?
sau
Ce-ar fi de ales între
un loc heraldic sau un
oraş fără de stemă
Cînd am căutat pe wikipedia minime date despre Mizil, am dat de o monografie schiţată (poate chiar ceva mai mult decît atît). Cele mai multe dintre informaţii găsite acolo îmi erau cunoscute. Deseori am încercat (am început) să strîng poveşti, convenţionale sau nu, despre orăşelul meu, iar uneori mi s-a întîmplat să dau chiar şi de surprize. Un gest repetat, să intru pe wiki-mizilul meu, în speranţa de a mai găsi ceva nou. Dar... nu – aceleaşi lucruri, însoţite de acelaşi semn de întrebare peste care trecusem de fiecare dată. În susul pagini, în partea dreaptă, în caseta cu datele la zi, de altfel convenţionale: amplasare, ţară, judeţ, atestare documentară, populaţie, suprafaţă, densitatea populaţiei, altitudine, localităţi componente, primar, site web – stema lipsea. În copilărie fusesem fascinat de steme. Toate celelalte date, istoria întreagă mi se părea că trebuie condensată în forma aceea de dreptunghi cu două colţuri rotunjite, ca de emblemă a unei echipe de fotbal. Unica formă în care poate fi înghesuit ADN-ul unui oraş, mă gîndeam. Colecţionasem cu rîvnă aproape toate timbrele cu steme ale judeţelor şi municipiilor, două serii lunguieţe din care mai toţi copiii aveau cel puţin o duzină de exemplare, sperînd (degeaba) că voi da într-un sfîrşit şi de stema oraşului meu. Doar cînd ieşeam din oraş cu maşina, spre Ploieşti sau Buzău, vedeam pe borna care marca începutul-sfîrşit al oraşului o stemă grosolană şi, cum bănuiam, încropită de cine ştie ce funcţionar al primăriei. Îmi mai amintesc că la cercul de desen de la Casa Pionierilor şi a Şoimilor Patriei profesorul Frangulea făcea nişte imprimeuri cu sită: atît fanionul Stelei Mizil, cît şi o stemă a oraşului. Cum nu prea mi le mai aduc aminte şi cum nici pe departe să-mi fi părut soluţii indiscutabile pentru problema reprezentării, am început să-mi bat capul. Ce anume s-ar potrivi unei steme goale? La urma urmei, goliciunea (cu un semn de întrebare în mijloc) din caseta tip a wikipediei n-ar fi chiar atît de lipsită de un înţeles pentru oraşul care pare să-şi fi adjudecat titlul de loc unde nu se întîmplă nimic. Un loc misterios (de ce nu?), de care se leagă toată lumea ca de un ţap ispăşitor, atunci cînd mai ai nervi să fixezi marginile lucrului normal, posibil, civilizat.
Prima soluţie am găsit-o din întîmplare, răsfoind cartea lui Ştefan Bănulescu, Scrisori din provincia de sud-est sau o bătălie cu povestiri. E acolo un text (Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti) în care un personaj, posesorul unui anume caraghioslîc, cu numele Spirică Anastasiu (fost primar şi negustor, sau invers), care, pătruns de obsesia scrierii unei istorii a oraşului, strînsese cîteva dosare cu informaţii şi fotografii, pe care chiar i le oferă lui Ştefan Bănulescu. Acesta notează printre altele, cu o ironie atotînsoţitoare dar şi complice, că Spirică îi arătase o presupusă stemă veche a Mizilului şi Fefeleiului care s-ar fi găsit la temelia unei case, pe un pergament cusut pe pînză. Stema, reprodusă în desen de cărbune, conţine: un copac, doi snopi de grîu, o vioară şi un as de pică. Informaţie preţioasă. Nu ştiu rostul copacului, în rest totul se justifică: lăutari, ţigani şi agricultori, s-ar putea decripta la botul calului. Filip Brunea Fox reuşise o descriere a Mizilului, un pic altfel decît Geo Bogza, pe fondul înmormîntării lăutarului Mitică Mamaia, la catafalcul căruia cîntaseră două sute de colegi de breaslă. Explicabilă prezenţa viorii şi a asului de pică împreună, chiar dacă unora li s-ar părea o tautologie. Snopii de grîu au şi ei rostul lor, doar e început de Bărăgan la Mizil. Dar cum e cu rostul copacului, asta n-am putut să-mi dau seama.
În cele din urmă, totul poate fi discutabil. Un copac primordial, despre care nimeni nu mai ştie nimic, chiar şi vioara care nu mai are reprezentarea de altădată – o asemenea stemă se cere oricînd, de-acum încolo, pusă în discuţie. Cît despre asul de pică şi cei doi snopi, aceştia sînt încă validaţi de realitatea imediată, nu însă şi de neînlocuit.
Dacă în Mizil şi-ar fi găsit loc de activitate vreun grup protocronist (aşa cum Martorii lui Iehova şi-au stabilit un regat, iar alte trei culte neo-protestante de asemenea), acesta poate că ar fi depus în chip de propunere pentru stema oraşului cimbrişorul, argumentaţia neîncăpînd decît în baierele unei lingvistici ambigue, pentru simplul motiv că cimbrişorului (Thymus vulgaris) i se spune mizila în limba „strămoşească” a dacilor (potrivit lucrărilor „De materia medica” a lui Dioscoride Pedanaios şi „Herbarius”-ul lui Pseudo-Apuleius). Adevărul este că s-ar fi putut ajunge chiar mai departe, dar nu a fost să avem o asemenea anvergură ficţională.
Acum parcă îmi aduc aminte că cineva mi-a pomenit odată de prezenţa pe stemă a unui cal cabrat. Ceva cam ca la Ferrari. Şi se prea poate să se fi-ntîmplat aşa, pentru o vreme, de această variantă neputînd fi responsabil decît Caragiale, mare prieten al oraşului. El pomenise în O zi solemnă de cursele de cai pe deşelate pînă spre Lipia, aproape de Buzău. În Mizil auzisem de altfel de geambaşii din ţigănie, iar în copilărie chiar prinsesem cîteva potcovării ca-n poveşti, cu foale şi cleşti ce-mi păreau a avea demensiuni fantastice, dispuse de-a lungul şoselei Mihai Bravu (şoseaua naţională), în lungul căreia trece, suprapus şi invizibil, paralela 45°, un prilej de laudă pentru mizileni. Dar cum pe spusele cuiva, pe care nu ţi-l mai aminteşti, nu te poţi baza, am lăsat-o aşa – doar o poveste, cu minima ei doză mecanico-livrescă.
Povestea cu calul gata de cursă, recunosc, mi-am pregătit-o atent. Cum puteam să-mi aranjez mai bine altă intrare, chiar mai solidă pentru o emblemă? Dacă e să stăm strîmb pentru a judeca drept (ce m-a enervat vorba asta de presupus duh), poştalionul ar fi cea mai potrivită idee pentru design-ul stemei. Ar include, fireşte, şi calul, pentru a împăca propunerea dinainte, dar mai ales ar cuprinde esenţa aşezării, de staţie de poştă – menzilhanea. Deocamdată, Poştalionul e doar un ziar, unul din cele trei ale oraşului, mai degrabă pentru accentua ideea risipei de hîrtie şi cerneală tipografică pentru un oraş cu 16.000 de suflete şi o anvergură pe care cîţiva scriitori importanţi n-au reuşit să i-o găsească.
Dacă m-aş mai strădui, cu siguranţă că aş putea împacheta încă vreo cîteva astfel de propuneri. Şi uite, chiar nu mă pot abţine. Mai zic una, că dacă s-ar găsi un portret al lui Leonida Condeescu, pe acela l-aş pune în cîmpul stemei. Un personaj aşa de pozitiv, printre puţinii dintre eroii lui Caragiale. Şi aici ar fi tot hazul, pentru că, reuşind să convingă autorităţile să impună acceleratului Bucureşti – Breslau – Berlin o oprire la Mizil, Leonida Condeescu n-a făcut altceva decît să-şi atragă furiile destinului. Moartea lui, în luna ianuarie a anului 1906, fusese de fapt o sinucidere. Primarul Leonida se aruncase de bună voie şi nesilit de nimeni în faţa trenului şi a morţii, după datările ziarului Evenimentul din Iaşi. Iar dacă portretul domnului Leonida n-ar fi de găsit, măcar o locomotivă (doar el o oprise şi-n ziua solemnă a festivităţilor de 1 mai 1900, şi-n cea la fel de solemnă a propriului sfîrşit) tot s-ar cuveni să-şi odihnească osiile pe stema neelucidată.
Mă tem însă că trebuie să închei fără a avea ceva serios de spus şi de propus. Poate că cineva străin ar trebui să vină în oraş şi să observe la rece, obiectiv acel ceva potrivit, modern, după noul chipul european al urbei. Cum de aproape douăzeci de ani sînt mai degrabă un străin pentru (odată măreţul) Mizil, eu, unul, m-aş opri totuşi la obeliscul (meşterit, cu cîteva libertăţi artistice, după chipul şi asemănarea Coloanei fără sfîrşit a lui Brîncuşi) proaspăt instalat în centrul oraşului, căruia primarul i-a făcut o prezentare succintă, esenţă a esenţelor unui loc unde de obicei nimic nu pare să se întîmple:
- O coloană a infinitului ceva mai stilizată!
