Bulău
lui Şerban Anghelescu
Bulău e genul de om despre care se spune că nu-i în toate minţile. Sau că n-a fost botezat cu toată apa. Mă rog, i se pot pune-n cîrcă simple cuvinte doar, ca: pedeapsă, necaz, amărăştean. Dar asta îl poate face mai abstract decît este. La asta apelează, în general, cel care nu-l cunoaşte. Mitu, care ştie aproape tot oraşul, mi-a livrat printre multe alte poveşti cîteva şi cu Bulău. Odată i-a spus:
– Băi, Bulău, tu te-ai suit pe antenă ca să ajungi în groapă, bă! Ce treabă mai e şi asta?
Aşa şi-a început Bulău cariera. S-a uitat el bine la antena poştei şi n-a stat mult pe gînduri. Pentru că antena asta e un lucru preţios pentru mizileni. Cînd n-o poţi scoate la o socoteală, te urci pe antena destul de înaltă (cît vreo patru etaje, dacă nu mai bine) şi ameninţi că te arunci.
În fond, cine-ţi poate lua libertatea de a te arunca? Nimeni. Dar cine apelează la Antena Libertăţii e de fapt un şantajist. Televiziunile locale sînt gata să-şi facă planul. Mai mult, nu se cade să aştepţi de la sinucigaşul potenţial creieri zdrobiţi şi nici să-l laşi cu buza umflată. Unui astfel de subiect îi trebuie păstrat potenţialul de rating. Bulău a fost primul care s-a prins şi s-a suit pe antenă ameninţînd că sare dacă nu primeşte un loc de muncă (l-a copiat cel care, după o urcare pe Antenă, pentru a o întoarce pe nevastă-sa de la amant, a fost numit Florin Înălţime). Pentru asta Bulău poate fi socotit un om de succes. La scurtă vreme a intrat în rîndul celor cu carte de muncă, fiind angajat gropar la Cimitirul Mizil. De atunci, s-ar zice că Bulău e un om realizat. Mulţumit. Încadrat în muncă – nu orice muncă, e-adevărat –, aşa că nimeni nu-i poate reproşa vreo formă parazitism.
De-aici, o nouă viaţă. De fapt la limita vieţii cu moartea, unde Bulău a început să se acopere an după an de strălucire. Poate că e greu de închipuit un gropar vesel. Cînd se porneşte spre locul de muncă întîlneşte fel de fel de lume, majoritatea pensionari, şi nu se fereşte să-i salute cu o fermitate şugubeaţă:
– Bre, ai grijă ce faci săptămîna asta că sînt ocupat cu culesul, cu alte alea! Dacă ai de gînd ceva, mai rezistă şi matale două-trei săptămîni! Fă un efort, te rog!
Babele-şi scuipă-n sîn ca după ce tocmai au scăpat de-un drac. Şi Bulău îşi vede mai departe de drumul lui spre serviciu. În fiecare săptămînă primeşte din partea primăriei o jumătate de litru de spirt şi două sticle de apă minerală, iar lunar este beneficiar al sporului de radiaţii.
În van grija asta a statului pentru estomparea condiţiilor vitrege de muncă – cînd îşi poartă cafeaua în pahare de unică folosinţă, Bulău o aduce ţinîndu-şi degetele (preumblate prin măruntaiele pămîntului) lipite de buza rotundă a paharului. E aşa o veselie în cimitirul lui, alta decît veselia Săpînţei, căreia îi dai de cap abia după ce descoperi camuflat în dosul unui cavou, între două tufe de tuia, grătarul.
Pe scurt, nu ştiu cum altfel aş putea s-o spun, Bulău e o poveste de om şi, cu multe umbre şi cu la fel de multe străluciri, ar suna cam aşa:
la înmormîntari,
cînd preotul stropeşte sicriul cu isop
cîteva picături, cam de-o duşcă, aruncă şi pe faţa lui Bulău, care,
ca să i-o plătească preotului pentru prea deasa lui miştocăreală,
se întinde perpendicular pe cei doi drugi care susţin sicriul,
alături de mort, sfidîndu-i pe cei ce-l cred ţicnit,
dar ţicnit trebuie să fie într-un fel pe care-l ştim din alte poveşti,
de pildă, după neplata timp de şapte ani a locului unui cavou,
administraţia cimitirului intră în posesia proprietăţii nerevendicate
şi primul pas este golirea cavoului,
iar Bulău nu trebuie decît să-nceapă să dea cu barosul în beton.
după o muncă considerabilă,
înăuntru a găsit o cruce de aur de o mărime considerabilă,
apoi s-a întrebat, poate îndeajuns: s-o iau? – să n-o iau?,
şi în cele din urmă a plecat cu ea acasă.
n-a rezistat mult cu secretul ăsta şi
într-o seară s-a făcut mangă,
şi-a pus crucea la gît peste tricoul transpirat şi a ieşit în oraş.
şi nici pînă cînd a venit poliţia n-a durat mult.
în faţa uniformelor i-a pierit îndrăzneala,
iar la crucea aceea minunată a trebuit să renunţe ,
dar nu ştiu cum a scăpat de fioroasele bănuieli şi de pedeapsă.
ceva asemănător i s-a mai întîmplat cu un dinte de platină,
pe care l-a făcut pierdut după ce nevastă-sa a aflat de unde-l are.
însă întîmplarea de pomină a fost
după o înmormîntare aparent obişnuită,
abia ce se apucaseră să arunce pămînt peste sicriu,
cînd dinăuntru s-au auzit nişte ciocănituri.
erau trei oameni, nu doar el,
şi s-au sucit, s-au învîrtit,
doar-doar vor mai auzi ciocăniturile-alea,
pîn-au întors problema pe toate părţile,
cică, vezi Doamne, ce să-i faci...
lemnul sicriului e verde şi uneori mai scîrţîie,
dar zgomotele au continuat,
iar ei au epuizat repede toate variantele
la care-i ducea mintea,
şi atunci Bulău a alergat la casa mortului,
ca la un cozonac cald,
acolo se ţinea pomana liniştit,
şi a strigat cu voce puternică:
părinte, mortul e viu!
i-a explicat preotului la repezeală
că au stat strîmb şi au judecat drept,
şi că după ce-au tot ascultat cu atenţie
ciocăniturile s-au tot repetat,
şi cine ştie ce i-o mai fi spus părintelui
să îl convingă să se suie în maşină cu Bulău alături
şi să pornească întins spre locul cel de veci,
unde lucrurile s-au petrecut la fel a nu ştiu cîta oară.
şi-atunci Bulău a întrebat:
acum ce facem, părinte?
nu ştiu cum a despărţit părintele răul de bine,
atîta doar că, fără să stea prea mult pe gînduri, a hotărît:
eee, suflete rătăcite! făceţi-vă treaba mai departe!
un an de zile după întîmplarea cu mortul viu,
Bulău a ţinut-o tot într-o beţie,
explicabil, desigur, explicabil,
de multe ori lucrurile pe care le doreşti chiar trag la tine -
şi bineînţeles că nu despre noroc era vorba aici -,
de băutură însă, da,
iar după un an de beţie neîntreruptă Bulău a descoperit,
voind sau nevoind,
un obicei de înmormîntare apus.
aşa a fost să-i fie lui de pomană pentru atîtea îngropăciuni,
pentru că înainte de a coborî sicriul în groapă,
familiile puneau înăuntru o sticlă, două, de băutură,
ţuică sau vin, ori şi una şi alta,
apoi, cine nu ştie obiceiul?,
după la 21 de ani de zăcut şi putrezit - dezgropările,
cînd oasele răposaţilor se pun în săculeţi de pînză albă
pentru a lăsa locul răposaţilor de vreme nouă.
dar, surpriză! - pomana lui Bulău,
sticlele n-au cum să putrezească.
secretul ăsta l-a deprins cu vremea,
după ce meseria l-a copleşit de-adevăratelea.
e o loterie ca, sărind din groapă-n groapă,
să mai dai şi peste cîte un premiu special: OPERA OMNIA,
şi uneori mai pică şi dezgropări din-astea, norocoase,
cu băutură învechită,
(dacă nu cruci şi dinţi de platină şi alte alea)
numai bună pentru a încinge grătarul dintre tufele de tuia,
acolo, după cavou.
şi asta e într-adevăr o mulţumire profesională,
al paisprezecelea salariu,
ceea ce-l face pe Bulău să fie prieten cu moartea,
prieten cu toate morţile posibile,
şi de ceva vreme un amic chiar şi al morţii animale,
oamenii oraşului i-au dibuit puterile,
de vreme ce au început să-i dea pe mînă
pisici, cîini, porumbei şi alte necuvîntătoare,
pentru că tăcerea cuminte de pe ultimul lor drum
au multe în comun cu privirea aspră a lui Bulău.
