Cultura la Mizil

Mizilul a iubit cultura. Nu știu dacă dintotdeauna, pentru că nu știu care vor fi fost începuturile Mizilului. Știm măcar că la Mizil s-a făcut școală și, mai mult decît atît, acolo, adică aici, a fost și un teatru. Teatrul Mareș. Dar toate acestea, școala și teatrul, nu erau suficiente, firește. Așa că atunci cînd s-a simțit nevoia unui cerc cultural, s-a făcut. Nu poți împiedica setea de cultură. Mizilenii trebuiau adăpați. Iarăși nu am habar ce se va fi întîmplat la și cu acest cerc, la care probabil oamenii trebuie să se fi adunat totuși la o masă patrată ori dreptunghiulară. Ceva tot ne-a rămas din vremurile acelea însetate. Urme cu mici delicii de satiră. Nici nu se putea altfel.

Furnica, an 9, nr. 39, mai 1913

 

Realitatea ilustrată, an 5, nr. 253, 3 decembrie 1931

Gazeta Municipală, 4 februarie 1944

Și pentru că în provincie și varieteul e cultură, nu-i așa, o tendință un loc comun: Mizilul.

Realitatea ilustrată, an 8, nr. 413, 19 dec 1934

 

Anexarea Mizilului

Din Furnica, an 9, nr. 23, din 14 februarie 1913.

Grădina publică

Grădina publică a vechiului Mizil era grădina Mavrului. Pe locul acela acum sînt Policlinica, Casa de cultură, internatul Liceului Tase Dumitrescu (fost Agricol), supermarket-ul Lidl, blocurile din zona Teilor. Pentru informații mai precise ar fi nevoie de ceva planuri de urbanism de la sfîrșit-început de secol, pe care însă nu le am deocamdată. Despre grădina Mavrului (de la Mavros, generalul care moștenise diverse proprietăți în oraș, devenite mai apoi ale lui Ioan Cantacuzino, iar în sec. XX ale familiilor Sturdza și Miclescu) se pot citi mai multe în cartea profesorului Viorel Șoldea, scrisă și publicată cu sprijinul lui Ciprian și al Ioanei Șoldea, Amintiri despre Mizil. Destin... și faptă în foileton. O mai amintește și Ioachim Botez, fost profesor de franceză la Liceul Tase Dumitrescu în anii '30, în textele sale despre Mizil, din cele două volume ale Însemnărilor unui belfer. Cum va fi arătat grădina publică a Mizilului la început de secol XX nu știm. Nu știu să existe fotografii cu acel loc, ori poate că așteaptă să le descoperim. În schimb, avem încă un pamflet pe care-l datorăm causticului George Ranetti. Probabil că mizilenii aveau un înalt grad de rezistență la bășcălie de se porniseră atîtea condeie asupra lui. Nu oricine poate îmbrăca hainele de sparring partner. Luat la țintă. Încăpățînarea asta de a rezista la ceva potrivnic se regăsește și în textul descoperit în Furnica (an 10, nr. 3, mai 1914).

Avanpostul feminismului

Legătura ar fi iarăși revista Furnica (numerele 110 oct. și 117 dec. 1906). O schiță, un pamflet, un rîs obișnuit cu o așa-zisă misivă trimisă din Mizil de o presupusă doamnă Madam Mizil. George Ranetti era mușcător cu tot ce prindea: locuri (dar mai ales Mizilul), persoane publice (rege, politicieni, scriitori), oameni obișnuiți fără discriminare (etnie, sex, religie etc.) Cînd Maria Mihăescu nu i s-a predat sufletește, pen' că avea aspirații mai înalte, a botezat-o și numele i-a rămas Mița Biciclista. Habar n-am dacă era misogin, în vremurile alea orice încercare de emancipare a femeilor era o bizarerie. După 100 de ani atitudinile s-au mai schimbat. Uneori ai senzația că nu, dar, în fine... În schița Emancipare femenină -- din numărul 117 -- avem un presupus ochi feminin în telescop și ceea se credea că ar fi putut fi văzut peste fix 100 de ani. O schiță de anticipațiedar cu bătaie în prezentul lui 1906, evident.

Cu o lună înainte, în numărul 110 al Furnicii, apărea un pamflet versificat semnat de aceeași Madam Mizil.

Pastramă de Mizil

Nimic mai mult decît o schiță din Universul literar, anul 29, nr. 25, 5 noiembrie 1912. De unde aflăm că renumele Mizilului a fost serios construit, nu glumă. Punînd unul lîngă altul textele care caricaturizează nevinovatul orășel, se poate obține o consistentă antologie a deriziunii.

Parisul Orientului

Într-o postare anterioară pusesem pseudo-jurnalul de călătorie al primarului Vienei (detalii aici). Nu știu care va fi fost impactul acestei vizite în întreaga presă centrală. Am redat doar ce am găsit printr-o întîmplare, nicidecum în urma vreunei cercetări serioase. Jurnalul e jurnal, iar pamfletul pamflet. Dar chiar și în cazul din urmă trebuie să fie ceva adevăr. Citind știrea din revista Furnica (an II, nr. 96, mai 1906), una din întrebările pe care ți le poți pune e care să fi fost detaliul care să-l fi stîrnit iarăși pe George Ranetti, pentru că, în orice caz, Mizilul nu a visat să fie Parisul Orientului ci măcar capitală de județ. Chiar dacă printre mizilenii mai în vîrstă se auzea, bineînțeles la bășcălie dar și cu o ușoară speranță, că dacă Bucureștii sînt Micul Paris, atunci Mizilul e picior de Paris. Cu „p” mic, desigur. Altfel s-ar fi zis că trăim pe picior mare și chiar n-am fi avut nici o dovadă.

 

Și ca să nu se creadă că mizilenii sau cel puțin primarii pe care i-au votat vor fi avut fantezii administrative, iată ce scria un arhitect în revista Arhitectura din mai 1935, punînd în discuție modernitatea la care aspirau mulți români, primari și arhitecți dar nu numai, și netrecînd cu vedere, firește, Parisul:

S-ar putea crede că dacă Mizilul nu a reușit să fie strălucitor, așa cum și l-au închipuit cîțiva primari ai săi de-a lungul ultimei sute de ani și un pic mai mult chiar, era de așteptat cel puțin să-și fi găsit un oraș-frate ceva mai mare, dacă Parisul nu s-ar fi lăsat sedus de fantasmele orășelului de la marginea cîmpiei. Nici asta nu s-a întîmplat. Frații Mizilului sînt un oraș din Republica Moldova - Iargara - și unul din Olanda - Lingewaard.

Un artist, o localizare

Un pamflet, un obicei. O localizare. Mizil. Puterea oricui stă în ceva, ca și slăbiciunea. A Mizilului, în bășcălie. Că e putere sau slăbiciune, după cum simte fiecare... Din suplimentul Belgia Orientului (An I, no. 13), apărut împreună cu cotidianul Adevărul din 2 mai 1903 (An XVI, no. 4940), un rîs și-un plîns: