?

sau

Ce-ar fi de ales între

un loc heraldic sau un

oraş fără de stemă

Cînd am căutat pe wikipedia minime date despre Mizil, am dat de o monografie schiţată (poate chiar ceva mai mult decît atît). Cele mai multe dintre informaţii găsite acolo îmi erau cunoscute. Deseori am încercat (am început) să strîng poveşti, convenţionale sau nu, despre orăşelul meu, iar uneori mi s-a întîmplat să dau chiar şi de surprize. Un gest repetat, să intru pe wiki-mizilul meu, în speranţa de a mai găsi ceva nou. Dar... nu – aceleaşi lucruri, însoţite de acelaşi semn de întrebare peste care trecusem de fiecare dată. În susul pagini, în partea dreaptă, în caseta cu datele la zi, de altfel convenţionale: amplasare, ţară, judeţ, atestare documentară, populaţie, suprafaţă, densitatea populaţiei, altitudine, localităţi componente, primar, site web – stema lipsea. În copilărie fusesem fascinat de steme. Toate celelalte date, istoria întreagă mi se părea că trebuie condensată în forma aceea de dreptunghi cu două colţuri rotunjite, ca de emblemă a unei echipe de fotbal. Unica formă în care poate fi înghesuit ADN-ul unui oraş, mă gîndeam. Colecţionasem cu rîvnă aproape toate timbrele cu steme ale judeţelor şi municipiilor, două serii lunguieţe din care mai toţi copiii aveau cel puţin o duzină de exemplare, sperînd (degeaba) că voi da într-un sfîrşit şi de stema oraşului meu. Doar cînd ieşeam din oraş cu maşina, spre Ploieşti sau Buzău, vedeam pe borna care marca începutul-sfîrşit al oraşului o stemă grosolană şi, cum bănuiam, încropită de cine ştie ce funcţionar al primăriei. Îmi mai amintesc că la cercul de desen de la Casa Pionierilor şi a Şoimilor Patriei profesorul Frangulea făcea nişte imprimeuri cu sită: atît fanionul Stelei Mizil, cît şi o stemă a oraşului. Cum nu prea mi le mai aduc aminte şi cum nici pe departe să-mi fi părut soluţii indiscutabile pentru problema reprezentării, am început să-mi bat capul. Ce anume s-ar potrivi unei steme goale? La urma urmei, goliciunea (cu un semn de întrebare în mijloc) din caseta tip a wikipediei n-ar fi chiar atît de lipsită de un înţeles pentru oraşul care pare să-şi fi adjudecat titlul de loc unde nu se întîmplă nimic. Un loc misterios (de ce nu?), de care se leagă toată lumea ca de un ţap ispăşitor, atunci cînd mai ai nervi să fixezi marginile lucrului normal, posibil, civilizat.
Prima soluţie am găsit-o din întîmplare, răsfoind cartea lui Ştefan Bănulescu, Scrisori din provincia de sud-est sau o bătălie cu povestiri. E acolo un text (Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti) în care un personaj, posesorul unui anume caraghioslîc, cu numele Spirică Anastasiu (fost primar şi negustor, sau invers), care, pătruns de obsesia scrierii unei istorii a oraşului, strînsese cîteva dosare cu informaţii şi fotografii, pe care chiar i le oferă lui Ştefan Bănulescu. Acesta notează printre altele, cu o ironie atotînsoţitoare dar şi complice, că Spirică îi arătase o presupusă stemă veche a Mizilului şi Fefeleiului care s-ar fi găsit la temelia unei case, pe un pergament cusut pe pînză. Stema, reprodusă în desen de cărbune, conţine: un copac, doi snopi de grîu, o vioară şi un as de pică. Informaţie preţioasă. Nu ştiu rostul copacului, în rest totul se justifică: lăutari, ţigani şi agricultori, s-ar putea decripta la botul calului. Filip Brunea Fox reuşise o descriere a Mizilului, un pic altfel decît Geo Bogza, pe fondul înmormîntării lăutarului Mitică Mamaia, la catafalcul căruia cîntaseră două sute de colegi de breaslă. Explicabilă prezenţa viorii şi a asului de pică împreună, chiar dacă unora li s-ar părea o tautologie. Snopii de grîu au şi ei rostul lor, doar e început de Bărăgan la Mizil. Dar cum e cu rostul copacului, asta n-am putut să-mi dau seama.
În cele din urmă, totul poate fi discutabil. Un copac primordial, despre care nimeni nu mai ştie nimic, chiar şi vioara care nu mai are reprezentarea de altădată – o asemenea stemă se cere oricînd, de-acum încolo, pusă în discuţie. Cît despre asul de pică şi cei doi snopi, aceştia sînt încă validaţi de realitatea imediată, nu însă şi de neînlocuit.
Dacă în Mizil şi-ar fi găsit loc de activitate vreun grup protocronist (aşa cum Martorii lui Iehova şi-au stabilit un regat, iar alte trei culte neo-protestante de asemenea), acesta poate că ar fi depus în chip de propunere pentru stema oraşului cimbrişorul, argumentaţia neîncăpînd decît în baierele unei lingvistici ambigue, pentru simplul motiv că cimbrişorului (Thymus vulgaris) i se spune mizila în limba „strămoşească” a dacilor (potrivit lucrărilor „De materia medica” a lui Dioscoride Pedanaios şi „Herbarius”-ul lui Pseudo-Apuleius). Adevărul este că s-ar fi putut ajunge chiar mai departe, dar nu a fost să avem o asemenea anvergură ficţională.
Acum parcă îmi aduc aminte că cineva mi-a pomenit odată de prezenţa pe stemă a unui cal cabrat. Ceva cam ca la Ferrari. Şi se prea poate să se fi-ntîmplat aşa, pentru o vreme, de această variantă neputînd fi responsabil decît Caragiale, mare prieten al oraşului. El pomenise în O zi solemnă de cursele de cai pe deşelate pînă spre Lipia, aproape de Buzău. În Mizil auzisem de altfel de geambaşii din ţigănie, iar în copilărie chiar prinsesem cîteva potcovării ca-n poveşti, cu foale şi cleşti ce-mi păreau a avea demensiuni fantastice, dispuse de-a lungul şoselei Mihai Bravu (şoseaua naţională), în lungul căreia trece, suprapus şi invizibil, paralela 45°, un prilej de laudă pentru mizileni. Dar cum pe spusele cuiva, pe care nu ţi-l mai aminteşti, nu te poţi baza, am lăsat-o aşa – doar o poveste, cu minima ei doză mecanico-livrescă.
Povestea cu calul gata de cursă, recunosc, mi-am pregătit-o atent. Cum puteam să-mi aranjez mai bine altă intrare, chiar mai solidă pentru o emblemă? Dacă e să stăm strîmb pentru a judeca drept (ce m-a enervat vorba asta de presupus duh), poştalionul ar fi cea mai potrivită idee pentru design-ul stemei. Ar include, fireşte, şi calul, pentru a împăca propunerea dinainte, dar mai ales ar cuprinde esenţa aşezării, de staţie de poştă – menzilhanea. Deocamdată, Poştalionul e doar un ziar, unul din cele trei ale oraşului, mai degrabă pentru accentua ideea risipei de hîrtie şi cerneală tipografică pentru un oraş cu 16.000 de suflete şi o anvergură pe care cîţiva scriitori importanţi n-au reuşit să i-o găsească.
Dacă m-aş mai strădui, cu siguranţă că aş putea împacheta încă vreo cîteva astfel de propuneri. Şi uite, chiar nu mă pot abţine. Mai zic una, că dacă s-ar găsi un portret al lui Leonida Condeescu, pe acela l-aş pune în cîmpul stemei. Un personaj aşa de pozitiv, printre puţinii dintre eroii lui Caragiale. Şi aici ar fi tot hazul, pentru că, reuşind să convingă autorităţile să impună acceleratului Bucureşti – Breslau – Berlin o oprire la Mizil, Leonida Condeescu n-a făcut altceva decît să-şi atragă furiile destinului. Moartea lui, în luna ianuarie a anului 1906, fusese de fapt o sinucidere. Primarul Leonida se aruncase de bună voie şi nesilit de nimeni în faţa trenului şi a morţii, după datările ziarului Evenimentul din Iaşi. Iar dacă portretul domnului Leonida n-ar fi de găsit, măcar o locomotivă (doar el o oprise şi-n ziua solemnă a festivităţilor de 1 mai 1900, şi-n cea la fel de solemnă a propriului sfîrşit) tot s-ar cuveni să-şi odihnească osiile pe stema neelucidată.
Mă tem însă că trebuie să închei fără a avea ceva serios de spus şi de propus. Poate că cineva străin ar trebui să vină în oraş şi să observe la rece, obiectiv acel ceva potrivit, modern, după noul chipul european al urbei. Cum de aproape douăzeci de ani sînt mai degrabă un străin pentru (odată măreţul) Mizil, eu, unul, m-aş opri totuşi la obeliscul (meşterit, cu cîteva libertăţi artistice, după chipul şi asemănarea Coloanei fără sfîrşit a lui Brîncuşi) proaspăt instalat în centrul oraşului, căruia primarul i-a făcut o prezentare succintă, esenţă a esenţelor unui loc unde de obicei nimic nu pare să se întîmple:
- O coloană a infinitului ceva mai stilizată!

Foto Midil d'antan

Poşta Mizil

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Materia din care se fac visele


De pe raftul învecinat, beţişorul cu pene moi pentru înlăturarea prafului îmi aducea mai degrabă a instrument pentru saloane de masaj. Mi-a atras atenţia pentru cîteva secunde, apoi am continuat să caut prin bibliotecă, cumva la întîmplare, mărunţişuri, bazaconii, lucruri de pus cap la cap într-un fel proaspăt şi oarecum relevant – doar că trebuia să fac faţă prafului care se ridica scurt fără a mă scuti de cîte o tuse aergică la fel de scurtă. Nu ştiu de ce m-am oprit în faţa raftului plin şi prăfuit cu revista Studii şi articole de istorie. Cu ţinte vagi şi criteriile suspendate, am deschis curios la tabla de materii, am mirosit, am mai strîmbat din nas şi-ntr-un final am ales să trec prin toate exemplarele pe care le aveam la îndemînă. Măcar să ştiu o treabă. De colo pînă colo, numai articole încremenit, rar să fi făcut vreunul cu ochiul – toate parcă aveau cîte-un băţ înfipt în fund. Pînă şi Nadia Comăneci stătea rigidă în uniforma de pionier, cu tricolorul în spate, pe una din feţele calendarului Cutezătorii pe 1976 găsit între paginile îngălbenite ale unuia dintre numere. În fine, alte gesturi rutiniere, perseverenţă îndoită, etcetera. Doar aşa am reuşit să reperez un articol care m-a tras de mînecă din cîmpia veştedă a Cuprinsului, răpindu-mă apoi perfid în moalele textului. De la primele rînduri am oftat dezamăgit. Anul înscris pe coperta revistei trebuia să fi licărit cîtuşi de puţin pentru a nu spera la te miri ce descoperiri miraculoase – 1974. Prin urmare, la puţină vreme după Tezele din iulie (1971). Articolele de propagandă erau în zaua lor în orice revistă, nu mai spun că în cea pe care alesesem s-o răsfoiesc aplicat aveau privilegii de-a dreptul. Textul semnat de un anume Ion Popa avea un titlu sub care puteai întîlni, la o adică, orice: Muzeul de istorie al şcolii. În ciclul primar privisem vitrinele cu cioburi din holul central al şcolii cu ochii bulbucaţi pentru că ratasem cîteva excursii şcolare la şantierul arheologic de la Budureasca, aşa că o vreme m-am consolat pironindu-mi privirea pe obiectele aranjate cu o grijă extrem de scenografică. Devenisem un sensibil în materia asta a memoriei intermediată de obiecte. În articolul descoperit, cum spuneam, dezamăgire. Dădusem de o argumentaţie proletcultistă în favoarea muzeelor şcolare care erau serios însărcinate. Că, vezi Doamne: contactul direct cu trecutul de luptă al poporului; formarea sentimentului patriotic; înarmarea cu elemente ale teoriei marxist-leniniste; descoperirea din timp a vocaţiei elevului; deprinderea de muncă independentă; vaxuri de la un capăt la altul. L-am citit doar pentru a-mi duce treaba la capăt, conştiincios, dacă tot mă mîncase curiozitatea. Pe la jumătatea articolului se urnea greu şi povestea unui muzeu şcolar din Anina, cu realizări şi satisfacţii. O istorisire care n-avea nimic moale, mlădios, aşa cum sperasem, ci fusese aruncată, evident dintr-o obligaţie profesorală, în cofrajul insipid al limbii de lemn. Aici ar fi trebuit să fie bătaia peştelui. Dar uite că n-a fost. Am zis, nu-i nimic, o aşa revizitare a comunismului poate să facă bine sănătăţii, deşi praful... Reminiscenţele acelei epoci bîntuie încă şi măcar o privire în urmă chiar nu strică. Din cînd în cînd, baremi.

Eeee, şi, cum-necum, pentru că lucrurile se mai leagă uneori, s-a întîmplat ca la o săptămînă după să ajung în orăşelul copilăriei mele. Cel care nu suspină neapărat după un muzeu al locului ori după o monografie, în ciuda zbaterilor unui fost profesor de istorie care se încăpăţînează să iscodească pe cine mai prinde trecut de 70-80 de ani, lăutari, comercianţi, foste boarfe, gureşe de altfel şi te miri ce alţi pîrliţi. Într-o duminică după-amiază, aşezaţi la o bere fără alcool (profesorul) şi o cafea (eu şi Mitu), ne-am înfierbîntat, într-o încordare a memoriei poate un pic anacronică, punînd iar la bătaie poveşti mărunte cu inşi la care o istorie serioasă nu şi-ar întoarce privirea. Nu era prima oară. Dintr-una-ntr-alta, Mitu îşi amintise de cărţile bisericeşti învechite de la strana bisericii Sf. Ioan şi ledurile i-au clipit extrem de precis. Acolo, între paginile cu rugăciuni, spunea el încercînd să fixeze şi o oarece terminologie, sînt tot felul de însemnări... Era tîrziu deja, uşa bisericii închisă, enoriaşii îşi satisfăceau aţipelul după-amiezei, prea din scurt. Am dat fuga la strană săptămîna ce a urmat, pe o ploaie măruntă, duşmănoasă, tot într-o duminică. În lumina chioară am luat terfeloagele la mînă şi am fotografiat ce-am putut, mai pe genunchi, mai pe colţul mesei, apoi am pus totul cap la cap, şi aşa, la repezeală, a ieşit o istorie minusculă, evident, un soi de insectar, pe măsura oraşului, a parohiei, a scribului şi a pornirii sale amatoriceşti. Dar o variantă de luat în seamă, nu ştiu de cine şi nu ştiu de ce. Doar că aşa mi s-a părut mie, că o asemenea înşiruire de însemnări n-ar trebui neglijată. Uneori, astfel de texte simple au mai multă viaţă decît discursurile ştiinţifice ale manualelor. Şi apoi mai era şi amuzamentul. Să nu fim chiar aşa de serioşi. O istorie a Mizilului, una încropită din însemnele răsfirate prin mineiele, agheasmatarele şi panihidele apucate la-ntîmplare, o miziliadă, să-i zicem, care ar suna cam aşa:

În ziua de 22 octombrie 1940 s’a cutremurat pămîntul puternic timp de 48 secunde. S’au surpat zidurile Paraclisului. / Pe ziua de 3 noiembrie 1932 am demisionat din postul de Paracliser al acestei sf biserici slujind cu frică 2 ani. Gh. M Corbu Mizil / Am luat parte la ..... cu musafiri din Dorohoi 1903 nov 18 / Amintire de cînd cîntam la strană în Duminica Floriilor 1941 F. Grigorescu Cîntăreţ / La 08 iulie 1988 am terminat lucrările de întreţinere a acestei sfinte cărţi, întru pomenirea sufletelor părinţilor şi surorilor mele, a soţiei mele Margareta, a părinţilor ei precum şi a părinţilor celei de-a doua soţii. Fie-le somnul tihnit şi ţărîna uşoară. C. C. Mizil / 1968 Terminat tencuieli pe dinăuntru şi afar apoi urmînd pictura altă muncă să vezi / 5.11.1983 Prima zăpadă care a căzut pe anul 1983 / Să se ştie că în ziua de 15 februarie 1961 a fost o eclipsă de soare la ora 8,45 soarele nu s-a văzut a fost întuneric ca noaptea 2 minute Gh. Corbu / Ion T. Oltean Cîntăreţ la această biserică din 1929 noiembrie 18 şi pînă astăzi 1937 apr. 23 / 19.7.1988 Am prelungit viaţa acestei cărţi în amintirea răposaţilor mei părinţi şi surori, a răposatei mele soţii, a părinţilor ei cît şi a părinţilor celei de a doua soţii şi pe scriitorul acetor rînduri. C. C. Mizil / Suvenir, Spre amintire, să se ştie că eu subsemnatul, cîntăreţ I Nicolae Manole am slujit la această sf. Biserică din Mizil cu hramul Sf. Ioan cînd au intrat Nemţi în oraşul Mizil del’ a ocupat nu merg la satul meu natal Petrosa unde am stat pînă în ziua de Rusalii cînd am fost iarăş chemat a sluji la această sf. Biserică care s-a sfinţit în această zi de astăzi Rusalii fiind şi Sf. Constantin şi Elena tot în această zi făcîndu-se sobor de preoţi cu număr de trei fiincă băgase caii în ea şi a adus refugiaţi pe care ia băgat tot aici şi care biserică a fost închisă de la 22 noiembrie 1916 pînă la 21 Maiu 1917 Cîntăreţ I Catedrala Mizil / Mihail Popescu cîntăreţ Bis. Sf. Ioan 29 iunie 1939 prizonier 1943 – 1948 / Amintire – din ziua de 25 septembrie 1943 cînd făceam servici şi cîntam singur gîndindu-mă la colegul meu Fănică ce este dat dispărut la ruşi. Cu regret, M. Popescu Mizil / Utea I. Radu Paracliser la această sf. Biserică din anul 1940 Cînd oi pleca o să scriu demisionarea / În anul mîntuirii 1938 oct. 24 s-a cumpărat această sfinţită carte pentru trebuinţele sfintei biserici, plătită de Ionel D. Pătraşcu, epitrop casier, cu lei (patru sute treizeci). Pentru pomenirea numelui său şi a celor din casa sa: Ecaterina – soţie, Andrei – fiu, Maria-Mia – fiică / Amintire din 4-II-1968, în timpul sf. Liturghii ..... la strană se cîntă axionul de la întîmpinare Popa C. Vasile Str. Aurel Vlaicu nr. 25 Galaţi / 17.02.2000 PRIMA RATĂ LA CAR.

O poveste nu neapărat cu o noimă, i-aş răspunde cuiva care m-ar lua la rost, ceva ca în ultima replică din Şoimul maltez, revăzut în una din zilele acelea, parcă tot ca un făcut:

– The stuff that dreams are made of !

Incendii devastatoare

Pentru că m-am născut în Mizil simt o nevoie de neoprit să mă justific. Să ţin partea unui punct de pe hartă. Pentru că, de cînd au început să mă preocupe hărţile, de pe la 7 ani, m-a copleşit ideea că, de fapt, locuiesc într-un punct, spre deosebire de alţii care îşi duceau vieţile într-un soi de gîlme sau noduli care închipuiau aşezări mult mai consistente, dar şi bolnave pe măsură. Despre Mizil nu ştiam eu mare lucru. Am mai aflat, cu chiu cu vai, întrebînd în stînga, în dreapta, ascultînd poveşti, scotocind prin cărţi rare, stranii, specializate. Cam greu să afli amănunte despre un oraş care a ars pînă la temelii de două ori. Aşa s-a ales praful şi de firavul nostru obicei de a arhiva trecutul. Ceea ce aşteaptă Mizilul este să fie rescris. Şi nu-i lucru uşor. În primul rînd trebuie să ţii piept formulărilor expeditive de tipul: De la Mizil pîn’ la Dolhasca... De fapt o recunoaştere a statutului de punct, altfel pestriţ, într-o geometrie pe care vorbitorii o doresc ceva mai umană. Mizilul este un punct la care, în general, se poate apela.

Vara asta – 2008 – am început să sper. După căutări întrerupte de grabnice demobilizări, am descoperit pe internet cîteva mici prize, agaţamente spre piscul cunoaşterii adevăratului Mizil, asupra căruia Caragiale şi Bogza au aruncat spectrele deriziunii. Vestea că fostul prim-ministru Adrian Năstase s-a încuibat sub coamele podgoriilor Tohani în rol de viitor deputat de Mizil m-a pus din nou în funcţiune. Din asta trebuie să se işte un minim folclor, dacă nu local, măcar unul al jurnaliştilor. Asta e, soarta Mizilului stă la capătul mizilicurilor, nu i te poţi sustrage. De la Maria Tănase aveam vagi versurile Foaie verde lin pelin, / Ionelule / Lala mea / Am ibovnic la Mizil / Ionelule / Of, of, of / Şi-ar veni dar n-are trin / Of, of, of…Cu trin sau fără, aşteptam să sosească o iluminare, un schepsis, o găselniţă, cîtuşi de puţinul care dă lucrurilor un înţeles hîtru, o caterincă ceva. Şi uite că de găsit găseşti, dacă te încăpăţînezi. Un articol despre cum McCain şi-a ales drept vicepreşedinte o femeie guvernator. O femeie (Sarah Palin) nu de ici, de colo – însuşi (de fapt o însăşi) guvernatorul Alaskăi. O Alaskă, la drept vorbind, cît se poate de stranie, precum Mizilul. C-un Mizil şi c-o Alaskă / Înveţi să te doară-n bască – m-am gîndit o clipă. Pe urmă, pelinul din gura Mariei Tănase şi Sarah Palin, ptiu!, ce potrivire. Mizilul e numai bun pentru amatorii de cuvinte încrucişate, anagrame, aritmogrife etc. În definitiv, mizilicuri pentru pierdut vremea. Dar articolul avea comentarii, asta era partea interesantă. Unul spunea că experienţa ei (a lui Sarah Palin) este similară cu experienţa unui primar de Mizil care ar ajunge şeful Uniunii Europene. Oare primarul Mizilului ar cuteza să se gîndească la aşa ceva? Mă rog, este înfierată maşina de propagandă care a adus pe primele pagini ale ziarelor americane un fost primar al unui oraş de 7 – 8.000 de locuitori dintr-un stat frumos, dar uitat de lume. Am căutat oraşul, am dat de el – Wasilla. Istoria lui spune că a luat locul unui oraş anterior, Knik, devenit la începutul sec. XX un ghost town. Aşa cum Mizilul se fondase pe rămăşiţele precedentului bizar Esteu. Şi, nu în cele din urmă, de ce să mă abţin? Am răsurnat W-ul şi a rezultat un temporar Masilla. Apoi, de la Mizil pîn’ la Masilla… nu e mare lucru să te joci cu vocalele. Şi Mizilul s-a numit o vreme Menzil, apoi Mezil. Prin urmare e posibil tot ce doreşti să fie posibil. De ce nu şi o înfrăţire între cele două orăşele. Dar asta-i doar o joacă, nu? Revenind la comentariile de pe forum, am descoperit că Mizilul reuşise să facă o priză bună la aprigii comentatori ai articolului, pentru că, nimic de zis, orăşelul are calitatea asta – se lipeşte de tine precum, aţi ghicit, o lipitoare dornică să se hrănească din tot ce are la-ndemînă. Şi nu departe în hipertext dau de o formulare care poate rămîne pentru gloria unui amuzament pasager. Discuţia se purta între o anume Marion şi un anume Lutzu pe seama calităţilor lui Barack Obama, care spre deosebire John McCain are resurse pentru a recunoaşte valoarea unui hussein, pentru că algebra studiată în şcoli tot de la husseini am moştenit-o, nu-i aşa? Ei bine, formularea lui Lutzu a fost deconcertantă: Nu arabii au inventat algebra, ci babilonians. De altfel, arabii nu au inventat decît o singură chestie, acum 1200 de ani, dar am uitat care-i aia. De atunci, nimic, doar haos. Iar ne întoarcem la discuţia cu cruciadele?Hai pardon. Mă bucur ptr tine că eşti o femeie pe picioarele proprii, dacă se schimba istoria, Mizil era califat arab, iar tu erai a 39-a soţie în harem. Am copiat fragmentul şi l-am pus deoparte. Peste 50, 100, 200 de ani, după ce Mizilul va mai fi suferit nişte cutremure, inundaţii ori incendii, va fi o mărturie a existenţei acestei aşezări cvasi-imaginare. Auzi aici: Mizil – califat arab. Într-un fel, m-am bucurat. Era o ipoteză cu care se poate broda o proză scurtă. Sau o nuvelă. Poate în stilul absurd-metafizic al unui faimos esperantist mizilean (Toma Macovei), despre care abia dacă ştiu cîte ceva o mînă mizileni, autorul unor textişoare bizare cuprinse sub titlul Ab le auro spiritual del scena e del schermo şi traducătorul unor texte ale lui Emil Gîrleanu – desigur în esperanto.

În fine, sar repede în barca celui de-al treilea paragraf cu socotelile întocmite. Pînă în momentul ăsta contabilizez 5.397 semne (cu spaţii, fără a pune la socoteală titlul), deci cu o depăşire a normei de 4.500. Bineînţeles, pînă acum n-am spus nici o poveste. Doar mărunţişuri, un vals delabrat, un mers pe apă împleticit. Brusc, mi-am dat seama că am amintit de Adrian Năstase lăsîndu-l suspendat undeva deasupra aerodromului din partea de nord-vest a orăşelului meu. Nu puteam rămîne impasibil. Şi, cu preţul unei grave preocupări, am asistat la degraba coborîre a fostului prim-ministru într-un alt comentariu, de data asta la un articol despre alegerile româneşti de toamnă, în care se spunea, cu aer predictibilo-prezumtivo-prestidigitatoric, cam aşa: În toamnă istoria se va scrie la Mizil. Cu o completare: La Mizil sau Dăbuleni. Vă urez o zi bună.

Mai jos, două fotografii: Wasilla si Mizil. Două puncte de vedere oarecum asemănătoare.