Stema orașului

Ca și politicienii, o stemă reprezintă. Mai precis, o reprezentarea orașului și implicit a cetățenilor de către sau printr-o stemă (un mix de simboluri și semnificații cu reguli stricte de interpretare) are mai multă acoperire decît o au politicienii. Inconsistența lor, a politicienilor, îi face să se pună sub acoperămîntul diverselor sigle și tradiții. La adăpost. Pentru că semnele impun respect, cu atît mai mult cu cît le sînt atașate sentimentele de tot felul ale oamenilor de rînd.

Ieri am găsit pe facebook trei propuneri pentru stema orașului Mizil. Proveneau, evident, de pe situl primăriei. Am mers acolo și am aflat că pe 10 noiembrie a fost postat următorul anunț:

„În conformitate cu art. 7, alin.2 din Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în adminstraţie, republicată cu modificările şi completările ulterioare, cetăţenii Oraşului Mizil pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare, în legatură cu propunerile de variante privind STEMA ORAŞULUI MIZIL, JUDEŢUL PRAHOVA, afişate mai jos, până la data de 30 noiembrie, la sediul Primăriei Mizil, B-dul. Unirii nr.14, sau la adresa de email: primaria@primaria-mizil.ro”

Imaginile sînt acestea:

 

Am urmărit și preferințele, reacțiile... Variantele 5 și 4 par să fi stîrnit interesul celor care au aflat de aceste propuneri. Varianta 3 pare inconsistentă în comparație cu celelalte, care includ mai multe elemente semnificative pentru Mizil. Să le luăm pe rînd.

Este limpede că poștalionul nu avea cum să lipsească, de vreme ce perioada de dezvoltare a așezării devenită Mizil se datorează poziției pe ruta poștei. Unii au văzut în poștalion o căruță cu covilitir și, poate, prin asta au asociat această imagine cu minoritatea romă. Au greșit. Design-ul poștalionului a fluctuat în timp. Ceea ce vedem în stemele propuse pare să corespundă unui model de sfîrșit de secol XVIII și început de secol XIX, exact perioada în care orașul capătă numele Mizil, de care se face vinovat un turc, dregător al poștelor, anume Sefchet-pașa (după monografia profesorului de istorie Panait). Numele este tot de proveniență turcească. În varianta 3 apare o formă simplificată, anume un călăreț care făcea ștafeta cu înscrisuri de la o stație la alta. Pentru a desemna serviciile poștale este frecvent folosit şi cornul, care în varianta 3 apare colorat distinct, în galben.

Viţa-de-vie. Iarăși un element obligatoriu. Ține de o tradiție a locului, continuată  și în prezent, spre deosebire de alte tradiții comerciale sau meșteșugărești, care s-au cam dus. În plus, un butuc de viță-de-vie apărea și pe stema județului Săcuieni (sau Saac), desființat în 1845, din care Mizilul / Istăul a făcut parte cîteva sute de ani. De aceea aș prefera varianta cu lăstar și ciorchine celei în care este figurat teascul.

Caduceul. Pe scutul mic din varianta 4 apare simbolul comerțului, sceptrul lui Hermes / Mercur, pe care se încolăcesc doi șerpi, țintind spre partea superioară terminată cu două aripi. Este de asemenea un element justificat pentru o așezare care a fost în primul rînd una negustorească, o placă turnantă între deal și cîmpie, între acestea două și portul liber Brăila.

Sfînta Filofteia. Apare pe scutul mic din varianta 5. Argumentul este acela că după prima procesiune în zona Mizilului cu moaștele Sfintei Filofteia, evlavia localnicilor au pus orașul sub patronajul ei spiritual. Aici se poate deschide o discuție. De ce Sfînta Filofteia și nu Constantin Brîncoveanu, la rîndul lui canonizat, dar, mai mult, cu legături consistente în zona Mizilului: aici avea moșii, printre care și orașul; el a isntituit tîrgul / bâlciul de la Mizil; soția lui Brîncoveanu, Marcia, era fiica lui domnitorului Antonie din Popești (de lîngă Tîrgșor), deci din zonă; Antonie din Popești a deținut moșiile Istăului. Eu aș opta pentru Brîncoveanu. În Urlați există o legătură asemănătoare, ceea ce a determinat autoritățile locale de denumească Liceul Teoretic Brîncoveanu Vodă. Nu văd de ce nu primăria ar face o opțiune similară pentru stemă.

Ce cred că mai lipsește de pe stemă. Fie că unora s-ar putea să nu le surîdă ideea, cred totuși că minoritatea romă ar trebui reprezentată, pentru că face parte din istoria orașului: potcovari (mai ales în timpul cît poștalioanele erau funcționale, dar nu numai atunci), lăutarii, cărămidarii, frizerii, croitorii, căldărarii, ursarii etc. Mizilul chiar este un exemplu pentru diversitatea meseriilor pe care romii / țiganii le-au avut aici, ceea ce i-a si ajutat sa se integreze mai bine, spre deosebire de cei din cartier, veniți mai tîrziu. A propos, zona din nord-vestul orașului numită informal Cartier în perioada interbelică se numea Cartierul Brîncoveanu. Excluzindu-i chiar și pe plan simbolic, pentru că o stemă este cum spuneam un mix de simboluri reprezentative, e ca și cum i-ai da afară din oraș, fără să le recunoști trecutul în Mizil. Or, o parte din ei sînt mai vechi în oraș decît unii din mizilenii majoritari.

Închei cu o urmă de îndoială. Sînt tare curios să aflu ce firme au mai participat la licitația care a atribuit contractul firmei SC RomStema SRL. Am căutat pe internet situl firmei și am găsit nici mai mult, nici mai puțin decît o pagină, o singură pagină care nu diferă cu nimic de o simplă carte de vizită. Deci, nici un portofoliu care să ne dea încrederea că ne putem aștepta la un lucru bine făcut. Doar că firma e din Sibiu. Sibiul lui Iohannis. 

Totuși: țara arde și baba se piaptănă. Parcul industrial așteaptă investitori și noi ne scărpinăm la stemă. Cam asta e imaginea unui final de mandat care nu anunță cine știe ce lucruri bune pentru oraș. Din păcate.

Țiganii din Mizil

Toți așa îi știu, de țigani. Aproape nimeni nu le zice romi. E adevărat că în termenul acesta, țigan, încap multe. Multe ponoase, de obicei greu de dus. Romi întîlnești mai degrabă în statisticile oficiale. Potrivit recensămîntului din 2011, la Mizil romii/țiganii dădeau 15,16% din populație (2.170 din 14.312 de persoane), în condițiile în care 6,86% (982 de persoane) apar la etnie necunoscută (în documentele Institutului Național de Statistică rubrica este numită informație nedisponibilă; mai mult ca sigur este vorba de nerespondenți la chestionarele recensămîntului). 2011, ultimele informații -- punct de plecare sau de sosire, după cum îi vine mai bine fiecăruia.

Ce știu eu despre țiganii/romii din Mizil este că, deși mai mereu au fost destul de mulți, spre deosebire de cei din alte locuri ai noștri au fost parcă mai integrați, nu au avut imaginea proastă a celor din alte orașe. Probabil pentru că legăturile mai strînse, deci bune, cu populația majoritară se explică prin specificul orășelului tîrg. Erau mulți comercianți și meșteșugari în Mizil, iar printre aceștia se situau cît se poate de firesc și ei: țiganii/romii. O hartă profesională a etniei (care îi distribuie spațial diferit pe harta fizică) arată o diversitate care cred că susține suficient observația integrării lor în viața orașului. Ocupațiile lor îi disting, de altfel, și arată  și momentele diferite ale așezării lor în oraș. Însă dincolo de statisticile poate un pic fade sînt istoriile personale. Fiecare mizilean are propriile amintiri și povești cu romii/țiganii din oraș. La o strigare rapidă, unii chiar își vor mai aminti de lăutarii Mamaia (viorist), Balea (viorist), Ghilan (viorist), Vică, Mitică Oaie (contrabas); croitorii Mandache, Lucica (mama doamnei doctor Ciornei), frații Paraschiv, Sandu Martin, Iae (Jair) și Borovină; frizerii Fanache, Sandu Pescaru, Gagaoi (familia Cocoșatu), Fănică Preda, Stelu Lupu, Stan, nea Vasile, Lache, Mamaia și Tuță Buia (într-o vreme, anii 60-70, aveau și formație de mandoline); potcovarii/fierarii/căruțașii Telu, Albei, Brînză, Buia, Ursu, Grancea, Noe, Drăgan, Lepădatu și Necula, Marcu Alexe; geambașii Ferenț (Ionică Geambașu, Costel Geambașu și Gigi Geambașu), Cornel Paraschiv; spoitorii Mecic, Udilă, Aurel Gheorghe zis Cîrnat, Muti; ursarii Mizileanu, Ursaru, Stavarache; cărămidarii Timurc, Borovină, Sică Găinaru, Cocoșatu, Frone, Grancea de peste Pod, Manole; argintarii Scumpu; cioclii Cocoșatu; sobarii Mitică Baicu...;, zugravii cu rol Călin...; tăbăcarii/colectori de piei Ioniță...; tăietorii de lemne Belitu (poreclă) de pe strada fostă 23 august; Mișu Stoican zis și Mișu de peste Pod; bucătăresele de pe moșia Plutarch Mareș. Mai sînt și alții de care poate că vă veți aminti și cu care probabil voi completa această listă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de romi/țigani abstracți, țapi ispășitori pentru situații dramatice, purtătorii unei invizibilități care face casă bună mai ales cu statisticile și stereotipurile, ci de cei de lîngă noi, prieteni, cunoștințe, cu care împărțim întîmplări, povești, patru, opt sau doișpe ani de școală, meciuri de fotbal și altele. Aceste istorii de la firul ierbii pot scrie o istorie cu totul specială a Mizilului.

Am făcut această introducere, poate un pic dezlînată, pentru a reproduce un fragment din Jurnalul Mariei Cenușă, care împreună cu soțul ei, Constantin, s-au aflat printre cei care au opus rezistență trupelor Armatei Roșii la intrarea în Bucovina, la sfîrșitul anilor 40. În fuga lor de colo-colo, cîteva luni au stat la Mizil. Experiența pe care au avut-o este flatantă pentru romii/țiganii noștri. Scurtele descrieri sînt de mare folos unei istorii a romilor/țiganilor de la Mizil. În același timp sînt acea privire din afară care adesea developează mai bine o realitate.

(click pe textul-imagine pentru o vizualizare mai bună)

Pentru mai multe din Jurnalul Mariei Cenușă, aici.

Ce-ți doresc eu ție, veche primărie

Anul trecut vorbind la telefon cu cîțiva prieteni din Mizil am înțeles că situația consolidării și modernizării vechiului sediu al primăriei stagnează. De fapt, erau îngrijorați de degradarea care a pus stăpînire pe această clădire datată cam la trecerea din sec. XIX în sec. XX. Practic este unul dintre puținele imobile din Mizil care aduc aminte de tîrgul care a fost acest oraș care mai ales după cutremurul din 1977 și-a schimbat considerabil aspectul urbanistic. Acum doi ani am postat imagini cu imobilele vechi ale orașului (aici) în ideea că poate mizilenii le vor privi un pic altfel, chiar dacă atît materiale de construcții  de azi, cît și modelele în materie de arhitectură sînt în egală măsură tentante și lipsite de coerență.

Fostul sediu al primăriei arată dezastruos. Gurile rele spun că firmele care au cîștigat licitația au fugit cu banii ori că au dat faliment. Cam același lucru. Și emblematic pentru România. Panoul cu toate informațiile referitoare la aceste lucrări, instalat în curtea imobilului, la stradă, stă și el aplecat și oferă trecătorilor date contradictorii:

„Data începerii construcției: 15.12.2011

Data finalizării construcției: 15.09. 2012

Termenul de excecuție a lucrărilor prevăzute în autorizație: 24 luni”

Cum nu am citit ultimele numere ale ziarelor locale -- știu că în Poștalionul sînt prezentate pe o pagină dezbaterile Consiliului Local -- nu am pretenția că fac din această postare o investigație (pentru a nu părea neserios, promit totuși că o să răsfoiesc numerele ziarului pe care primărie îl pune la dispoziție pe website în format electronic și voi reveni și cu aceste date, dacă există). 

Am încercat totuși să dau de urma celor două firme care au primit autorizație lucrărilor de consolidare și modernizare. Prima este SC Palex Construcții Instalații S.R.L. O simplă căutare pe google îți arată că site-ul este în construcție, dar și că a avut ceva licitații atribuite, ceea ce pare totuși să confere încredere în serviciile oferite (aici). A doua firmă, SC Aliat Corporation SRL, are un site care poate fi accesat, iar la butonul portofoliu se poate observa că lucările executate de la înființare, în 2009, și pînă în prezent, de asemenea o recomandă pentru lucrări de tipul celor necesare imobilului din Mizil. 

Ce s-a întîmplat totuși de a făcut posibilă această stagnare a șantierului? Tot din acel panou informativ aflăm că lucrările în discuție sînt finanțate de Banca Mondială prin Ministerul Dezvoltării și Turismului, prin urmare este posibil să fi intervenit un scurtcircuit pe acest traseu al banilor. Ori să se tragă de la insuficienta finanțare a primăriilor pentru a susține astfel de lucrări, urmînd ca abia după finalizarea acestora Banca Mondială să vireze banii? Cum nu știu mecanismele acestui tip de finanțare îmi permit să-mi pun astfel de întrebări. Pînă una-alta însă, nu pot decît să constat că orașul, prin asta înțelegînd și primăria, are noroc de o iarnă blîndă, altfel clădirea s-ar fi putut deteriora serios. Pentru a justifica aceste temeri în privința seriozității cu care este tratat acest șantier, pe care le consider cît se poate de întemeiate, atașez cîteva imagini elocvente, în speranța că această clădire care i-a aparținut lui Leonida Condeescu, fostul primar al orașului dar și pitoresc personaj al lui Caragiale, să nu ajungă în starea de degradare în care se află fosta vilă Mareș, mai cunoscută de mizileni sub denumirea de Han (la ieșirea din oraș spre Buzău).

Statistici, catagrafii, recensăminte

Anul trecut toate cele românești au trecut prin pixurile recenzorilor. Deja au apărut unele rezultate, declarate preliminare, dar pînă cînd se va trage linie iar fiecare primărie va ști ce are în ogradă, cu toate marjele de imprecizie, iată puțină istorie.  Desigur, în ceea ce privește Mizilul. Deocamdată timpul, interesul și sursele pe care le-am avut la dispoziție m-au îndreptat spre patentari {patentar = persoană care plătea patentă; patentă = Drept de a profesa, de a exercita (pe cont propriu) o activitate sau o acțiune comercială. 2. (Înv.) Impozit anual plătit de negustori și de liberii-profesioniști; act prin care se confirma plata acestui impozit și dreptul de exercitare a comerțului sau a profesiunii libere. [Var.: patént s. n.] – Din fr. patente, germ. Patent. / DEX 1998}.

Una dintre surse este volumul lui Vladimir Diculescu, Bresle, negustori și meseriași în Țara Românească (1830-1848), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973. În capitolul VI Evoluția statistică a patentarilor se fac cîteva precizări importante: Datorită faptului că în legislație era prevăzut că patente puteau elibera numai maghistraturile din orașe și tîrguri, nu și primăîriile comunelor, în cifrele referitoare la fiecare oraș și tîrg sînt incluși și meșterii și negustorii din comunele mai apropiate, care luaseră patente. În județele în care nu exista decît un singur centru urban, ca Brăila, Buzău, Ilfov, Muscel, Olt, Romanați, Dolj, reședințele eliberaseră patente pentru toate comunele din raza județului. În total în Țara Românească la această dată (1831) existau 18 județe. În ceea ce privește centrele urbane, numărul lor se ridica la 34. Dintre acestea, 18 erau socotite orașe, și anume: Focșani, Brăila, Buzău, Vălenii de Munte, Ploiești, Tîrgoviște, București, Giurgiu, Rușii de Vede,, Cîmpulung, Pitești, Curtea de Argeș, Slatina, Craiova, Caracal, Rîmnicu Vîlcea, Tg. Jiu, Cerneți. Alte 16 localități erau socotite tîrguri: Rîmnicu Sărat (Slam Rîmnic), Urlași, Slănic, Mizil, Filipești, Cîmpina, Găești, Potlogi, Călărași, Urziceni, Zimnicea, Mavrodin, Vel Ocna, (Ocnele Mari), Drăgășani, Horez și Baia de Aramă. Catagrafia prezintă avantajul că pentru fiecare județ în parte se poate vedea care erau profesiile ce se practicau și numărul de persoane (negustori, meșteri și calfe) ocupate în fiecare profesie. Din tabelul cu meserii am extras ceea ce este valabil pentru Mizil (și comunele dimprejur): bogasieri - 4; cojocari groși - 34; croitori -23; cizmari - 86; plăpumari - 1; tîmplari - 1; bărbieri - 17; brutari - 16; simigii - 1; rachieri - 5; cîrciumari - 10; băcani - 67; boiangii - 2; curelari - 1; arendași - 19; măcelari - 21; bragagii - 1; lumînărari de seu - 2; dulgheri - 8;  zidari - 5; pescari - 2; săpunari - 9; olari - 3; precupeți - 2; tabaci - 30; trăistari - 3; surecci - 3; mămulari - 1; total - 377. La nivelul întregii Țări Românești, ordinea în repartizarea numerică a meseriașilor după natura profesiunilor era: 1. domeniul alimentar; 2. comerțul cu textile și confecționarea hainelor; 3. domeniul pielăriei și încălțămintei; 4. domeniul construcțiilor și al prelucrării lemnului; 5. alte categorii de meserii (arendași, capanlîi, comisionari, geambași, gelepi, matrapazi, precupeți, surecci și toptangii).

Catagrafia din 1835 are o diferență față de cea din 1831: în cifrele prezentate au fost incluși numai patentari negustori și meșteri, fără calfe, iar pe de altă parte, din ea aflăm date precise pentru fiecare județ, asupra celor cinci categorii de patente eliberate. Cifrele sînt date de data aceasta pe fiecare oraș sau tîrg separat. Astfel, pentru Mizil datele sînt acestea: cîrciumari - 6; băcani - 51 boiangii - 2; precupeți - 45; arendași - 7; blănari și cojocari - 22; măcelari - 1; bărbieri - 3; cizmari - 7; croitori - 7; velniceri - 3; fierari - 12; lăutari - 11; olari - 4; plăpumari - 1; meseriași - 4. În ceea ce privește categoria patentei, cifrele sînt următoarele: categoria I - 0; categoria II - 11; categoria III - 108; categoria IV - 5; categoria V - 62; total - 186.

Am regăsit Catagrafia 1835 în volumul Documente privitoare la economia Țării Românești (1800 - 1850), culese de I. Cojocaru, Vol. II, Editura Științifică, București, 1958, avînd  în dreptul Tîrgul Minzilului, cu comunele apropiate, urmtoarele cifre:

Arendași: Mizil 2, Conduratu 1, Loloiasca 1, Istrița de Jos 2, Tisău 1.

Băcani: Mahalaua Maichii Precistii 14, Mahalaua Oborului 14, Mahalaua Olarilor 5, Mahalaua Pescarilor 6, Glodeanu-Cîrlig 2, Tohani 1, Vadu Părului 1, Fefelei 1, Breaza 2, Călugăreni 1, Tisău 2, Degerați 1, Mizil 1.

Precupeți: Mahalaua Pescarilor 4, Mahalaua Olarilor 1, Nucet 1, Mizil 4, Degerați 6, Crăciunești 1, Valea Scheilor 2, Mahalaua Oborului 3, Mărgineanu 1, Pietroasa 1, Năeni 1, Vadu Săpat 3, Baba Ana 2, Amaru 1, Călugăreni 3, Breaza 1, Fulga 5, Fințești 1, Tătărăii Conduratului 1, Fefelei 1, Valea Sibiciului 1, Vadu Părului 1.

Olari: Mahalaua Olarilor 4.

Măcelari: Mahalaua Oborului 1.

Cîrciumari: Mahalaua Maichii Precistii 1, Mahalaua Oborului 2, Mahalaua Olarilor 2, Săhăteni 1.

Cojocari: Mahalaua Maichii Precistii 5, Mahalaua Olarilor 4, Mahalaua Pescarilor 4, Săhăteni 1, Fulga 1, Mahalaua Oborului 3, Fințești 1, Valea Scheilor 1, Mizil 2. 

Cizmari: Mahalaua Pescarilor 1, Mahalaua Precistii 2, Mahalaua Olarilor 1, Călugăreni 1, Mizil 2, Vispești 1.

Croitori: Mahalaua Olarilor 3, Mahalaua Oborului 1, Mahalaua Pescarilor 1, Mahalaua Precistii 1, Năeni 1.

Plăpumari: Valea Scheilor 1.

Bărbieri: Mahalaua Pescarilor 1, Mahalaua Olarilor 2.

Boiangii: Fefelei 1, Mizil 1.

Meseriiași:  Fefelei 1, Călugăreni 1, Sibiciu de Jos 1, Baba Ana 1.

Povarnagii: Nucet 3.

Curelari: Tohani 1.

Lăutari: Mahalaua Oborului 11.

Fierari: Mahalaua Oborului 11, Mahalaua Pescarilor 1.

Singura statistică de după 1835 de care am putut da, fără însă a face eforturi prea mari de documentare, este cea reprodusă în Marele Dicționar Geografic al României (pag. 357 și 358 vol. 4) - G.I. Lahovari, C.I. Brătianu și G. Tocilescu care prezintă o situație a Mizilului în preajma anului 1900. Aveam cele două pagini xerocopiate, dar Dorin Muntean mi-a dat o mînă de ajutor semnalîndu-mi unde pot găsi pe internet acest dicționar -- pe această îi mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l-a dat. Le puteți urmări mai îndeaproape cu un dublu click.

Sînt date pe marginea cărora putem să visăm ce a fost acest Mizil și care pot fi de folos pentru a pune un început unui muzeu local, despre care Adrian Năstase mărturisea pe blogul său a purtat discuții în cîteva rînduri la primărie. Împreună cu cine și ce anume a discutat, acestea sînt alte probleme. Viitorul acestei chestiuni s-ar putea să fie interesant, cîtă vreme Adrian Năstase a ctitorit Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din dublă postură, donator și prim-ministru, și Muzeul Național de Artă Contemporană. Acest background ar putea înlătura posibilitatea ca într-un posibil muzeu din provincie să se respire un aer provincial, ceea ce nu este neapărat o garanție. Este o afirmație care pleacă de la o realitate: proiectul de bust care s-ar părea că se va materializa în această primăvara în fața Policlinicii îl are ca subiect pe Adrian Păunescu. Locul cu pricina a aparținut Generalului Mavros, ceea ce a și făcut ca imensul loc viran, devenita apoi un soi de parc, să fie numit Grădina Mavrului. Ginerele acestuia, Ioan C. Cantacuzino, a moștenit proprietatea Mizilului, deci și Grădina, și a construit biserica de alături (cu hramul Sf. Ioan). Mai mult, în urma incendiului care a distrus orașul a împroprietărit negustorii locali. În cîteva cuvinte, a salvat așezarea de la dispariție. S-ar cuveni ca în ceasul al douăsprezecelea bustul lui Adrian Păunescu să fie dus în altă parte în județ, cîtă vreme realizarea se pare că este susținută finaciar de Consiliului Județean Prahova, prin zelul președintelui Mircea Cosma, deținătorul și al funcției de președinte al Societății Cultural Istorice ”Mihai Viteazul” Ploiești, postură din care se poate declara cu destulă ușurință un baron al busturilor -- a se verifica prodigioasa activitate pe teritoriul monumentelor de for public în CV-ul domniei sale, adică aici. Nu, sfîrșitul acestei postări nu m-a găsit departe de subiectul cu acre am început-o. Dacă cei de la Primăria Mizil ar ști mai multe lucruri din istoria locală, Adrian Păunescu nu prea ar avea ce căuta în bronz sau alt metal la Mizil. Eventual lîngă stadionul Petrolul, unde în anii 80 Cenaclul Flacăra și-a aflat sfîrșitul ante-decembrist.

O expoziţie într-o expoziţie

Acum cîteva luni, mai exact în noiembrie 2008, am cumpărat printr-o licitaţie de pe www.okazii.ro o carte poştală cu interiorul fostei şcoli de fete din Mizil. Pentru că ceea ce se vede în imagine pare a fi o expoziţie de cusături executate în programul şcolar, cartea poştală a figurat în expoziţia Cusături / ţesături organizată de Muzeul Ţăranului Român în perioada decembrie 2008 – ianuarie 2009, punctînd un anume tip de educaţie în ale artizanatului, nimic altceva decît o prelungire în şcoli a curentului Arta naţională din interbelic, care mai încoace a luat forma orelor de lucru manual. O expoziţie într-o altă expoziţie. Se prea poate ca această carte poştală să fie printre puţinele urme ale acestei şcoli de fete. Este posibil ca fotografii ale clădirii să mai existe, dar mă tem că imagini din interiorul şcolii vor fi destul de greu de găsit.

Pe verso-ul carţii poştale sînt scrise următoarele:

«Spre a vă aminti prima expoziţie dela Gim. De Fete din Mizil (expoziţie de lucru şi desen – din anul 1936-1937. Şi totodată vă mai amintiţi şi de mine.
(semnătura indescifrabilă) 7 iulie 1937
Destinatar:
Dsale
Domnişoarei
Diamanta Luscan
Directoare
Gim. De Fete Mizil»

detaliu din expoziţia Cusături / ţesături

detaliu din expoziţia Cusături / ţesături

* * *

Şcoala de fete, aşa cum am auzit-o numită de tatăl meu, a mai funcţionat pînă în 1956, cînd i-a luat locul pentru doi ani o şcoală mixtă. Apoi, în 1958, s-a reînfiinţat liceul de cultură generală pe strada Nicolae Bălcescu, clădirea fostei şcoli de fete căpătînd destinaţia de internat al liceului pentru elevii de la ţară. În anii ’70, cînd liceul de cultură generală devine Liceul Industrial Mizil, clădirii i se dă o altă utilitate – atelier şcoală. Probabil că structura clădirii s-a şubrezit atît de la strungurile mutate acolo, de la vibraţii etc., dar şi de la cutremurele din ’77, ’86 şi ’90. A fost dărîmată acum cîţiva ani, după 2000, pentru a face loc unui supermarket Plus, neinspirat amplasat chiar acolo, la şosea, în centrul oraşului.

* * *

În aşteptarea unor fotografii cu clădirea fostei şcoli de fete, m-am gîndit să postez pentru încheiere o filmare din concert cu Emerson, Lake & Palmer: Barbarian - Nutrocker, o înnădire a două piese, una de pe ELP, primul album, a doua de pe Pictures at an Exibition - un fel de Să gîndim pozitiv, totuşi. Chiar aşa. Se poate şi mai rău.

Update. Pentru că promisesem, iată fotografii cu clădirea fostei Şcoli de fete înainte de demolare (2), după ce a fost părăsită, apoi incendiată, probabil pentru a i se grăbi dispariţia, procedeu folosit cu mare succes şi în Bucureşti în cazul contrucţiilor clasate în Patrimoniul arhitectural (vezi aici un exemplu). Cred că era o contrucţie relevantă pentru arhitectura tîrgurilor. În sfîrşit, nu mai e. Fotografiile îi aparţin lui Cosmin Pavel.

vedere frontală

vedere din spate

Şi supermarketul Plus (foto Cosmin Pavel):

Update: o fotografie cu Scoala de Fete furnizata recent de un tinar istoric.

Materia din care se fac visele


De pe raftul învecinat, beţişorul cu pene moi pentru înlăturarea prafului îmi aducea mai degrabă a instrument pentru saloane de masaj. Mi-a atras atenţia pentru cîteva secunde, apoi am continuat să caut prin bibliotecă, cumva la întîmplare, mărunţişuri, bazaconii, lucruri de pus cap la cap într-un fel proaspăt şi oarecum relevant – doar că trebuia să fac faţă prafului care se ridica scurt fără a mă scuti de cîte o tuse aergică la fel de scurtă. Nu ştiu de ce m-am oprit în faţa raftului plin şi prăfuit cu revista Studii şi articole de istorie. Cu ţinte vagi şi criteriile suspendate, am deschis curios la tabla de materii, am mirosit, am mai strîmbat din nas şi-ntr-un final am ales să trec prin toate exemplarele pe care le aveam la îndemînă. Măcar să ştiu o treabă. De colo pînă colo, numai articole încremenit, rar să fi făcut vreunul cu ochiul – toate parcă aveau cîte-un băţ înfipt în fund. Pînă şi Nadia Comăneci stătea rigidă în uniforma de pionier, cu tricolorul în spate, pe una din feţele calendarului Cutezătorii pe 1976 găsit între paginile îngălbenite ale unuia dintre numere. În fine, alte gesturi rutiniere, perseverenţă îndoită, etcetera. Doar aşa am reuşit să reperez un articol care m-a tras de mînecă din cîmpia veştedă a Cuprinsului, răpindu-mă apoi perfid în moalele textului. De la primele rînduri am oftat dezamăgit. Anul înscris pe coperta revistei trebuia să fi licărit cîtuşi de puţin pentru a nu spera la te miri ce descoperiri miraculoase – 1974. Prin urmare, la puţină vreme după Tezele din iulie (1971). Articolele de propagandă erau în zaua lor în orice revistă, nu mai spun că în cea pe care alesesem s-o răsfoiesc aplicat aveau privilegii de-a dreptul. Textul semnat de un anume Ion Popa avea un titlu sub care puteai întîlni, la o adică, orice: Muzeul de istorie al şcolii. În ciclul primar privisem vitrinele cu cioburi din holul central al şcolii cu ochii bulbucaţi pentru că ratasem cîteva excursii şcolare la şantierul arheologic de la Budureasca, aşa că o vreme m-am consolat pironindu-mi privirea pe obiectele aranjate cu o grijă extrem de scenografică. Devenisem un sensibil în materia asta a memoriei intermediată de obiecte. În articolul descoperit, cum spuneam, dezamăgire. Dădusem de o argumentaţie proletcultistă în favoarea muzeelor şcolare care erau serios însărcinate. Că, vezi Doamne: contactul direct cu trecutul de luptă al poporului; formarea sentimentului patriotic; înarmarea cu elemente ale teoriei marxist-leniniste; descoperirea din timp a vocaţiei elevului; deprinderea de muncă independentă; vaxuri de la un capăt la altul. L-am citit doar pentru a-mi duce treaba la capăt, conştiincios, dacă tot mă mîncase curiozitatea. Pe la jumătatea articolului se urnea greu şi povestea unui muzeu şcolar din Anina, cu realizări şi satisfacţii. O istorisire care n-avea nimic moale, mlădios, aşa cum sperasem, ci fusese aruncată, evident dintr-o obligaţie profesorală, în cofrajul insipid al limbii de lemn. Aici ar fi trebuit să fie bătaia peştelui. Dar uite că n-a fost. Am zis, nu-i nimic, o aşa revizitare a comunismului poate să facă bine sănătăţii, deşi praful... Reminiscenţele acelei epoci bîntuie încă şi măcar o privire în urmă chiar nu strică. Din cînd în cînd, baremi.

Eeee, şi, cum-necum, pentru că lucrurile se mai leagă uneori, s-a întîmplat ca la o săptămînă după să ajung în orăşelul copilăriei mele. Cel care nu suspină neapărat după un muzeu al locului ori după o monografie, în ciuda zbaterilor unui fost profesor de istorie care se încăpăţînează să iscodească pe cine mai prinde trecut de 70-80 de ani, lăutari, comercianţi, foste boarfe, gureşe de altfel şi te miri ce alţi pîrliţi. Într-o duminică după-amiază, aşezaţi la o bere fără alcool (profesorul) şi o cafea (eu şi Mitu), ne-am înfierbîntat, într-o încordare a memoriei poate un pic anacronică, punînd iar la bătaie poveşti mărunte cu inşi la care o istorie serioasă nu şi-ar întoarce privirea. Nu era prima oară. Dintr-una-ntr-alta, Mitu îşi amintise de cărţile bisericeşti învechite de la strana bisericii Sf. Ioan şi ledurile i-au clipit extrem de precis. Acolo, între paginile cu rugăciuni, spunea el încercînd să fixeze şi o oarece terminologie, sînt tot felul de însemnări... Era tîrziu deja, uşa bisericii închisă, enoriaşii îşi satisfăceau aţipelul după-amiezei, prea din scurt. Am dat fuga la strană săptămîna ce a urmat, pe o ploaie măruntă, duşmănoasă, tot într-o duminică. În lumina chioară am luat terfeloagele la mînă şi am fotografiat ce-am putut, mai pe genunchi, mai pe colţul mesei, apoi am pus totul cap la cap, şi aşa, la repezeală, a ieşit o istorie minusculă, evident, un soi de insectar, pe măsura oraşului, a parohiei, a scribului şi a pornirii sale amatoriceşti. Dar o variantă de luat în seamă, nu ştiu de cine şi nu ştiu de ce. Doar că aşa mi s-a părut mie, că o asemenea înşiruire de însemnări n-ar trebui neglijată. Uneori, astfel de texte simple au mai multă viaţă decît discursurile ştiinţifice ale manualelor. Şi apoi mai era şi amuzamentul. Să nu fim chiar aşa de serioşi. O istorie a Mizilului, una încropită din însemnele răsfirate prin mineiele, agheasmatarele şi panihidele apucate la-ntîmplare, o miziliadă, să-i zicem, care ar suna cam aşa:

În ziua de 22 octombrie 1940 s’a cutremurat pămîntul puternic timp de 48 secunde. S’au surpat zidurile Paraclisului. / Pe ziua de 3 noiembrie 1932 am demisionat din postul de Paracliser al acestei sf biserici slujind cu frică 2 ani. Gh. M Corbu Mizil / Am luat parte la ..... cu musafiri din Dorohoi 1903 nov 18 / Amintire de cînd cîntam la strană în Duminica Floriilor 1941 F. Grigorescu Cîntăreţ / La 08 iulie 1988 am terminat lucrările de întreţinere a acestei sfinte cărţi, întru pomenirea sufletelor părinţilor şi surorilor mele, a soţiei mele Margareta, a părinţilor ei precum şi a părinţilor celei de-a doua soţii. Fie-le somnul tihnit şi ţărîna uşoară. C. C. Mizil / 1968 Terminat tencuieli pe dinăuntru şi afar apoi urmînd pictura altă muncă să vezi / 5.11.1983 Prima zăpadă care a căzut pe anul 1983 / Să se ştie că în ziua de 15 februarie 1961 a fost o eclipsă de soare la ora 8,45 soarele nu s-a văzut a fost întuneric ca noaptea 2 minute Gh. Corbu / Ion T. Oltean Cîntăreţ la această biserică din 1929 noiembrie 18 şi pînă astăzi 1937 apr. 23 / 19.7.1988 Am prelungit viaţa acestei cărţi în amintirea răposaţilor mei părinţi şi surori, a răposatei mele soţii, a părinţilor ei cît şi a părinţilor celei de a doua soţii şi pe scriitorul acetor rînduri. C. C. Mizil / Suvenir, Spre amintire, să se ştie că eu subsemnatul, cîntăreţ I Nicolae Manole am slujit la această sf. Biserică din Mizil cu hramul Sf. Ioan cînd au intrat Nemţi în oraşul Mizil del’ a ocupat nu merg la satul meu natal Petrosa unde am stat pînă în ziua de Rusalii cînd am fost iarăş chemat a sluji la această sf. Biserică care s-a sfinţit în această zi de astăzi Rusalii fiind şi Sf. Constantin şi Elena tot în această zi făcîndu-se sobor de preoţi cu număr de trei fiincă băgase caii în ea şi a adus refugiaţi pe care ia băgat tot aici şi care biserică a fost închisă de la 22 noiembrie 1916 pînă la 21 Maiu 1917 Cîntăreţ I Catedrala Mizil / Mihail Popescu cîntăreţ Bis. Sf. Ioan 29 iunie 1939 prizonier 1943 – 1948 / Amintire – din ziua de 25 septembrie 1943 cînd făceam servici şi cîntam singur gîndindu-mă la colegul meu Fănică ce este dat dispărut la ruşi. Cu regret, M. Popescu Mizil / Utea I. Radu Paracliser la această sf. Biserică din anul 1940 Cînd oi pleca o să scriu demisionarea / În anul mîntuirii 1938 oct. 24 s-a cumpărat această sfinţită carte pentru trebuinţele sfintei biserici, plătită de Ionel D. Pătraşcu, epitrop casier, cu lei (patru sute treizeci). Pentru pomenirea numelui său şi a celor din casa sa: Ecaterina – soţie, Andrei – fiu, Maria-Mia – fiică / Amintire din 4-II-1968, în timpul sf. Liturghii ..... la strană se cîntă axionul de la întîmpinare Popa C. Vasile Str. Aurel Vlaicu nr. 25 Galaţi / 17.02.2000 PRIMA RATĂ LA CAR.

O poveste nu neapărat cu o noimă, i-aş răspunde cuiva care m-ar lua la rost, ceva ca în ultima replică din Şoimul maltez, revăzut în una din zilele acelea, parcă tot ca un făcut:

– The stuff that dreams are made of !