunoşteau prahovenii, şi sinaioţii, şi turiştii poposind pentru un clondir de răcoare şi o duşcă de viers aromat, la barieră; îl cunoşteau şi îndrăgostiţii, şi băştinaşii, şi străinii. Da! şi străinii.
●●●Am în faţă o fotografie de-a răposatului de acum treizeci de ani. Imagine de tinreţe, în două aspecte, făcută în Germania – pe Wilhelmstrasse. E nu numai un document vizînd două etape cronologice, atît de diferite, de personale, încît cu greu admiţi că se referă la acelaşi individ. E nu numai gloria unei vîrste, a unui entuziasm în aceste poze „Cabinet” de mai bine de un sfert de veac. E şi aurul unui succes radiind din tot ce-i cuprins în petecul de acrton; chiar şi din inscripţia:
„PHOTOGRAPH KUNST-ANSTALT, GREBEL ET COMP.,
GLEIWITZ BAHNHOFSTRASSE”
Apreciaţi saltul: Mizil-Berlin.
Iată-l subţirel, într-un smoching, ce-i drept nu prea ajustat, un braţ cochet îndoit spre buzunar, celălalt de-a lungul trupului, într-o rigiditate elegant terminată cu manşeta severă. Frizură cîrlionţată, despicată la mijloc, simetric, musteaţă neagră răsucită descrescut după tipul ţiganului muzicant de acum trei decenii, ochiul negru, strălucitor, fierbinte, umbrit de dublul cozoroc al sprîncenelor sumbre. Şi iată-l altminteri, îmbrăcat în straie naţionale, în mijlocul tarafului de nemţi blonzi, la fel înţoliţi, sprijinindu-şi ciocănelele pe ţambalul pus pe o măsuţă „rococo”. Evocatoare imagini.
●●●
Ştiţi ce-i Mizilul? Un popas de o clipă în drumul trenurilor personale. Un tîrg a cărui cronică prezintă două-trei icniri revoluţionare, un orăşel fixat pe hartă – pe nedrept, sau poate victima unei finalităţi ce nici măcar nu-i aparţine – cu o poreclă de comedie. Un tîrg a cărui faimă destăinuie poate ficţiunea unei existenţe, a unei realităţi zămislite din gestul unui primar oprind demonstrativ „Acceleratul”, din reputaţia unor vinuri prizoniere în pivniţele zgîrcite ale cîtorva cultivatori, dintr-o veselie refugiată în cele trei-patru cafenele, evoluînd cenuşie în jurul biliardului şi tabinetului. E diagrama Mizilului actual. Pe cealaltă, dinainte de război, înainte de criză, de şomaj, n-o cunoaştem decît din literatura umoristică.Cînd l-am vizitat aproape de sfîrşitul lui februarie, impresia celor cîteva străzi inundate de omătul îngînat cu noroiul dezgheţului răspundea la o viziune anticipată. Coincidea cu ea. Mizilul nu mi-a apărut nici mai oropsit, nici mai optimist decît mi-l închipuiam. Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderentă aici. Firme pompoase sau naive: „La Balonul aliaţilor”, „Mosorelul tricolor”, pentru amuzamentul călătorilor în tranzit. Şi altceva nimic. Mahalalele fiinţează doar pentru justificarea birjarilor, care au inventat pentru călători distanţa. Din centru doar cîteva sute de metri şi iaca periferia, limita tîrgului. Dincolo e cîmpul. Care-i rostul birjarilor? Mister.
Aici, în mahalaua lăutarilor s-a născut Mitică Mamaia. Bărbat fercheş, talentat. Şi-a zis că ţambalul poate fi un paşaport şi o carieră de aur. Era pe atunci fericita vreme a baroneselor amorezate de ţigani, seducţiunea unui ton, înfiorarea unei scripci, vraja unui exotism precedînd jazz-ul negru post-belic. De ce nu şi-ar încerca norocul?
Şi-a luat, aşadar, ţambalul la spinare şi iată-l descins la Berlin. Acum treizeci de ani, o bucată de scîndură liniată cu sîrmă constituia o curiozitate. Ca, mai tîrziu, banjo-ul, ukulelele, saxofonul. Mitică Mamaia a dat lovitura. Iată-l disputat de patronii localurilor, varieteurilor, „clou”-ul nopţii berlineze. Şi în turneu cu un taraf de nemţi, travestiţi pentru circumstanţă în lăutari români, îmbrăcaţi în costume naţionale. Ani de triumf: Viena, Budapesta, Moscova, Petersburg, unde a cîntat, cică, în faţa ţarului. Succese de inimă, de care îşi va aminti la Mizil, suveniruri pe care le vor repeta cei doi fii, continuatori ai profesiunii. Şi întoarcerea, încadrarea în ritmul provinciei, în moravuri, în umilinţă. Teroarea ipistatului, isteria chefliului lipindu-i suta pe frunte cu o palmă zdravănă, tradiţia pardesiului vechi disimulînd instrumentul, vagabondajul. Şi anii trec, musteaţa scade, se vestejeşte, mijeşte chelia, grăsimea acoperă muşchiul şi nervul tinereţii. Mitică îşi continuă destinul. Ţambalul, ca şi vinul, cu cît e mai bătrîn, cu atît e mai virtuoz. Va supravieţui omului. Dar într-o bună zi îi va plesni o coardă. Ireparabil. De pe pat Mitică Mamaia se va muta pe masă, nu din fantezia bahică a vreunui chefliu candriu, ci din fantezia morţii. Consternare. A răposat Mitică! Steaua unei mahalale, blazonul unei bresle s-au oxhidat. Ultimul ţambalagiu al generaţiei sacrificate de radio, de „talkies”.
●●●
Cele cîteva zeci de viori continuă să suspine la fereastră, înghesuite în ogrăjioara urîtă, sub felinarul zăbrenit de o mînă cucernică. Afară, la portiţă, dricul cu doi cai pune pe peisajul vulgar o pecete pronunţată, o notă de lux. Lume. Din cînd în cînd o birjă leapădă pentru cîteva minute, vreun notabil al tîrgului, un boieraş veniţi să cinstească rămăşiţele lăutarului.Mahalaua e în păr. Precedînd carul funebru, s-au şi rînduit prapurile, coliva umilă, şi în frunte de tot cei doi băietani decînd solemn ţambalul îndoliat al mortului. Şi iată-l scos pe umeri de fii şi prieteni. Şi iată-l cocoţat în dricul lucios, în sicriul mare cît o ladă de bas. Mitică Mamaia, cu faţa spre cele două sute de muzicanţi, comandă pentru ultima oară."