Totalul afișărilor de pagină

Se afișează postările cu eticheta Ion Ciopârtac. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ion Ciopârtac. Afișați toate postările

miercuri, 13 mai 2009

Povestea unei maşini de curăţat porumb

Aceasta este o poveste despre o maşinărie artizanală folosită la curăţatul porumbului. Mi-a spus-o chiar cel care a meşterit-o. Ion Ciopârtac îmi este vecin, pe strada Valea Jiului. În anii ’90 tatăl meu a închiriat de cîteva ori maşina cu pricina, aşa am a ştiut de existenţa ei. A lor, de fapt, pentru că Ion Ciopârtac avea cîteva exemplare de pe urma cărora făcea ceva bani sau produse, o dată ce venea toamna. Anul trecut, cînd la Muzeul Ţăranului Român s-a lucrat la expoziţia Hrana, mi-am amintit de ciudăţenia metalică a vecinului meu şi m-am pornit spre Mizil pentru a-l descoase un pic. În cele din urmă m-am întors la Bucureşti şi cu obiectul, şi cu povestea lui (pentru o vizualizare a maşinii în contextul expoziţiei accesaţi postarea anterioară). Iată istoria acestui utilaj al gospodarului mizilean aflat - ca tot românul - în nefîrşită tranziţie :

«Asta e facută acum vreo trei’jde ani. O foloseam la porumb, la ţară. De la ţară am venit cu ele aici, vreo 10-15, şi din ele am mai vîndut. Am vîndut una în Gura Vadului, una în Perşinari, una în Amaru, una la Buzău. Am mai făcut şi d-astea cu două guri, da’ cînd băgai în ele se oprea motoru’, se ardea. După aceea am început să le fac cu cîte o singură gură. Eu sînt din Amaru (jud. Buzău) defel, dar locuiesc în Mizil de 45 de ani. Maşinile le-am făcut prin colegi, prieteni care lucrau la MFA (n. a. uzină mecanică care a aparţinut de Ministerul Apărării Naţionale), îi plăteam pe ei, mi-aduceau diferite piese, şi roţile-astea mari le luam de pe la combine, din-alea stricate, altfel nu prea le găseşti. Se mai fac şi din aluminiu, da’ te costă mult. Mai vine lumea şi-acum. Fac şi-acum maşini din-astea, le fac la comandă. Pe-astea de-acasă le închiriez cu trei duble pe zi. Le dau dimineaţa şi le iau seara. Faci cu ele 5 saci la oră dacă lucrează doi oameni. Unu’ bagă porumbu’, unu’ trage cocenii. Poate omu’ să bată şi o sută de saci pe zi, eu o-nchiriez cu trei duble de boabe. Nu pot să mă duc să stau lîngă el toată ziua. Dacă-s pensionar... O ia dimineaţa, o aduce seara sau a doua zi şi vine cu porumbu’... Care n-are, mi-aduce bani... Cam la 150.000 lei (15 RON) dubla, ar veni aproape 500.000 lei pe zi. Prima am făcut-o după aia a lu’ tata-mare al meu care a murit la 99 de ani. A avut el una, dar era din lemn, îi dădea la manivelă. Da’ eu, ca să mă experimentez, le-am făcut pe pinioane, pe rulmenţi, lagăre şi motor... A fost concepţia mea, dar după aia de la tata mare. Şi pe urmă, după ce am început să le vînd, au apărut şi la stat, la magazin, ăştia de la Flacăra, din Ploieşti au făcut pentru vînzare, din fontă. Dar astea din magazin sînt pe lagăre şi se strică. Eu pe-ale mele le-am făcut pe rulmenţi. Mai vine lumea şi face comandă cîte-o maşină. La o lună de zile vine şi mai cere cîte una. Le fac cu băiatu’ meu. Acum am vreo 3-4, o să mai fac vreo 4-5... Dar vreo 3-4 trebuie să mai opresc şi pentru mine ca să le închiriez. Nimeni nu mai face maşini din-astea. Mulţi vin pe la mine să le dau patentu’ şi nu-l dau. Dacă le dai capacu’ jos, te uiţi la ele cum sînt, te duci la strungar, ţi le face. Acum se mai experimentează lumea, le face. Dar sînt migăloase. Înăuntru sînt 350 de dinţi care bat porumbul, care-l rotesc. Merge de mănîncă pămîntu’. Şi nu rămîne mai mult de o boabă pe cocean.» (iunie 2008)