«Acum, dacă părintele în casa căruia am aflat de-atîtea ori adăpost şi ospătare creştinească, stă astrucat, ca viile de pe dealurile Cepturei, într’un colţ de cimitir, cu faţa către răsărit, pot să iau pana şi să scriu în voie despre cele cîte am văzut în urbea conului Leonida Condeescu. Căci moartea aşa de năprasnică a părintelui, are un tîlc mai adînc. Ea este o deslegare ce mi-a adus aminte de vorbele lui John Galsworthy dintr’un roman al său: „Morţii nu mai suferă cînd se odihnesc în pacea frumuseţii...”
Părintele însă, căruia cineva i-a pus înainte de vreme crucea la căpătîiu, va fi suferind acolo de unde nimeni nu a mai venit să ne tălmăcească taina nefiinţii. Moartea lui, nu a fost frumoasă. Cineva, un dascăl din cancelaria liceului, unde preotul era profesor şi casier, s’a gîndit să facă cu sfinţia sa o glumă urîtă, o glumă de geambaş care vinde cai cu tignafes la bîlciul ce se ţine în marginea Buzăului în ziua de Drăgaică. S’a folosit de o clipă de nebăgare de seamă, s’a furişat încetişor, a zîmbit şmechereşte, şi i-a tras de pe masă ori din borta uşii cheile dela casa cu banii şcoalei. Popa, văzînd lipsa, a îngălbenit, s’a pipăit prin buzunare, s’a prăvălit pe duşumele şi – în vreme ce glumeţul îi suna ca unui copil în leagăn ciorchinele de chei strălucitoare la ureche, omul şi-a dat sufletul...
S’a întîmplat deci mai rău ca în snoava cu românul care a speriat pe neamţ. Cică românul l-a înşfăcat pe neamţ de brăcinar, l-a ridicat în sus şi s’a prefăcut că-i dă drumu pe gura unui puţ părăsit.
„Flaifluhtăr!... Sacrament!...” A strigat neamţul cînd s’a văzut iar pe picioarele lui, şi se tot pipăia la spate. „Am glumit!” a răspuns românul rîzînd. Dar neamţul, scoţînd ceva dela turul nădragilor şi arătîndu-l românului, a strigat: „Asta e clum?... Asta e clum?...” Snoava nu e de un decorativ funebru şi poate nici la locul ei; dar se potriveşte bine cu spiritul birjăresc ce stăpînea cancelaria liceului dela Mizil.
Eu l-am pomenit pe părintele, acum cîţiva ani, director al liceului. Era un om stăpînit de o veşnică nelinişte în gesturi şi, de sigur, în adîncul fiinţei sale; un neastîmpăr ce se potrivea cu firea oamenilor din partea locului porniţi pe gîlceavă şi negoţ, dar mai puţin cu slujba lui Dumnezeu. Scuipa des, poate o Satană nevăzută, în vîrful degetelor întocmai ca femeile la furcă, se trăgea nervos de coatele anteriului, şi avea un joc neistovit al sprîncenelor colţurate ce puneau două accente de ironie pe masca sa brună sfîrşind într’o ţăcălie de catran. Prepuelnic şi bănuitor, cu greu ar fi crezut părintele în vorbele lui Calvin care făcînd pe pămînt numai apriga politică a Cerului, a scris cîndva unui rege mare: „N’ar mai fi pe lumea aceasta nici un fel de inocenţă în spuse şi în faptă, dacă ar fi deajuns numai să învinuim...”
Odată, omul acesta voinic, de o brună frumuseţe bărbătească, căruia dacă i-ar fi pus la anteriu un guler de dantelă ridicată ai fi zis că scoboară dintr’o pînză de Velasquez, veni gîfîind de undeva, de sus, din podul liceului unde cîntau noaptea cucuvelele, şi aşezîndu-se la masa de director, zise: „Ştii că javra aia de Popescu dintr’a şaptea bea tutun?... Mi-a spus cestoru! L-am fugărit pînă în pod. Aruncase ţigarea. Da’ l-am căutat la degete, l-am mirosit la gură, şi trosc-pleosc, i-am tras cîteva perechi de scatoalce: na tutun, na tutun, na tutun, derbedeule!...” Ce neştiutor se juca bietul popă cu inima lui şubredă ca o bobiţă de măceş!...
Dar eu n’am să uit dimineaţa aceea de Septemvrie, cînd mai purtînd încă cu mine dorul culmilor cu biserici albe printre perdelele de cetini ale Pietrei, am căzut întîia oară în seceta şi praful Mizilului. Era a doua zi de Sîntămăria Mică. Priveghiam o sală plină de corijenţi lăsaţi de cel care fusese înaintea mea pentru aliş-veriş, spuneau localnicii. În vremea aceea, examenul de corijenţă era cu plată... Şi cum, gîndind la Dame Fière, la cele două mîni ca nimfeele de pe Vivonne despre care povesteşte Proust, priveam pe fereastră în grădina părăginită, arsă, sgură de verdeaţă, cu copaci schilozi, iată că vine părintele director. În anteriul său cenuşiu, cu ceaprazuri negre, cu guleraş alb, se lasă într’un cot pe marginea ferestrei lîngă mine, şi cu chipul luminat parcă de-o mare mulţumire că vedea altfel de om în bătătura şcoalei, zise: „Bine-ai venit! Şi să mă ierţi c’am zăbovit. Aseară, am prăznuit o Marie şi ştii, ca tot creştinul...”
Era întîia oară cînd un director mi s’arăta cu atîta duh prietenesc, aşa deschis... Colo, lîngă turnul Chindiei, dădusem de un popă cu priviri de dihor; dincolo, în smîrcurile Dunării, cunoscusem un om de o paloare fantomală, absent, ascuns, care-ţi lasă în palmă o mînă rece, moale, cleioasă, un şomoiog de vată muiată în oleiu camforat...
Au început apoi zilele de muncă. Într’o dimineaţă, cum stam scriind la masa cea lungă a cancelariei, mi s’a făcut deodată lumină înaintea ochilor... Un tovarăş, profesor întărit cu toate teşcherelele culturii, cu care abia mă cunoscusem, ţinea la fereastră o oglinjoară de buzunar, prindea văpăi de soare, şi mi le trimitea mie în nas... L-am privit cu mirare; dar el n’a priceput şi a urmat mai departe. Era un tînăr oacheş, cu muşchi vînjoşi de taur, care se lua la trîntă cu belferul de muzică, un sfrijit. Se tăvăleau de-a-lungul podelelor de scînduri, iar cînd se ridicau albi de praf pe straie, ai fi crezut că au măcinat la moară. Odată, ca să-l răpună pe taur, sfrijitul i-a băgat, ca într’o strachină, degetele sub căptuşala gurii, căutînd să i-o spintece spre urechi; iar cînd s’ sculat de jos, tăvălit ca o chioftea prin pesmet, a zis privind spre o colegă cu păr ca morcovul: „Mai bine ţi-ai încerca puterile în alte părţi...” Taurul era căsătorit decurînd cu doamna aceea ceva mai bătrîioară.
Masa cea veche a cancelariei, întocmai ca un cal julit la şolduri, purta spre capătul din dreapta, cum intrai, o rană ce nu se mai vindeca. Un petec din muşamaua neagră se ridica şi se lăsa în jos ca o clapă de buzunar. Pe dosul ei alb, taurul zicea că are să scrie cu cerneală „opera unui dement”, o s’o lege de un colţ cu o aţă, o să se aşeze în capul mesei, şi o s’o mişte ca pe o cortină... mică...
În adevăr, petecul acela de muşama fusese o cortină lăsată, în faţa căreia se petrecuse o comedie tristă: profesorul de fizică înfăşcase un scaun, îl înălţase către tavan, îl repezise spre capul părintelui director, şi îl lăsase să cadă într’un picior pe muşamaua nevinovată. Părintele, scuipînd în urmă cu scîrbă, fugise pe uşe cu anteriul în vînt.
Şi încă alte glume poznaşe, „năsărîmbe” cum le zice tovarăşul de istorie, se făceau în cancelaria aceea unde odată mizilenii au aruncat cu pietre şi bălegi în geamuri. Aşa de pildă, dacă priveai pe fereastră, cineva se apropia binişor, şi cu muchea palmei în chip de satîr, îţi da una peste vinele de sub genunchi. Ori îţi lua pălăria din cap, se făcea că scuipă în fundul ei, şi ţi-o punea la loc. Sau dacă scriai în registrul de prezenţă, te pomeneai cu cîte un ghiont în cot, ori în coastă. Alteori, te trezeai cu o mînă străină în buzunarul stîng al pantalonilor, nu după futişag, fireşte, ci numai aşa o gîdileală...
„Cînd să viu să te pozez de mînă cu porcii?...” Întreba adesea belferul de muzică pe noul director, gospodar harnic şi iubitor de grăsimi. Dacă veneai cu haine noui, cineva se făcea că pipăie ştofa în dreptul turului şi te pişca în toată legea, zicînd: „Ce blană fină!...” dacă rămîneai cumva pe gînduri privind cine ştie unde, deodată te pomeneai: „Hăis!... Cea!...” iar cînd întorceai capul, te propteai cu obrazul în degetul cutăruia întins ca o oişte. Iarna, se încingeau poli ori sute pe plita înroşită a sobei de tuciu, se aruncau pe podele şi cine putea să le ia mai repede de jos ale lui erau... Cîte unul mai dibaciu, scuipa întîi deasupra şi pe urmă punea giara. Dar nu se prindea.
Şi cîte şi mai cîte drăcii, de se crucea şi Zaharia şi M-me Zaharia, servitorii şcoalei, oameni neştiutori de carte. Ca să nu se încurce, ei crestau cataloagele pe margine cu cîte o linie, două, trei, ca la răbojul de lemn, şi numai aşa izbuteau să le pună la locul lor pe clase. Sancta simplicitas...
Bietul părinte... Serile de toamnă, petrecute la cîte o cină veselă, în grădina sa cu porumbei gureşi şi tufănică ruginită, nu am să le uit niciodată. Acum, a adus cineva vestea că nimeni n’a glumit cu cheile sfinţiei sale; că el singur le rătăcise; că a dat fuga speriat acasă; că s’a întors palid şi gîfîind la şcoală; că le-a zărit căzute jos lîngă piciorul mesei, şi că aplecîndu-se să le ridice, Arhanghelul cu sabia de foc i-a tăiat junghietura gîtului. Nu s’a mai ridicat cu faţa către casa de bani. Se poate.
Dar în cancelaria aceea se petreceau multe glume proaste de geambaşi dela Lipia ori vistieri cari deşertau noaptea butoaiele la marginea Istăului... părintele le îndura pe toate. El nu avea tăria de cuget a lui Calvin; nici dojana înţeleaptă a Ecliziastului: „Rîsului i-am zis nebunie; şi bucuriei smintite: de ce faci asta?”»
