Totalul afișărilor de pagină

marți, 31 martie 2015

Pastramă de Mizil

Nimic mai mult decît o schiță din Universul literar, anul 29, nr. 25, 5 noiembrie 1912. De unde aflăm că renumele Mizilului a fost serios construit, nu glumă. Punînd unul lîngă altul textele care caricaturizează nevinovatul orășel, se poate obține o consistentă antologie a deriziunii.










luni, 30 martie 2015

Cimitirul eroilor

Despre luptele purtate la Mizil în timpul primului război mondial am mai amintit aici, după cum am găsit vreo referire ori vreo imagine. Așa s-a întîmplat și acum. Unii știu că în cimitirul orășenesc există un sector dedicat eroilor. Cîndva această zonă a avut o suprafață mai mare, însă cu timpul s-a tot micșorat pe măsură ce morții au început să-și ia pămîntul în posesie. Se vede treaba că moartea nu este doar absență. În compensație, are efectul aparițiilor unor forme arhitecturale de toate soiurile, dar și a modificării peisajului. Și nu doar atît: moartea subțiază urmele morților anterioare. La noi straturile nu sînt posibile ca prin alte părți. Așa s-a întîmplat și cu acest cimitir al eroilor din miezul cimitirului orășenesc. Sînt acolo morți români și nemți ale căror urme abia de se mai deslușeau anii trecuți. Liga Tineretului Ortodox din Mizil are meritul de a fi curățat acele parcele. Un gest simplu care nu este cu nimic mai prejos decît un proiect finanțate generos pe teme mai mult sau mai puțin vogă precum identitate, patrimoniu, memorie etc. Nu trebuie neapărat să ne inflamăm cu termeni de tipul naționalism sau patriotism, care de multe ori dezbină, în ciuda aparențelor. Patrimoniul și patriotismul au aceeași rădăcină. Primul  însă are ceva mai puțină ideologie încorporată și lasă loc mai multor gesturi care se văd, dincolo de discursuri sforăitoare. Diferența dintre fapte și vorbe.
Pe cîteva pietre este scrisă apartenența soldaților la anumite formațiuni militare. Despre identitatea pesoanelor, nimic. Ei bine, despre măcar unul din militarii români căzuți în zona Mizilului și înmormîntat acolo am găsit cîteva rînduri în revista Grănicerul, numărul din 1 septembrie 1932.







Parisul Orientului

Într-o postare anterioară pusesem pseudo-jurnalul de călătorie al primarului Vienei (detalii aici). Nu știu care va fi fost impactul acestei vizite în întreaga presă centrală. Am redat doar ce am găsit printr-o întîmplare, nicidecum în urma vreunei cercetări serioase. Jurnalul e jurnal, iar pamfletul pamflet. Dar chiar și în cazul din urmă trebuie să fie ceva adevăr. Citind știrea din revista Furnica (an II, nr. 96, mai 1906), una din întrebările pe care ți le poți pune e care să fi fost detaliul care să-l fi stîrnit iarăși pe George Ranetti, pentru că, în orice caz, Mizilul nu a visat să fie Parisul Orientului ci măcar capitală de județ. Chiar dacă printre mizilenii mai în vîrstă se auzea, bineînțeles la bășcălie dar și cu o ușoară speranță, că dacă Bucureștii sînt Micul Paris, atunci Mizilul e picior de Paris. Cu „p” mic, desigur. Altfel s-ar fi zis că trăim pe picior mare și chiar n-am fi avut nici o dovadă.


Și ca să nu se creadă că mizilenii sau cel puțin primarii pe care i-au votat vor fi avut fantezii administrative, iată ce scria un arhitect în revista Arhitectura din mai 1935, punînd în discuție modernitatea la care aspirau mulți români, primari și arhitecți dar nu numai, și netrecînd cu vedere, firește, Parisul:


S-ar putea crede că dacă Mizilul nu a reușit să fie strălucitor, așa cum și l-au închipuit cîțiva primari ai săi de-a lungul ultimei sute de ani și un pic mai mult chiar, era de așteptat cel puțin să-și fi găsit un oraș-frate ceva mai mare, dacă Parisul nu s-ar fi lăsat sedus de fantasmele orășelului de la marginea cîmpiei. Nici asta nu s-a întîmplat. Frații Mizilului sînt un oraș din Republica Moldova - Iargara - și unul din Olanda - Lingewaard.

vineri, 27 martie 2015

De deochi

O zicere de deochi din Mizil glosată și publicată în studiul lui Mihai Canianu, Din psicologia poporană (deochiul și faptul), apărut în Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol. VII fasciculul I, din 1893, pg. 115-191, sub direcțiunea mizileanului Grigore Tocilescu.


Pe copertă la Furnica

Furnica era un fel de Academia Cațavencu. Nu era neapărat o onoare să apari acolo. Cui îi con-vine să stea în bătaia puștii, în rîsu-plînsu cu rimă sau nu? Hazul pe seama Mizilului din Furnica vine de la Ranetti. Dar cînd o face un mizilean, în vorba lui e și afecțiune. Doar e copărtaș la tot ce e mizilesc. Știe că nu poate întinde prea mult coarda pe care stă și el. Iar mizilenii măcar asta s-ar fi căzut să știe, că lui Ranetti îi plăcea echilibristica. O joacă pe care  ducea cînd încă nu se pomenise de postmodernism. Jocul inter-textual, dar și un joc  cu imaginea (nu orice imagine, ci desen, caricatură), în aceeași măsură auto-referențial, mi se pare remarcabil. Pe coperta numărului 140 din mai 1907 din revista Furnica este reprodus caricatural un panou de afișaj cu de toate, de la vin și bere la tipografii, ziare, hoteluri și ciocolată. Evident, sînt și afișe electorale. Și într-un colț, stînga sus, afișul piesei Romeo și Julieta la Mizil.


Ce șansă a pierdut Mizilul

E vorba de satiră, să ne înțelegem de la bun început. Dacă Republica de la Ploiești, declarată dar fără durată, a rămas o vorbă bună de spus cînd și cînd, și, mai nou, mai ales pe stadion, dar fiind totuși o vorbă intrată în uz, uite că a existat, chiar și în mod și chip satiric (de ce nu?), ceva al Mizilului: stat independent. Mizilul? Pamfletul dă o șansă tuturor, mai ales dacă e scris de un mizilean. George Ranetti, desigur. Zice el (zicea) că singura șansă ca Mizilul să devină stat independent ar fi doar într-o lume anapoda. Iar lumea asta, anapodos kosmos, e cea scrisă și descrisă, la îndemîna românului: coruptă, pe scurt. Corupte au fost locurile noastre, nu doar al Mizilului, de hăt vreme. Mai acușica aflarăm totuși cam cît de mare poate fi puterea de corupere. Totală, ce mai. Religie, aproape. Cu alte cuvinte, am ratat de puțin, ca la sport, statul (statut, statuat) independent. Interviul de două minute și ceva cu Emil Proșcan, apărut săptămîna trecută pe internet, pare desprins parcă dintr-un plan aproape conspirativ împotriva Mizilului. Dacă i-ar mai fi lăsat un pic DNA-ul pe nă-zdrăvanii ăștia cocoțați pe toate autoritățile, Mizilul atingea în sfîrșit zenitul. Moțul dintre județele Prahova și Buzău, un fel de Lesotho. Atunci ar fi început perioada de înflorire a orașului, adevărata sa istorie. Visul în sfîrșit realizat al lui Leonida Condeescu. Așadar, textul, apărut în Furnica, anul III, nr. 107, septembrie 1906.


joi, 26 martie 2015

„Mazilirea Mizilului”

Acum Mizilului nu i se mai pot găsi merite nici cît negru sub unghie. Mizilului contemporan, vreau să zic. Nu se întîmplă nimic notabil pe-acolo. Nici un parc industrial, nimic. Deși, stagnarea lucrurilor în privința parcului industrial se pare că este compensată de apariția unui vîrstnic investitor spaniol proaspăt stabilit în Mizil, pe strada 13 septembrie, care de altfel își pune mare încredere în tineretul local. În fine... Despre asta altădată. Cum spuneam, Mizilul nu mai înseamnă nimic pentru că a fost mazilit. Și nu de azi, de ieri. Povestea-i veche. A fost o rană chiar la începutul secolului trecut, acum pare-se că e aproape închisă. Pentru a face o istorie a acestei frustrări locale, n-ar trebui totuși trecut cu vederea articolul lui George Ranetti, semnat Prințul Ghytza, din revista Furnica (anul IX, nr. 41, joi 13 iunie 1913).


sâmbătă, 21 martie 2015

Isaia și Emil, primarii de Mizil


Isaia Georgescu. Primar cu intermitențe. Pe atunci mandatele erau scurte. Se succedau aproape nevrotic la putere. Cînd era el, cînd Leonida Condeescu, mult mai cunoscutul primar al Mizilului, vestit României de Caragiale. Leonida trimitea des tot felul de scrisori ziarului conservator Epoca. Avea o reputație de reclamagiu, dar și priză. Dădea bine să combați adversarul. Adversar e un termen neutru, totuși. Un politician destoinic nu se putea război decît cu dușmanii țării. Niște primari dușmani, în fond, care piereau de pe o zi pe alta chiar pe limba lor neastîmpărată. Poate că Leonida avea toate motivele să dea totul pe față. Nu știu cît de cinstit era în comparație cu Isaia Georgescu. Oricum, era o concurență și e de presupus că ei vor fi fost sursă de inspirație pentru piesa „Romeo și Julieta la Mizil”, în care protagoniști sînt primarii Mizilului, care în vremea cînd intrau în funcție îi puneau tot felul de piedici predecesorului, pentru ca după un an ori chiar după luni de zile rolurile să se schimbe. Dacă nu era Isaia, era Plutarch Mareș. Isaia, Leonida și Plutarch -- ce mai nume. Viață și literatură suprapuse. Astăzi călcați pe străzile care le poartă numele. Abstracți, trecuți dincolo de binefaceri și netrebnicii. Isprăvile lui Isaia au rămas în acte și-n ziarele epocii. De pildă, în ziarul Epoca din 31 octombrie 1896, în coloana informațiilor zilei avem o preluare din ziarul Adevărul, o știre din Mizil venită ca dintr-o capsulă a timpului. Pasată de un ziar din altul, știrea ne-ar putea face să credem că nu era vorba doar de propaganda conservatoare. Mai multe decît atît, cu data și numele schimbate, în cele cîteva rînduri avem rezumată o situație precum cele pe care televiziunile ni le prezintă zi de zi, seară de seară, de cînd cu turarea motoarelor DNA-ului.


Numele primarilor mizileni din ultimii 25 de ani nu mai sînt așa spectaculoase. Nici nu sînt așa e mulți. Emil Proșcan este la al cincilea mandat, dacă nu mă înșel. Altul a mai fost profesorul Dan Iacob. Amîndoi au acoperit 24 de ani. Au mai fost unul sau doi primari imediat după evenimentele din decembrie 1989, dar ale căror nume recunosc că nu le știu. 
Despre Emil Proșcan se pot spune multe, din multe guri. Și bune, și rele. Este bine totuși să-l ascultăm, pentru a nu îi da prilejul să spună că totdeauna este înțeles greșit. Îl ascultăm o dată și apoi, vorba versului hip-hop, dăm pe repeat. Dai play din nou de parcă nu te-ai sătura, deși știi că e vorba de ceva ce se numește silă, dar pari contrariat de stilul în care drapează adevărul pe care-l transmite sincer, nud și tot încerci să te dumirești dacă nu cumva ceva îți scapă. Este ceea ce transmite într-o pauză a Consiliului Național PSD din 20-21 martie 2015, ținut la Palatul Parlamentului. Chiar te pune pe gînduri. Cei 119 ani între „gheșeftul” lui Isaia Georgescu și „traficul de influență din gena poporului român” postulat de Emil Proșcan parcă sînt doar o noapte între două afaceri. Nimic nu pare să se fi schimbat. Iar acum, că există semne de schimbare generală, domnul Emil Proșcan se tînguie. Nu atît de poetic, pe cît ar pretinde că scrie în paginile publicațiilor pe care le patronează. Interviul de cîteva minute este luat unui individ asupra căruia pare să se vadă umbra lunguiață a patronilor de la Tehnologica Radion, suspendați între diverse dosare penale. Da, Tehnologica Radion a avut lucrări și la Mizil. Poate mai sînt și alte umbre deasupra Mizilului, precum cele ale avioanelor pe fostul aerodrome, acum un fantomatic parc industrial. Un arc peste timp, nu-i așa? Desigur, poetic, cum îi place primarului-poet: arc peste timp. Sau cap de pod. Cap căzut, gîndesc. Mai degrabă. Doar că ăsta e un altfel de limbaj poetic. Mai degrabă unul politic, în care măștile cad, indiferent dacă înainte sau după căderea capetelor. Deocamdată este doar un cap căzut pe gînduri, la vederea capetelor căzute de-a binelea. Iar gîndurile nu-l privesc pe el, că doar nu este atît de auto-reflexiv, cum s-ar zice sau cum s-ar crede. El se uită la ansamblu, pentru că vina acolo este, la popor. Poporul care cînd e deștept și știe ce alege, cînd e naiv și înghite tot ce i se dă dă la tv cu valul de arestări. Pare a nu fi hotărît cum e treaba cu poporul. Îi trebuie un instrument ca să-l poată evalua și ajunge la un soi de bio-psiho-genetică a poporului. Vina este aruncată în întunecimile umanului în ansamblu. Și, astfel, justificată. Uluitor. Atît de ppoetic e totul încît peste noapte AND-ul e DNA. Chestie de punere în pagină, nu-i așa?



vineri, 20 martie 2015

Tot din tren

Pare că șansa Mizilului în literatură este calea ferată: drumul spre Moldova și mai departe, în Austria, ori spre București. În volumul Tăcere de George M. Vlădescu (Editura literară Casa șocalelor, București, 1922), într-un fragment din povestirea Farmazonie, Mizilul e în această literatură mică un nume precum în Mersul trenurilor.


joi, 19 martie 2015

Republica la Mizil

Imediat după proclamarea Republicii la 30 decembrie 1948 au apărut articole de susținere în presă. În plus, poșta redacției duduia de mesaje. Și de la Mizil au sosit reacții. În Scînteia din 5 februarie 1948, de pildă. La acea vreme presa era cum era -- subordonată noilor directive. Nu știm cum va fi arătat scrisoarea trimisă de I. Zidaricu din Mizil, nici dacă persoana sau numele erau reale. Cert e că felul în care mizilenii receptaseră noile prefaceri ale societății nu era pe măsura însemnătății evenimentelor. Nu prea fuseseră la înălțime. Cam asta i se răspundea lui I. Zidaricu. Poate că mai apoi s-o fi scris și despre uriașul entuziasm popular de la Mizil. Nu știu. Istoria se tot scrie și re-scrie în fel și chip. Răspunsul dat lui I. Zidaricu este totuși o fantă prin care parcă se vede ceva.

 


Ora 11

Gara e un ceas. Știi cînd trec trenurile și te orientezi. Cînd eram mic mă ghidam uneori după șuvoaiele de navetiști care se revărsau din gară pe strada noastră. Nu era o supărare că nu stăteam în centru. Gara aduna zi de zi oameni mai mulți decît centrul la sfîrșitul săptămînii. Așa este poate în multe orașe. Pentru Mizil gara a fost un loc special. Chiar și în literatura care a îngăduit Mizilul, ca pe o prezență exotic-provincială, apare gara. În postarea dinainte prin gara Mizil trecea un tren cu primarul Vienei. Un tren ca atîtea altele, în fond. Aproape cincizeci de ani mai tîrziu, pe 9 martie 1953, aveau loc funeraliile lui Stalin. A doua zi doliul era arhiprezent în mai toate ziarele. În Scînteia apărea un text ca un montaj foto, în care totul era cuprins de tristețe, de la Moscova pînă la Marea Roșie, de la Marea Baltică pînă în Cișmigiu. De la Ițcani pînă la Mizil. Un montaj cu turnătorii, cu Palatul telefoanelor și cu un tren care, urmînd aproape același traseu cu cel pe care-l parcursese primarul Vienei, după ce părăsește gara din Mizil, la scurt timp, înainte de intrarea în Inotești, oprește pentru un ultim salut adresat lui Stalin. Firește, Mizilul nu putea lipsi. Cam cum și-l dorea Leonida Condeescu, la masa celor mari. Fie ea și masă de pomană. De ce tocmai Mizilul și nu Beiușul sau Caracalul, nu știu. (click pe imagine pentru zoom)




Mizileni și ploieșteni

În 4 iunie 1906 primarul Vienei, Karl Lueger, venea la București pentru a participa la Expoziția Națională, un eveniment multi-jubiliar: i se asociau aproape inevitabil, pentru acea perioadă, domnia lui Carol I (40 de ani), proclamarea Regatului României (25 de ani) și cucerirea Daciei de către Traian (1800 de ani). Pentru mai multe detalii despre această expoziție, aici. Presa vremii a acordat spații generoase acestei vizite. Karl Lueger urma să viziteze dar și să susțină prin prezența sa pavilionul austriac. În ediția de seară a cotidianului Adevărul din 4 iunie 1906 a apărut un soi de reportaj al drumului făcut de Lueger cu trenul de la intrarea în țară prin Bucovina și pînă la București. În primul fragment al reportajului Mizilul apare (pică) bine -- în opoziție cu Ploieștii. Pe scurt, face impresie bună (în primul rînd presei românești, nu știm dacă și delegației austriece). Unul din episoadele rivalităților Mizilului.


Un artist, o localizare

Un pamflet, un obicei. O localizare. Mizil. Puterea oricui stă în ceva, ca și slăbiciunea. A Mizilului, în bășcălie. Că e putere sau slăbiciune, după cum simte fiecare... Din suplimentul Belgia Orientului (An I, no. 13), apărut împreună cu cotidianul Adevărul din 2 mai 1903 (An XVI, no. 4940), un rîs și-un plîns:



marți, 17 martie 2015

Pullman prin Mizil

Mizilul s-a trezit peste noapte făcînd cum s-ar zice deliciile unora. Deliciu zic, nicidecum mizilic, al devoratorilor de provincialisme. Unele, ieftinătățuri, desigur. Dar Mizilul era loc perfect pentru tarabe cu prețuri scăzute. Uite totuși că o etichetă, o firmă adică, pare a-l sări în altă ligă: Pullman. Locomotivă, tren modern, progres. Un tren pe care din Mizil, doi ani mai tîrziu, Bogza îl descria în reportaj ceva mai poetic decît o făcea Minulescu, aproape tehnic, în poezie: „În direcția Buzăului, trenul străbate ca un balaur cîmpia, fantastic luminată de lună.” Mizilul e înșirat pe rîndul prin care sînt trecute Monteoru (loc de petrecut verile, și nu pentru oricine), Buzău, Brăila (port, bursă), Sulina (capăt, porto franco)... E pe un anume traseu. O poezie, fie ea și feroviară, nu-l ratează. E primul pe listă. E acolo, chiar dacă nu ai ce vedea dacă e să-ți arunci privirea pe geam. Știi că-n viteză de 80 la oră vezi Mizilul, ceva strașnic pentru anii ăia. Împungeri ale ochiului care traversează marginea cîmpiei și-apoi Dunărea. Un volum de versuri scos în 1936 îl ține printre locurile comune ale unui anumite literaturi. Anii în care îl frecventează Ionel Fernic, Ioachim Botez, Geo Bogza. Un volum de Ion Minulescu, Nu sunt ce par a fi..., apărut la Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”.


Politica la Mizil. Acum 100 de ani

Liberali (colectiviști) contra conservatori (ciocoi). O poveste cu  box și vox care punea Mizilul în paginile ziarelor centrale. Mizilul pitoresc era cît se poate de politic. Adică, pitorescul Mizilului e politica locală: picturesque. Cum spune Jorj Delamizil, nimeni altul decît George Ranetti, asta înseamnă că de la farsă se poate sări pîrleazul mintenaș în plină dramă, ba chiar în cea mai pură tragedie. Artă politică. Jorj Delamizil a făcut o cronică a evenimentului, în Furnica (anul VII, nr. 25, joi 24 Fevruarie 1911), la patru ani după ce titularul lui Jorj, George, scrisese piesa „Romeo și Julieta la Mizil”, dramoleta cu doi primari mizileni, firește din partide diferite, împăcați în cele din urmă prin încuscrire. Se vede treaba că arta nu salvase nimic, așa cum în zadar speră artiștii. Politica și-a văzut mai departe de boxul ei.



Iată și articolul la care face referire George Ranetti, apărut în presa opoziției, la Adevărul, anul XXIV, nr. 7698, din 15 februarie 1911:


miercuri, 11 martie 2015

Primar de Mizil

Din ziarul Epoca, marți, 22 septembrie, 1898.


Pe unde trec rușii

Aproape toți am auzit povești cu soldați nemți sau ruși, că erau așa și pe dincolo. Povestea ca povestea, depinde de cine este spusă. Povestea pare să fie minată de subiectivitatea celui ce o spune. Fiecare o dă mai departe cu ceva în plus. Ori este înflorită, ori spusă cu furie sau admirație. De cele mai multe ori este luată partea cuiva. A lua partea, adică a-i da ceva de fapt. Merite în primul rînd.  Dar și a-i pune-n spate păcate.
Am auzit și eu astfel de povești. Nemți au venit în gospodăriile ambilor bunici. Și în deal (la Tătaru), și la cîmpie (la Colceag). Despre nemți mi-au vorbit mereu admirativ, chiar și în comunism. Treaba lor. Despre ruși, ba. Adică o schimbare de ton, cu sprîncene ridicate și năduf. Pe drumurile pe care le făcea tăind dealurile spre sondele unde lucra, bunicul de la Tătaru fusese oprit de un soldat rus. A fost repede percheziționat. Tot ce mi-a rămas din povestea asta a observația că rusul avea multe ceasuri la el. Cred că mulți au auzit povești asemănătoare, cu ceasuri. De parcă rușii nu aveau timp în întinderile lor. Sau aveau, dar nu știau să-l folosească în lipsa ceasurilor. Am înțeles că în trecerea lor prin oraș că rușii au lăsat și femei însărcinate. Cu toții știm măcar o astfel de persoană născută dintr-un neștiut tată rus. Poate că bunicul meu era subiectiv. Sora lui era măritată e cîțiva cu un neamț, cu care a și plecat în Germania după război. Au mai venit o dată, ultima dată, la începutul anilor 50, iar de atunci nu a mai știut nimic de ei. Cam așa e cu istoriile de familie.
Se pare că rușii au mai trecut prin Mizil și ceva mai înainte, pe la 1878. Știam că este posibil ca în drum spre frontul războiului ruso-româno-turc, zis și de independență, să se fi întîmplat să treacă și pe la Mizil. Nu eram sigur. În corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu sînt cîteva menționări. Deci, probe. 








În alt corpus de documente privitoare la același război, alte știri locale despre trecerea trupelor rusești, de data asta fiind vorba de altfel de neînțelegeri, însă simțite tot la buzunar și cel mai adesea de către oamenii obișnuiți.

 


Precum se vede, treceri cu pagube pentru mizileni. Dar asta nu-i face pe ruși neapărat mai răi decît au fost, pare-se, nemții. În următorul război, primul mondial, și aceștia din urmă aveau să provoace distrugeri în oraș. Au ars o parte din arhiva primăriei, biserica Sf. Ioan a fost transformată provizoriu în grajd și altele. Ca și cum cu cîteva ruine orice loc ar fi dator. Pe vreme de război nu sînt buni și răi. Cu toții încearcă să-și scape pielea, cu credința că, în cele din urmă, supraviețuirea justifică orice. Poate că un anume grad de rezistență al populației civile, ori limitele celor neputinincioși fac ca răul să se mai îndulcească, ori să capete culori și mai sumbre. De unde și poveștile cu nuanțe atît de diferite.