ARTA LA MIZIL

Cam acum o sută de ani Tudor Arghezi începuse să scrie în publicații periodice o serie de articole care cel mai precis s-ar înscrie în ceea ce se numește cronică de artă plastică. A tot scris așa ani buni, zeci chiar. Textele acestea au fost reunite în volumul Pensula și dalta (Editura Meridiane, București, 1973). Cele mai tîrzii sînt datate la mijlocul deceniului șapte, mai exact în 1965. Puține cuvinte de laudă sînt de găsit în croncile plastice ale lui Arghezi. Oricum ai răsfoi cartea, vei da de un ton vehement, ca și cum ai citi o carte cu un alt titlu. Sabia și buzduganul, să zicem. Sau: Pumnul și biciul. Pe scurt, un Arghezi neiertător cu impostura. Are și de ce.

 

 

STATUILE CA CIUPERCILE: ACUM O SUTĂ DE ANI

Ceea ce observa acum o sută de ani, luați aminte!, se poate observa și acum. Bravul popor român, întinsa și strălucitoarea lui cultură au o fotografie perfectă, care poate fi valabilă și ca martor al prezentului, deci 2013, fără a avea nevoie de retușuri. Era deplînsă atunci, la început de secol XX, lipsa unei educații plastice, tonul lui Arghezi fiind înmuiat de speranța ca generațiile viitoare să aibă ceva mai mult noroc. Trist este că speranțe, aceleași, putem să angajăm și noi, la începutul unui alt secol, a unui alt mileniu. Fără a fi siguri că am putea avea ceva mai mult noroc decît generațiile bunicilor noștri. Fotografia lui Arghezi surprinde tare. Ale politicienilor, ale artiștilor — cei mai mulți băltind în mediocritate —, ale publicului, care, lipsit de minime repere culturale, înghite orice. Cu un singur preț, acela al festivismului sub panglica căruia este prezentată arta. Am transcris două astfel de cronici pentru a proba cele spuse pînă acum.

Sculptura noastră 

”Primim la redacție, telegrama următoare, expresă:
«Domnule directorm mîine 21 Mai, inaugurîndu-se la Craiova monumentul Independenței, am onoare a vă ruga să binevoiți a delega un reprezentant din partea ziarului, care să asiste la dezvalirea monumentului, adică a modestei mele opere. Pentru onoarea ce sper că-mi veți face, rămîn obligatul dumneavoastră. Sculptorul Pavelescu Dimo.»

Domnul Pavelescu se pricepe de minune la reclamă și nu economisește cuvintele în telegramă, din care nici cuvîntul «modest» nu lipsește. O astfel de telegramă, au prijmit, firește, toate ziarele. Dacă sculptorul e nul ca artist, vom recunoaște că în publicitate excelează. Elare toată îndrăzneala cu care oamenii fără merite ajung să murdărească, în România, însăș făptura de marmură a sculpturii. După ce toate ziarele vor fi vorbit de domnia-sa prin «reprezentanții» bine ospătați, domnul Pavelescu Dimo și-a făcut calculul exact, că va primi și alte comenzi afară de monumentul Independenții.

Noi nu ne-am trimis ambasadorii la Craiova, ca să sărbătorim invazia nulităților în artă. Noi ne întrebăm: cînd se vor vindeca oamenii influenți de la noi de nebunia lor? Cînd se vor decide ei să-și vadă de ciubucuri și de tăierea cupoanelor și să nu-și mai amestece hemoroizii cu arta? Cînd se vor civiliza îndeajuns ca să aibă mai puțină încredere în gustul lor prostesc? Cînd va sfîrși sminteala de-a se batjocori toate ceasurile mari ale istoriei noastre?

A da pe mîna unui domn Spaethe pe Mihai Viteazu, și Independența pe mîna unui domn Pavelescu Dimo, este mai mult decît a se comanda un manual de istorie unui cîrnățar. Ce poate fi comun între geniu și nulitate? Epoca noastră umle toate colțurile țării cu găinațul ei artistic, turnat în bronz și cioplit în piatră. Generația de mîine va trebui să sfărîme toți idolii dobitocimii de azi. Epocile neputincioase, sterile, se însărcinează totdeauna să ridice astfel în slavă, prin momîi impermeabile la ploaie și vînt, pe cei care au îndrăznit să fie mai mari decît ea. Ea ține să-și lase, ca o însemnare pe un părete de privată, simbolele profundei sale idioții, statui de Spaethe, de Iordănescu, de Pavelescu Dimo... Cînd s-au mai pomenit atîtea busturi, atîtea statui?!

S-a constituit un fel de sindicat al nulităților artistice. Oamenii noștri, prin instinct, aleargă exclusiv spre nulitate. În vreme ce sculptura românească înregistrează, în istorie, cu dispreț pentru contimporani, nume mari și necunoscute, - Brîncuș, Paciurea și doi-trei alții, - și evitate de toate comitetele imbecile ce se organizează în vederea unei noi vomituri sculpturale, sculptura care se face e semnată de niște nume a căror singură rostire este trivială. Sculptorii de talent sînt siliți să se apuce de o meserie sau, dacă vor să-și păstreze personalitatea întreagă, se măerginesc să trăiască obscuri în mizeria lor, ori fug în streinătate, - și arta românească stă pe loc, sau se strică fără folos și puținul ce-a putut fi înjghebat.

Sculptorii care trăiesc în România din venituri disproporționate cu personalitatea lor, vin din streinătate, după studii proaste, neînsemnate. Ei au slujit ironia maeștrilor și ca modele batjocurii colegilor, și toată distincția lor a fost de ordinul destrăbălării. În streinătate, aceste nulități, dacă nu s-ar bucura de protecția unui politician din patrie, de-o bursă de la Stat, de-o subvenție de aiurea, ar fi siliți să muncească în fabrici, ca salaori.

Ei știu, însă, că au o țară pregătită sufletește pentru o artă fără talent și vulgară, - și se întorc aici, unde așteaptă comenzile și unde presa, ademenită în cîte un fel, se însărcinează să le fabrice gloria și să le faciliteze ascensiunea spre Mihai Viteazu, spre Ștefan cel Mare, spre Unire, spre Independență.
Invazia lor crește pe fiece an. Ieri era Spaethe; azi sînt, pe lîngă el, Iordănescu, Pavelescu Dimo.
Mîine vor fi șapte, zece.

În acelaș timp talentele adevărate pleacă, se expatriază, sau tînjesc. Și după ce artiștii noștri înstrinați s-au luptat cu ani de sărăcie și cu mii de stoluri de imagini macabre; după ce și-au însemnat numele cu sînge pe marmura artei, pentru streini, ca să ajungă să fie cunoscută, cum este în acest moment Brîncuș, - căruia guvernul francez i-a încredințat o comandă importantă, - aiurea, compatrioții, neîncrezători și lași, la trebuință aplaudă izbînda lor și-o pizmuiesc, ca o fericire.  

Pentru patria lor ei au pe Pavelescu Dimo.” (1913)

Idolii proști

„Mania statuilor începe să înflorească și la provinciali. Îndată ce un tîrg oarecare renunță la petrol și-l înlocuiește cu gaz ori electricitate, locuitorilor lui de căpetenie, li se năzare că le mai lipsea ceva: o statuie. Simetria stîlpilor de telegraf și de lumină, cere probabil asemenea podoabe. Atunci creierele distinse din localitate se apucă să cugete, o statuie cui i se cuvine. Cîntărindu-și meritele excepționale, negreșit că fiecare din cetățenii urbani își dă prea bine seama că lui; dar pentru că fiecare ține să treacă de virtuos, profesînd, între virtuți, mai ales modestia, despre care citește în jurnal că e lucru biografic, și pentru că infamii adversari se vor opune, printr-o consimțire secretă, pornită din acelaș sentiment, se dă preferință unui mort. Și înșiși morții sînt aleși cît mai bine morți, cît mai bine depărtați. Ștefan cel Mare, de pildă, nu se înreudește cu nici un consilier comunal; conservatorii nu-l pot acuza de takism, liberalii nu-i vor ține memoria de rău, că el ar fi fost un ciocoi. Căci toate partidele din urbe trebuiesc să se unească întru glorificarea fiului ei sau al țării. O! urbe-mamă și monument-copil!

Așa se întîmplă că într-o bună zi de călătorie într-un oraș cu liceu, muzeu, palat administrativ și catedrală, înoți în noroi pînă la fese și admiri o statuie de piatră sau bronz. Orașul n-are trotuare, hotelurile cabinete, restaurantele mîncare, casele lui sînt mucede, cetățenii trăiesc ca șoarecii și ca muștele. În schimb, o statuie uriașă binecuvîntează cu mîna de marmură pură, de pe un soclu de granit, mușuroiul de moluz și de gunoi.

Calamitatea formidabilă a acestor orășele este că statuile sînt niște ignobile caricaturi, de care nici trecutul n-are de ce se bucura, și că viața acestor statui este eternă.

Cînd civilizația, subțiată, va fi determinat încet, la populație, permanența unui simț de artă, memoria va fi îmbătrînit ca să capete drepturi de perenitate, care, înnădite cu fantoma tradițională a personagiului, să-i dea un caracter ca și divin. Astăzi domnul Ghiță Popescu, fruntaș al «comerciului» din Tîmpești, ridică o statuie lugubră unui Domn, și mîine azvîrlirea ei la rebuturi va provoca poate revoluții, vărsări de sînge.

S-a legiferat că nimeni, afară de Stat, n-are dreptul să fabrice bani. Pentru ce poate oricine avea dreptul să comande o statuie? Poate fi falsificare mai mare și mai durabilă decît a bunului-gust?

La Craiova se proiectează ridicarea unei statui a lui Mihai Viteazu! Ba ceva mai mult: numai peste cîteva zile se și pronunță juriul care va examina lucrările concurenților. Cum e compus acest juriu e-o chestiune care necesitează o întreagă satiră. Dar cum a procedat ca să ajungă pînă aici juriul artistic al Craiovei, încape în cîteva rînduri. El a «decis» să se ție un «concurs», avînd grijă să nu-i facă nici o publicație. S-a șoptit la urechea domnului Pavelescu Dimo că e rost de parale, să-și pregătească ipsosul pentru comandă. Acelaș lucru a fost șoptit altui stricător de materiale, sculptorului Iordănescu. Ceea ce face că se va reduce concursul la doi unici concurenți., care vor fi împăcați de mai înainte. E o exploatare în toată regula! Nu se dă în întreprindere și pavajul? De ce nu s-ar exploata în același fel și furnitura celebrității? Sculptorii, printre care vegetează tineri cu talent și fără pîine, că se va ține «concursul» au aflat exact în ajunul lui, acum – și unii din ei cred că se poate, printr-un denunț în presă, dobîndi amînarea acestui concurs la o dată cunoscută publicului și tuturor sculptorilor români.  

Artiștii sînt niște naivi! (1914)

PRIMA STATUIE A MIZILULUI

Pe bună dreptate vă puteți întreba ce treabă are Mizilul cu tirul pe care Arghezi îl pornea acum o sută de ani cu o furie căreia nu-i scăpa picior de artist. Păi, are, dat fiind că majoritatea celor buni erau nevoiți fie să emigreze, ori să petreacă printr-o străinătate mai respirabilă decît aerul sfînt al patriei, fie să abandoneze arta sau să spere că va veni o zi cînd îl vor prinde Dumnezeu de-un picior și-l vor coborî pe-un plai pîrjolit de impostură — situație foarte asemănătoare cu starea lucrurilor de azi (a se vedea schimbările ce au avut loc la ICR în ultima jumătate de an). Mai are și pentru că boala statuilor despre care ați citit ceva mai în susul blogului și-al timpului bate ca vîntul și creștetul unor mizileni în viață. Mai cu seamă al celor care hotărăsc cum e cu orașul, cu cultura, cu zborul păsărilor călătoare și în general cu multe lucruri, care mai de care.
Statuia cea veche, pe care toți mizilenii o știu foarte bine, a fost realizată de unul din sculptorii pe care Arghezi îi amintea: Ioan Iordănescu. Ei bine, la vremea aceea, anii 20 mai exact, nici Mizilul n-a scăpat. Atîta doar că Iordănescul acelor ani prinsese ceva mai multă experiență, așa cum probabil prinsese consistență și sistemul care-l promova, alături de acel Pavelescu Dimo și alții. Statuia noastră, a Mizilului, arăta jalnic într-un spațiu lăsat în paragină, lîngă Liceul Tase Dumitrescu.

 

 

 

Cu timpul monumentul avea să capete ceva mai multă atenție din partea autorităților. Spațiul dimprejur, în care se aflau și două tunuri din primul război mondial, va fi îngrădit. De fapt, statuia se afla pe un loc viran, rezultat al defrișării fostei Grădini a Mavrului, de care amintește și Ioachim Botez în textele sale despre Mizil:

„În grădina Mavrului cu copaci cum i-a lăsat Dumnezeu, cu trunchiuri chinuite de care vin să se scarpine porcii mahalalelor, cu un monument urît păzit de două tunuri, s'a ridicat un liceu destul de arătos din mila și dărnicia unui filantrop cămătar.”

(Ioachim Botez - Minerva la Mizil, în Însemnările unui belfer, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1935, vol. I, p. 45)

 

 

 

Anii de început a comunismului deposedează monumentul de tunurile ce-l acompaniau și de efigia Reginei Maria, aducîndu-l în starea de început: o statuie pe un tăpșan ce urmează să devină zona unde se va ridica sediul Raionalei de Partid (clădirea actualei Policlinici), iar în spate blocurile de pe strada Mihail Kogălniceanu destinate membrilor de partid, notabilităților, profesorilor etc. În fotografia de mai jos se pot vedea în fundal blocurile în construcție:

 

 

 

Iată ce scrie Virgiliu Z. Teodorescu în studiul său, „Cunoașterea activității sculptorului Ioan Iordănescu” (Revista Muzeul Național, XII, București, 2000, pp. 326 - 327):

„În anul 1920 a primit comanda din partea comitetului de inițiativă din orașul Mizil pentru un monument dedicat cinstirii eroilor. În acest caz a conceput o compoziție cu un personaj central, o femeie în costum național redată în picioare în postura de demnitate a Patriei pe care o simbolizează, cu mîna dreaptă ridicată în semn de omagiu, iar mîna stîngă pe hampa unui drapel. La picioarele ei se află un ostaș rănit în costum de campanie sugerînd jertfa și o femeie cu o carte pe genunchi simbolizînd istoria care a înregistrat aceste sacrificii pentru binele României. Monumentul dedicat Eroilor Regimentului 72 Infanterie care a avut în compunere fii ai acelor plaiuri, are înscrise la loc de maximă vizibilitate cuvintele: Onoare vouă! Patria vă este recunoscătoare. Monumentul Eroilor din Mizil a fost dezvelit duminică 20 noiembrie 1921. Cu anticipație inițiatorii se adresau cu o invitație primului ministru, generalul Alexandru Averescu, de a participa la festivitatea organizată în acest scop.”

Statuia este menționată și în lucrarea Monumente ale anilor de luptă și jertfă, apărută la editura Militară în 1983 și semnată de colonel dr. Florian Tucă și Mircea Cociu:

„Monumentul eroilor din primul război mondial. Se înalță în parcul localității și este creația sculptorului Ion Iordănescu. A fost dezvelit în anul 1921. Pe un piedestal masiv, cu profile rotunjite lateral, realizat din beton (înalt de 1,80 m) se află un grup statuar, rond-bosse, turnat în bronz, înalt de 2,70 m, compus din trei personaje, de mărime naturală. Personajul central îl constituie o femeie, în costum național, simbolizînd Patria cu un drapel în mîna stîngă, iar cu cea dreaptă ridicată în semn de omagiu; celelalte două personaje ale grupului statuar înfățișează un soldat și o femeie. pe latura din stînga a piedestalului este montat un meplat de bronz redînd o scenă de luptă din primul război mondial, iar pe fațadele principală și din spate ale ~ se află fixate plăci de bronz cu următoarele inscripții: „Eroilor din Regimentul 72 inf. [anterie]. Onoare vouă! Patria vă este recunoscătoare.” Pe piedestalul ~ sînt înscrise numele a 18 ofițeri din această unitate căzuți în luptele din primul război mondial, precum și celelale jertfe date de regiment în campania din 1916 - 1917: 2 plutonieri, 25 sergenți, 49 caporali și 1086 soldați.”

Cultul trecutului anima încercările celor din provincie de a ridica privirea la realizările artistice cărora capital sau reședințele de județ le găsiseră loc prin piețe sau parcuri. Nostimă în cazul Mizilului este legenda locală potrivit căreia statuia tot fusese mutată prin oraș: această variantă spune că monumentul ar fi fost cîndva și la gară. Gura lumii slobodă. Unii își amintesc că, atunci cînd Nicolae Ceaușescu a venit în Mizil, în 1967, ținîndu-și discursul din clădirea unde se află Policlinica, ar spus că ar fi auzit de la Paul Niculescu-Mizil despre statuia din Mizil care e mutată de colo-colo. După cum aceasta ar putea servi ocaziilor festive puse la cale de oficialitățile orașului. Probabil o fi fost vreo glumă cu care dădea bine să-și înceapă vorbirea, să destindă frunțile celor ce-l așteptau. Profesorul Gheorghe Panait consemnează evenimentul  în monografia Mizilului astfel:

 

„Coloane de maşini intră în oraş pe sub arcuri de triumf, iar în faţa statuii eroilor din Regimentul 72 Infanterie de pe o tribună construită în acest scop, tov. N. Ceauşescu adresa celor peste 8.000 de mizileni veniţi să-l întâmpine.”

 Fapt este că acea statuie a fost mutată cu timpul de două ori. Probabil că acea glumă a lui Ceaușescu să fi provocat realitatea, așa cum le place unor dintre scriitori să spună. Primul amplasament (despre care se știe din fotografii) al statuii realizate de Ioan Iordănescu a fost lîngă Liceul Tase Dumitrescu, la intrarea pe aleea ce duce spre blocurile din zona Teilor. Apoi a fost mutată, spre sfîrșitul anilor ’80, în centrul orașului, pe locul unde acum se află obeliscul. În fine, a treia poziție este cea actuală, în părculețul de lîngă primărie.

 

 

STATUIA ÎN PLIMBARE

Nu știu care au fost cu adevărat motivele pentru care s-a hotărît prima mutare a statuii. Consider că primul amplasament era cel mai bun dintre cele trei. Avea suficient spațiu în spate, aleea nefiind una foarte aglomerată și, mai ales, era o zonă cu multă verdeață, care avea potențialul de a fi amenajată peisagistic. În plus, beneficia de vecinătatea clădirii liceului, cu o arhitectură oricum mai adecvată tipului sculptural interbelic. Erau cam din aceeași familie. Avea să fie încadrată din cealaltă parte, dinspre est, de o clădire (Policlinica) de asemenea cu destul de mult spațiu în jur, avînd o arhitectură oarecum neutră, proprie construcțiilor de utilitate publică și, mai ales, nu atît de profund marcată de epoca în care a fost edificată (anii 50-60).

 

 

 

De partea cealaltă a șoselei, peste drum de Policlinică, se află Biserica Sf. Ioan, și ea avînd suficient spațiu în jur. Apoi, vizavi de liceu, o clădire purtînd marca arhitecturii interbelice, în continuarea căreia, de-a lungul Bulevardului Unirii, axul pe care era amplasată statuia, aflîndu-se situate alte clădiri din peisajul vechi al orașului. Poziționarea statuii acolo, între liceu și Policlinică era un cap de persectivă, căpătase o noimă. Își luase serios în posesie locul. Asta trebuie să însemne că se așezase în textura orașului, iar locuitorii o plasaseră într-o hartă mentală, cam în siajul considerațiilor lui Henri Lefebvre:

«We already know that a texture is made up of a usually rather large space covered by networks or webs; monuments constitute the strong points, nexuses or anchors of such webs. The actions of social practice are expressible but not explicable through discourse: they are, precisely, acted—and not read. A monumental work, like a musical one, does not have a ‘signified’ (or ‘signifieds’); rather, it has a horizon of meaning: a specific or indefinite multiplicity of meanings, a shifting hierarchy in which now one, now another meaning comes momentarily to the fore, by means of—and for the sake of—a particular action. The social and political operation of a monumental work traverses the various ‘systems’ and ‘subsystems’, or codes and subcodes, which constitute and found the society concerned. But it also surpasses such codes and subcodes, and implies a ‘supercoding’, in that it tends towards the all-embracing presence of the totality. To the degree that there are traces of violence and death, negativity and aggressiveness in social practice, the monumental work erases them and replaces them with a tranquil power and certitude which can encompass violence and terror.»  

(Neil Leach, ed, Rethinking Architecture: A Reader in Cultural Theory, Routledge, London and New York, 1997, p. 134)

Mutată în centru, avea  asemenea spațiu în jur, însă contrastul cu blocurile construite la începutul anilor ’80 era extrem de puternic, deranjant. La fel ca și actualul amplasament, acesta conținînd o altă modificare importantă și anume mutarea de pe un ax, așa cum era în primele două situații, opunîndu-i-se peste drum un bloc cu arhitectura specifică ultimului deceniu comunist. Părculețul este spațiul rezultat din demolarea vechiului aliniament al clădirilor de pe Bulevardul Unirii:

 

 

 

 

 

 

 

 

Este de remarcat proasta gestionare a restaurării monumentului. Inițiativa este lăudabilă, desigur. Problema este pînă unde mergi. Curățarea grupului statuar și a plăcilor de pe fațadele piedestalului era necesară. Gestul reparatoriu al refacerii fațadei ce o reprezintă pe Regina Maria (piesă înlăturată imediat după instaurarea regimului comunist) este iarăși de salutat. Dacă autoritățile se opreau la atît, ar fi fost perfect. Dar pornirilor gospodărești e greu să le pui frîu atunci cînd obișnuințele sînt acelea de a ține o casă și nu de a manageria un act cultural. Piedestalului îi stătea foarte bine o culoare deschisă, care se putea realiza printr-un finisaj impecabil. Nu este greu să observi că mai toate monumentele din București așa sînt. Există un contrast cromatic care ajută la citirea proporțiilor și a formelor. Ce să mai înțelegi din „profile rotunjite lateral” dacă piedestalul este acoperit cu marmură neagră într-un stil de faianțar? Dacă le lipsești de acel finisaj care să le omogenizeze, să apară ca un bloc unitar, acoperindu-le în schimb cu fîșii de marmură, aceste suprafețe rotunjite ale piedestalului sînt trimise în cel mai autentic kitsch. O marcă a „ingeniozității” meseriașului român, care o dată cu descoperirea libertății și a noilor materiale de construcție după 1989 a dat țării cantități uriașe de kitsch, mergînd pînă la placarea cu gresie a surpafețelor exterioare ale unor fațade. Ceea ce se poate face într-un spațiu închis și sub îndrumarea unui arhitect, și nu la dispoziția oricărui meseriaș neinspirat, este adus afară, sub ochii lumii, parcă pentru a arăta un soi de opulență, de fast. Pentru a cîștiga un posibil prestigiu estetic. Pentru a epata.  Acest defect apare și în cazul monumentului nostru.

 

 

 

 

Totuși, cu riscul de a nu reuși să întrezărim adevăratele motive ale acestor mutări, vom încerca să găsim niște explicații. Așa cum se întîmplă pe la noi, a se înțelege și în România dar și în Mizil, ceea ce a făcut cel dinainte este pasibil de a fi șters. Sau modificat, alterat etc. În unul dintre articolele lui Emil Niculescu (cel în care se vorbește despre Mizilul din vremea lui Leonida Condeescu), reproduse pe acest blog, avem rezumată disputa dintre primarii Mizilului de la sfîrșitul secolului XIX. Dispute pe care le regăsim și la politicienii localnici în piesa lui Ranetti, „Romeo și Julieta la Mizil”. Simptomatic. Pe locul unde statuia a avut primul amplasament s-a montat un ceas, care încă de la vremea aceea, sfîrșitul anilor ’80, dădea rateuri. Avea în schimb gravate vorbe de înțelepciune despre timp. Era un produs al colectivului de proiectanți și muncitori de la uzina mecanică (MFA) din oraș.

Locul acela pe care monumentul îl marcase era un teritoriu a cărui funcție putea fi preluată de orice alt monument / instalație / substitut. Poate că la vremea aceea s-a considerat că noul centru al orașului era mult mai potrivit pentru a roi în jurul statuii, în promenade ori în drumurile pentru cumpărăturile de zi cu zi. Unul din efectele acestei mutări a fost deposedarea simbolică a aleii dintre Liceul Tase Dumitrescu (fost Agro-industrial) și Policlină, pentru că substitutul (ceasul electronic) nu a funcționat multă vreme dar și pentru că era lipsit de expresivitate, încadrîndu-se în alt tip de semn urban. Dar această mutare a dus și la o degradare accentuată a aleii. Mutarea s-a făcut probabil și pentru a stabili, tot simbolic, sau mai bine spus pentru a con-sacra centrul orașului, rezultat la sistematizării forțate de efectele cutremurului din martie 1977. Aliniamentul clădirilor de pe fosta stradă Carol (actualmente Nicolae Bălcescu) fusese străpuns pentru a face loc unei prelungiri a bulvardului Unirii, acutala zonă pietonală. Statuia se afla la întretăierea străzii Nicolae Bălcescu cu bulevardul Unirii. Era un centru, unul nou, care cerea un monument întemeietor.

La ceva ani după această mutare, nu mai mult de 20, o alta îi va succeda. Centrul fiind stabilit, asimilat ca atare, va fi revendicat pentru un monument ceva mai pronunțat. Obeliscul care se înalță acum acolo este, într-adevăr, mai înalt dar mai lipsit de personalitate. Statuia Iordănescului beștelit de Arghezi — iată că anii mulți înlătură asperitățile unei epoci poate mai greu de înțeles, deși cu aceleași tare ca ale timpului nostru — fusese ridicată pentru a omagia / cinsti eroii acelei zone (Mizilul și împrejurimile), soldați ai Regimentului 72 Infanterie cazarmat la Mizil. Avea o legătură cu orașul. Obeliscul ce i-a luat locul pare a avea mai multe în comun cu blocurile, tern ca și ele. O primă observație ar fi că aceea că noul monument pastișează Coloana Infinitului a lui Brîncuși. Lipsa de inspirație este evidentă și dincolo de formă, poate fi citită și în titlu: TREPTE SPRE CER. Aceeași logică sub acoperămîntul căreia a fost ridicată la Mizil o biserică în stil maramureșan. Biserica pare teleportată de-acolo, din Maramureș, în vreme ce obeliscul / coloana TREPTE SPRE CER iese din canonul lui Brîncuşi: modulele sînt modificate. Rămîne în schimb referința.

 

 

 

Mi se pare relevant să-l citez din nou pe Virgiliu Z. Teodorescu, pentru precizia și nuanțarea cu care analizează și contextualizează situațiile prin care monumentul de for public a traversat, deseori cu pierderi, timpul și spațiul. Multe dintre observațiile pe care le face sînt valabile și în cazul schimbărilor pe care spațiul public din Mizil le-a suferit de-a lungul timpului:

 

„Dezvoltarea generală a localităților a generat în timp și un anumit mod de tratare a centrelor civice ale acestora, cu anumite dotări edilitare, care au conferit o prestanță deosebită orașelor respective. Biserica, școala, sediul administrației locale relevă o concentrare a acestor edificii într-un anumit perimetru (ce corespunde adeseori cu vatra de formare a respectivei localități ce inițial a servit și ca loc de desfășurare a activităților comerciale). Respectivul spațiu a cunoscut el însuși o evoluție care, de la etapă la etapă, i-a modificat conformația, funcționalitățile și respectiv dotările, starea economică fiind factorul determinant al acestor modificări. Pentru cele mai bine situate, ca potențial economic, prestigiul dorit s-a realizat și prin amplasarea în respectivul spațiu și a unor monumente evocatoare ale unor evenimente și a unor personalități care au contribuit la afirmarea așezării [1].

Evoluția s-a manifestat conceptual și prin mutații de naturăurbanistică. Vatra inițială a schimburilor comerciale zilnice, săptămânale sau cele cu caracter ocazional sezonier, deseori organizate și găzduite în perioada care încadra ziua patronului protector al localității (sfântul ce a dat hramul principalei biserici), a determinat modificări care, treptat, au scos aceste manifestări din zona devenită centrală spre periferie. A fost momentul când suprafața anterior folosită ca loc de târg să fie transformată în spațiu verde care, la rându-i, a cunoscut o treptată modificare prin dotările ce i-au conferit caracterul de parc central al așezării.

Dotările au fost predilect cele cu caracter funcțional însă, cu timpul, au dobândit și menirea de „Pro memoria” a respectivei urbe prin monumentele de for public realizate, amplasate, întreținute, prezentate ca efectivă carte de vizită a orașului. Adesea, asemenea creații de natură artistică au devenit chiar element definitoriu ca simbol al orașului. Această posibilitate a impus edililor, urbaniștilor și tuturor celor implicați în aducerea în forul public a unor asemenea simboluri, să-și definească scopul enunțat în momentul când de la ideea unei persoane, preluată de un comitet de inițiativă, se ajungea la demararea subscripțiilor publice și lansarea concursurilor pentru desemnarea sculptorilor ce aveau să realizeze monumentele respective. Din momentul dezvelirii, sfințirii, monumentul devenea un loc de memorie al respectivei comunități, în jurul căruia se desfășurau, periodic, ceremonii. Cele enunțate relevă cărespectivul monument devenea al tuturor locuitorilor, care se implicau în a-l pastrași onora, cinstindu-i prezența prin modul cum era îngrijit, venerat, prezentat ca ceva ce făcea parte din biografia lor, el fiind considerat ca o investiție a fiecăruia.

Evoluția localităților a generat în timp anumite „specializări”urbanistice manifestate prin crearea de centre cu caractere bine delimitate ca funcționalități. Astfel s-a ajuns la centre cu caracter administrativ, comercial, școlar, cultural, sanitar, sportiv, recreativ, adeseori unul din aceste centre având și menire de agora ca loc de reuniune a locuitorilor la momente de maxim interes public. S-a ajuns ca dotările să fie în majoritatea cazurilor în concordanță cu specificul respectivului centru, fiind păstrate simboluri realizate anterior.

Este necesară precizarea că, în majoritatea cazurilor, inițiatorii realizării unor asemenea simboluri au căutat să asigure amplasamentele în spații care ele însele erau evocatoare a temei abordate în noua creație artistică.

Trecerea timpului, schimbările de optică, desemnarea unor alte priorități au generat adeseori înlăturarea din forul public a unor simboluri, pentru ca pe locul respectiv să fie amplasat un alt simbol. În acest caz avem două situații distincte. Prima a condus la evacuarea și reamplasarea într-un nou spațiu a vechilor monumente, iar a doua, cea mai nefericită și totalmente nejustificată,a constat din îndepărtarea și „depozitarea provizorie”, până la o definire a viitorului spațiu oferit de edilii localității. Această „soluție” în majoritatea cazurilor s-a soldat cu deteriorarea, dispariția parțială sau totală a componentelor monumentelor, încât ulterior n-a mai fost posibilă o reamplasare a acestora. Nu ne-am referit la monumentele „epurate” din forul public ca urmare a schimbărilor de optică politică. Patima, vrăjmășia, infatuarea au avut și au prioritate în asemenea ocazii, prilej predilect de răzbunare, înlăturand rațiuneași bunul simț. Trecerea timpului, judecata mai detașată a generațiilor ulterioare, neimplicate politic, a dus la o apreciere mai nuanțată a evenimentelor și personalităților. Noua perspectivă, mai relaxată, a venit adesea prea târziu, făcând loc doar regretelor pentru pripeala care a generat, în epocă, distrugerea unui monument din forul public. Sunt numeroase exemplele de lucrări, neacuzabile politic, care au fost îndepărtate și pierdute. Unele din ele au fost înlăturate și prin oculta vrăjmășie generată de concurența între artiști plastici, fapte susținute uneori și de edilii și presa partizană. Altele au fost îndepărtate pentru a face loc altora sau pentru a genera o nouă sistematizare și dotare a zonei. Adeseori, asemenea fapte se realizează prin hotărâri ale celor care au dobândit, te miri cum, calitatea de edil, ca foarte repede să uite de a mai consulta pe cei care ar putea să-i consilieze. Odată declanșată, operațiunea distructivă, demolatoare este greu de stăpânit, cu toate aspectele ce decurg dintr-o asemenea măsură. În asemenea situații, „corul” lingușitorilor, al celor preocupați mascat a provoca denigrarea „făptașului”, au prioritate, tam-tamul, praful orbitor generând acte de aparent entuziasm al celor mulți care, din prudență, teamă, constrângere nu au posibilitatea să fie glas dezaprobator care ar putea stopa, în ceasul al 12-lea, înlăturarea, distrugerea respectivului simbol.

Noțiunea de centru urban a cunoscut la rându-i o evidentă evoluție, încât acum în aceeași localitate avem două sau mai multe centre, uneori distincte, alteori, printr-o cale rutieră, fiind o dispunere gen „mărgelele unui șirag”. În asemenea cazuri, este o diferențiată nuanțare arhitecturală, relevând trăsăturile unei epoci caracterizată prin linie, decorațiuni, materiale puse în operă, funcționalități, caracteristicile etapei istorice. Și monumentele de for public, în general, sunt în concordanță cu habitatul respectiv. Excepțiile sunt distonante, relevând o nefericită „lipitură” generată din ignoranță, care efectiv „sfidează” ambientul amplasamentului.”

(Virgiliu Z. Teodorescu— Monumentele de for public din centrele oraşelor. Studiu de caz: creaţiile sculptorului Ioan Schmidt-Faur, în Monumentul XI, Lucrările Simpozionului Național Monumentul – Tradiție și viitor, Ediția a XI-a, Iași, 2009, pp. 463 - 465)

 

Notă:

[1] Virgiliu Z. Teodorescu, Respect pentru monumentul de for public; în: Protejarea Patrimoniului Cultural Naţional, volum editat de Fundația „România de mâine”, București 1996, p. 90-95 (reacție față de actele agresive la adresa monumentelor evocatoare ale istoriei poporului român); ibidem, Monumentul de for public – Contribuţia muzeografului la transmiterea mesajului, în:„Valahica”, Studii și cercetări de istorie și istoria culturii, editor Complexul național „Curtea Domnească” Targoviște, vol. 18,Targoviște, 2005, p. 283-295; Ibidem, Monumentul de for public – Carte de vizită a identităţii unui popor, în: Globalizare şi identitate naţională, Simpozion, 18 mai 2006, Bucureşti, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006, p. 177-248.

 

ȘI REVELAȚIA NU ÎNTÎRZIE

Surpriza a fost să găsesc în numărul 97 / anul IX / decembrie 2012 al ziarului lunar Poștalionul, editat de Primăria și Consiliul local Mizil următorul text semnat de însuși primarul orașului, Emil Proșcan, prin intermediul căruia noului monument îi este atașat discursul simbolic, un soi de discurs de escortă (vorbind despre relația dintre arhitectură și putere, Augustin Ioan definește discursul de escortă astfel: „... reprezintă tot ceea ce nu este exprimat în limbaj arhitectural, ci adeseori verbalizat, dar care a putut fi adeseori determinant pentru apariția și devenirea ulterioară a casei respective. Este orizontul (în sens gadamerian) pe care se proiectează casa. El nutrește apariția și destinul casei și îi condiționează înțelegerea deplină. În absența descursului de escortă despre casă (care se adaugă înțelesurilor denotative și conotative ale casei), realitatea acesteia nu este desăvîrșită.”  — în Khora, editura Paideia, colecția Spații imaginate, București, 1999, pp. 103 – 104), la cîțiva ani de la ridicarea monumentului în centrul orașului:

«Despre valoare operelor lui Constantin Brâncuşi, despre atitudinea sa novatoare şi revoluţionară în arta de a da la iveală mesajele pietrei, adică de a sculpta, s-a scris şi s-a vorbit foarte mult şi cu siguranţă se va mai scrie! Operele sale sunt metafore despre dragoste, lumină, tăcere, zbor, lacrimă, viaţă... Piatra, simbolul măreţiei muntelui, al zborului şi al apropierii de Cer, prin mâinile lui şi-a dezvelit mistere ascunse.

Fascinaţi de strigătul brâncuşian, mulţi specialişti s-au dedat studiilor fel de fel, în speranţa de a găsi explicaţii, motivaţii, înţelegere. Aşa se face că, dincolo de imensa valoare artistică a operelor lui Brâncuşi, s-au făcut descoperiri de-a dreptul senzaţionale: operele sale emit unde benefice! Acest lucru s-a pus în evienţă prin măsurători radiestezice.

COLOANA INFINITULUI, pe numele ei iniţial COLOANA RECUNOŞTINŢEI FĂRĂ SFÂRŞIT, ale cărei module respectă proporţia dimensiunilor şi cotelor celebrelor piramide, emite astfel de unde benefice, până la o distanţă de 300 de metri. Persoanele care locuiesc la Târgu Jiu în această zonă nu
s-au îmbolnăvit niciodată de nimic!

Aceste extraordinare calităţi bioenergetice ale operelor lui Brâncuşi, şi în special ale COLOANEI INFINITULUI, nu sunt noutăţi.

Despre acest interesant aspect, eu am aflat cu mai mulţi ani în urmă. Ceea ce m-a frapat, într-un articol pe care l-am citit în vara acestui an, a fost faptul că autorul, după ce descrie aspectele de care v-am vorbit, face precizarea că locurile de amplasament ale pieselor trilogiei din care fac parte POARTA SĂRUTULUI, MASA TĂCERII şi COLOANA INFINITULUI, a fost ales de însuşi Constantin Brâncuşi. În continuare, se făcea precizarea, că amplasamentul COLOANEI INFINITULUI corespunde cu precizie liniei imaginare a paralelei de 45 de grade latitudine nordică.

Această ultimă noutate, care pe mulţi i-ar lăsa "reci" m-a uluit! "Nu se poate!", am ţipat singur, citind articolul respectiv. Apoi au mai urmat şi alte exclamaţii de genul "Extraordinar!", "Formidabil!" etc. De ce toate aceste expresii de uimire şi mirare? Pentru că replica COLOANEI INFINITULUI, pe care am denumit-o TREPTE SPRE CER, şi care este amplasată în centrul oraşului nostru, respectă întrutotul dorinţa lui Constantin Brâncuşi, adică se află aşezată tot pe paralela de 45 de grade latitudine nordică. Mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât, am ales locul pe care-l ştiţi cu toţii, ţinând cont de cu totul alte aspecte decât cele legate de coordonatele geografice.

Coincidenţa aceasta mi se pare a fi stupefiantă! Am căutat autorul articolului în care descoperisem acest amănunt, l-am sunat şi i-am povestit. A rămas şi dânsul la fel de uluit, nevenindu-i să creadă că nu am ştiut de amănuntul legat de amplasament.

Mai mult, dânsul s-a deplasat aici, făcând aceleaşi măsurători radiestezice făcute coloanei "mamă" şi stupoare: Şi coloana noastră emite aceleaşi radiaţii benefice, dar numai până la o distanţă de 50-60 de metri.

M-a bucurat această noutate. Poate că aceste meleaguri unde trăim, unde creşte migdalul, unde Sfânta Filofteia şi-a făcut de mai multe ori simţită prezenţa, au ceva dumnezeit. Poate că suferinţa a fost dintotdeauna aici şi aparţine celor sortiţi să găsească calea spre adevăr şi lumină!»

Am căutat pe internet și am găsit (aici) articolul care i-a revelat domnului Emil Proșcan calitățile terapeutice ale Coloanei Infinitului. Totul este învăluit în acel limbaj de tip Pavel Coruț, în care știința și spiritualitatea își dau mîna, lucru care face posibilă vecinătatea migdalului cu Sfînta Filofteia în concluziile domnului primar. Probabil Coloana Infinitului o fi avînd acele calități pe care domnia sa le invocă plin de speranță (însetat de adevăr și întărit în credință, precum îi sînt textele pretins poetice din ziarele pe care le păstorește), dar probabil aceste calități energetice există în măsura în care le putem găsi și în alte obiecte din realitatea noastră cît de poate de cotidiană, după cum ne sugerează însăși definiția radiesteziei, căci orice obiect emite unde. A face însă din aceste considerații spiritualist-științifice, sau poate mai degrabă antroposofice, pandantul unui demers artistic mi se pare un pic exagerat. În fine, să fim îngăduitori: acest tip de discurs este oarecum explicabil. Oricît de  rezonabil ai încerca să te raportezi față de un obiect artistic, absența minimelor repere estetice te va arunca pe orbitele unor discursuri abracadabrante. Mă rog, fie ele și coruțiene. Dar să nu-i răpim domnului primar revelațiile cîtă vreme i le putem chiar nutri. Prin urmare, să spunem că apariția TREPTELOR SPRE CER sînt sincrone cu cele două obeliscuri realizate de arhicunoscutul Santiago Calatrava, inspirate de Coloana fără sfîrșit a lui Brîncuși: Technion Obelisk în Haifa (2008-2009) și Obelisco de la Caja în Madrid (2009).

 

Madrid: http://vimeo.com/7821889

 

Haifa: http://youtu.be/T49yBe7gGE8

 

Atîta doar că Santiago Calatrava înțelege prea bine că a te lăsa inspirat de o lucrare nu înseamnă a o maimuțări, așa cum s-a întîmplat la Mizil, ci a te lăsa purtat de admirație și imaginație. Și încă un amănunt: cele două obeliscuri nu se află pe paralela 45, așa că probabil nu se fac părtașe misiunii spirituale cu care Brîncuși și-a înzestrat opera de la Tîrgu Jiu și pe care ecoul cu efect necontrolat de la Mizil și-a însușit-o printr-o jalnică interpretare.

Totuși, persistenței domnului primar în a dezvolta proiecte artistice spre bucuria urbei trebuie să-i acordăm mai multă atenție. De ce? La Tîrgu Jiu Coloana fără sfîrșit este un element al unui complex care cuprinde Poarta sărutului, Scaunele și Masa tăcerii. Dar cum analogiile încep să capete sens, în epopeea TREPTELOR SPRE CER de la Mizil ar trebui incluse CĂLUGĂRUL CU TOACA, o altă operă din metal, din părculețul poștei (str. Mihai Bravu, vizavi de Lidl), și DELFINII, de asemenea din metal, din curtea Școlii nr. 3 (str. Erou Lt. Radu Nicolae), toate părînd a fi rezultatul aceleiași inspirații. Și ale aceleiași anteprize. Bănuiesc că și din aceiași bani — ai mizilenilor.

 

CĂLUGĂRUL CU TOACA: Din punct de vedere simbolic amplasamentul este mult mai bun decît cel al DELFINILOR, dat fiind că acest părculeț se află în proximitatea Bisericii Sf. Ioan. Mă rog, în spatele ei. Pe de altă parte, cele două laturi construite ale părculețului produc o vecinătate chestionabilă: Poșta și Uzina electrică. Dar să nu fiu într-atît de cîrcotaș. Ba uite că sînt. Călugărul, zău așa, parcă își ia zborul făcînd din toacă o veritabilă elice. Iar silueta... Parcă ar fi manechin inexpresiv de felul celor întîlnite prin multe magazine.

 

 

 

 

DELFINII: Probabil că trebuie să existe vreo legătură între școală și acești trei delfini care aduc mai degrabă a monument comunist în jurul căruia să se celebreze reducerea armamentului nuclear cu 2 %. Poate vă mai amintiți acea campanie din anii '80, cu afișe pe care erau desenate bombe tăiate cu un X. Cu o bomba despicată în trei aduce și această ultimă realizare a primăriei.

Ce să mai vorbim de spațiul sufocant în care a fost amplasat monumentul! Sufocat și de gard, ascuns de copaci. Poate copacii vor fi tăiați, precum arbuștii care au lăsat loc Păunescului în fața Policlinicii. Dar delfinii, totuși, ce vor ei să însemne? Recunosc că mă macină curiozitatea. Mai ales că ar putea acompania în mister celebra lebădă de pe paftaua descoperită în mormîntul de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș.

 

 

 

 

 

 

 

Poate că lumea ar fi liniștită dacă o mînă de radiesteziști ar veni și s-ar apuca de măsurători minuțioase pentru a scoate la iveală faptul că lucrările domnului primar îi va scuti de acum încolo pe mizileni de cheltuieli pe la spitale și farmacii. Deși nu trebuie să fie atît de siguri, pentru că domnia sa este de profesie farmacist și chiar deține două firme specializate în comercializarea produselor farmaceutice (SC ANDALIN SERV SRL și SC VEMFARM SRL). Poate că dacă își va menține această credință în opera tămăduitoare a lui Brîncuși, domnul primar va ferici orașul cu cîte un monument pe fiecare stradă și uite așa cancerul, diabetul, infarctul, alzheimer-ul, apendicita, durerea de măsea, panarițiul, negii și bolile copilăriei vor fi scoase la pensie. Cu prețul falimentului farmaciilor domniei sale. Pe pariu că lui Leonida Condeescu nu i-a trecut prin cap așa ceva? Și nici lui Caragiale.

PS I Ah, era să uit! Fîntîna albastră din parc, decorată cu pietricele. Cred că și ea face parte din Marele Plan. Gîndesc-ghicesc că acolo trebuie să fie locul de plîns al celor cu inimă-albastră, pe care biserica maramureșană de alături îi va prelua și-i va pune pe făgaș — mintenaș.

 

 

PS II Desigur, domnul primar se va supăra. Nu ar fi prima dată. Pesemne pentru că nu am înțeles inițiativele sale culturale. Va trebui însă să accepte și opinii critice precum acestea, chiar dacă tușele se îngroașă uneori sărind pîrleazul în bătătura pamfletului. Pentru că așa se întîmplă cînd ieși în spațiul public, fie că ești politician, fie artist. Orice ai face, ești expus. Îl asigur că apreciez bunele intenții cîtă vreme sînt însoțite de lucrarea împreună cu persoane specializate iar ceea ce rezultă are calitate. Altfel, cum să putem trece cu vederea derizoriul în care este plimbată arta?

 

 

Pe tine te cîntăm, Mizil iubit

Aşa s-ar fi putut intitula anunţul care a apărut prin oraş: pe ziduri, stîlpi, garduri, pe geamurile vitrinelor, pe oriunde. Care sună aşa:

"DRAGI MIZILENI,

Prea mult discutatul şi demult în suferinţă Popor Român, a probat de-a lungul istorie o serie de calităţi, cele sufleteşti, aşejîndu-l, cu mult deasupra altor popoare.

Una din aceste calităţi, este şi aceea de a da frumuseţe lucrurilor ce-l înconjoară, de a da importanţă laturii estetice, apropiindu-se cu mâinile sufletului său bun şi plin de înţelegere de tot ce participă la viaţa sa. Aşa s-au născut cultura, tradiţiile,educaţia.

Mergeţi în muzeul ţăranului român şi-o să vedeţi grija pe care românul a acordat-o casei, curţii, îmbrăcăminţii şi tuturor lucrurilor de care el a avut nevoie.

Suntem singura ţară din lume în care o dată cu venirea primăverii şi a marii sărbători creştine a învierii Domnului, românii îşi fac curăţenie generală în curţi, grădini, case, iar prin post, şi în trup!

Suntem singura ţară din lume unde se văruie de Paşti!

Şi în Mizilul nostru, ca în fiecare an, se va întîmpla acest lucru, deaceea m-am gîndit că ar trebui să devină vizibilă această competiţie a celor care vor să-şi facă casa, grădina, curtea..., mai frumoase!

Vom da premii pentru:

- cea mai frumoasă gospodărie(casă, grădină, curte);

- cel mai frumos apartament;

- cea mai frumoasă stradă;

- cea mai frumoasă grădină, de curte sau de bloc.

Înscrierile se fac la secretariatul
Primăriei Mizil, tel. 250027, 250008, până la data de 02.04.2008. Vă aştept!

Emil Proşcan

Nu e campanie electorală, dar parcă ar aduce a ceva asemănător. Aduce şi a Cîntarea României -- cu fazele pe apartament, scară de bloc, bloc şi stradă. Cartiere? Oare ar fi posibil să concureze cartierele Mizilului la o astfel de competiţie? Dintr-un volum de corespondenţă al unui diplomat italian apărut la Cernăuţi (Ion Nistor - Corespondenţa lui Coronini cu principatele, Cernăuţi, 1938) se poate afla informaţia potrivit căreia Mizilul avea la jumătatea secolului XIX patru cartiere: galben, verde, gri, roşu. De altfel, oraşul ar mai putea fi împărţit după parohii, dar şi după denumirile tradiţionale ale zonelor: Centru, Vărzărie, Pescărie, Peste Pod, Fefelei, Poteraşi, Cartier, Teilor, Gară, Bazar, Dallas etc. S-ar fi putut organiza un campionat al curăţeniei pe operaţiuni: şters praful, dat cu aspiratorul, măturat, spălat geamurile, dat parchetul cu ceară, văruit, adunat pînza de paianjen, desfundat grădina, adunat ciorcioboatele din curte şi-am încălecat pe-o şa şi concursul tot nu s-ar termina.

Ciudat este că primarul transformă firescul curăţeniei de primăvară în ceva excepţional. Ca şi cum oamenii (mizilenii) nu şi-ar vedea de curăţenia lor, acasă. Şi, în definitiv, de ce să vină reprezentanţii primăriei în casele oamenilor? Nu e asta o intruziune? Dar, ca treaba să fie înghiţită pe nemestecate, în ecuaţie este introdus un model: muzeul ţăranului român (scris cu litere mici, de parcă nu ar fi vorba de o instituţie; de parcă ar vrea să fie vorba de un model, însă n-ar vrea ca modelul să bată la ochi). M-am gîndit că poate intenţia primarului a fost să dea model Muzeul Satului. Acolo întîlneşti expuse gospodării. Fiecare dintre ele arată ţuţ - curate, şpreiate, lustruite pînă la Dumnezeu şi-napoi, că doar e vorba de un muzeu. Nu cred să se fi gîndit primarul la Muzeul Ţăranului Român, unde chiar lucrez, pentru că în acest muzeu expunerea are o cu totul altă viziune: una sintetizatoare, metaforică, non-descriptivă, non-categorială, mizînd pe sugestie şi descoperire. Dar aici poate e vorba de confuzia primarului şi de nimic altceva. Sau poate că, neexistînd în Mizil vreun muzeu, gîndul că fiecare casă ori apartament ar putea echivala cu o fărîmă de edificiu cultural poate i s-a părut salvator. Să fi vrut primarul să-şi împrospăteze imaginea cu cea a Muzeului Ţăranului Român? Ar fi ceva surprinzător pentru o campanie de promovare gîndită în provincie, să alegi un brand cultural, în locul unui concert mai mult decît îndoielnic, de pildă. Ori poate că e începutul unei cercetări etnografice, iar curăţenia să fie un bun pretext pentru a intra în casele mizilenilor.

Indiferent ce ar sta în spatele acestei iniţiative, textul semnat de primarul mizilean e antologic. E caragialesc şi etnocentric. E adorabil şi absurd. E kitsch şi e orice nu vrea autorul său să fie. În fine, e o carte de vizită. Un certificat de garanţie a unui spirit nepieritor. Răspunsul mizilenilor ar trebui să fie pe măsură: un miting cu măturile în mînă, cu aspiratoare, greble, cazmale, cîrpe de şters praful şi bidinele, chiar în buricul oraşului (axis Midil) -- la obeliscul "Trepte spre cer".

Omul de zăpadă

Cînd iarna e plină de nămeţi, la Mizil apare un om-de-zăpadă. Pe trotuarul străzii Nicolae Bălcescu, la casa în care sînt arborate două steguleţe roş-albastre. Ice-art sau pur şi simplu o pornire nostalgică în căutarea copilăriei, arătarea înaltă de doi metri lipită de gard este făcută de proprietarul în puterea vîrstei, nicidecum de către un copil. Omul-de-zăpadă încă poate fi vizitat şi e loc şi de varianta reloaded & revisitied -- în zilele următoare se anunţă iar ninsori abundente. Apoi va veni primăvara şi mizilenii (dar şi trecătorii de o zi două prin Mizil) vor contempla Columna-Coloana-Obeliscul, o lucrare atît de îndatorată lui Brîncuşi, adicătelea pînă la frontiera cu pastişa, dacă nu va fi comis deja o trecere frauduloasă dincolo...; şi mai sînt sculpturile aduse din dealul cu piatră de la Năeni, mult mai interesante decît buricul supraînălţat al oraşului. Enjoy!

?

sau

Ce-ar fi de ales între

un loc heraldic sau un

oraş fără de stemă

Cînd am căutat pe wikipedia minime date despre Mizil, am dat de o monografie schiţată (poate chiar ceva mai mult decît atît). Cele mai multe dintre informaţii găsite acolo îmi erau cunoscute. Deseori am încercat (am început) să strîng poveşti, convenţionale sau nu, despre orăşelul meu, iar uneori mi s-a întîmplat să dau chiar şi de surprize. Un gest repetat, să intru pe wiki-mizilul meu, în speranţa de a mai găsi ceva nou. Dar... nu – aceleaşi lucruri, însoţite de acelaşi semn de întrebare peste care trecusem de fiecare dată. În susul pagini, în partea dreaptă, în caseta cu datele la zi, de altfel convenţionale: amplasare, ţară, judeţ, atestare documentară, populaţie, suprafaţă, densitatea populaţiei, altitudine, localităţi componente, primar, site web – stema lipsea. În copilărie fusesem fascinat de steme. Toate celelalte date, istoria întreagă mi se părea că trebuie condensată în forma aceea de dreptunghi cu două colţuri rotunjite, ca de emblemă a unei echipe de fotbal. Unica formă în care poate fi înghesuit ADN-ul unui oraş, mă gîndeam. Colecţionasem cu rîvnă aproape toate timbrele cu steme ale judeţelor şi municipiilor, două serii lunguieţe din care mai toţi copiii aveau cel puţin o duzină de exemplare, sperînd (degeaba) că voi da într-un sfîrşit şi de stema oraşului meu. Doar cînd ieşeam din oraş cu maşina, spre Ploieşti sau Buzău, vedeam pe borna care marca începutul-sfîrşit al oraşului o stemă grosolană şi, cum bănuiam, încropită de cine ştie ce funcţionar al primăriei. Îmi mai amintesc că la cercul de desen de la Casa Pionierilor şi a Şoimilor Patriei profesorul Frangulea făcea nişte imprimeuri cu sită: atît fanionul Stelei Mizil, cît şi o stemă a oraşului. Cum nu prea mi le mai aduc aminte şi cum nici pe departe să-mi fi părut soluţii indiscutabile pentru problema reprezentării, am început să-mi bat capul. Ce anume s-ar potrivi unei steme goale? La urma urmei, goliciunea (cu un semn de întrebare în mijloc) din caseta tip a wikipediei n-ar fi chiar atît de lipsită de un înţeles pentru oraşul care pare să-şi fi adjudecat titlul de loc unde nu se întîmplă nimic. Un loc misterios (de ce nu?), de care se leagă toată lumea ca de un ţap ispăşitor, atunci cînd mai ai nervi să fixezi marginile lucrului normal, posibil, civilizat.
Prima soluţie am găsit-o din întîmplare, răsfoind cartea lui Ştefan Bănulescu, Scrisori din provincia de sud-est sau o bătălie cu povestiri. E acolo un text (Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti) în care un personaj, posesorul unui anume caraghioslîc, cu numele Spirică Anastasiu (fost primar şi negustor, sau invers), care, pătruns de obsesia scrierii unei istorii a oraşului, strînsese cîteva dosare cu informaţii şi fotografii, pe care chiar i le oferă lui Ştefan Bănulescu. Acesta notează printre altele, cu o ironie atotînsoţitoare dar şi complice, că Spirică îi arătase o presupusă stemă veche a Mizilului şi Fefeleiului care s-ar fi găsit la temelia unei case, pe un pergament cusut pe pînză. Stema, reprodusă în desen de cărbune, conţine: un copac, doi snopi de grîu, o vioară şi un as de pică. Informaţie preţioasă. Nu ştiu rostul copacului, în rest totul se justifică: lăutari, ţigani şi agricultori, s-ar putea decripta la botul calului. Filip Brunea Fox reuşise o descriere a Mizilului, un pic altfel decît Geo Bogza, pe fondul înmormîntării lăutarului Mitică Mamaia, la catafalcul căruia cîntaseră două sute de colegi de breaslă. Explicabilă prezenţa viorii şi a asului de pică împreună, chiar dacă unora li s-ar părea o tautologie. Snopii de grîu au şi ei rostul lor, doar e început de Bărăgan la Mizil. Dar cum e cu rostul copacului, asta n-am putut să-mi dau seama.
În cele din urmă, totul poate fi discutabil. Un copac primordial, despre care nimeni nu mai ştie nimic, chiar şi vioara care nu mai are reprezentarea de altădată – o asemenea stemă se cere oricînd, de-acum încolo, pusă în discuţie. Cît despre asul de pică şi cei doi snopi, aceştia sînt încă validaţi de realitatea imediată, nu însă şi de neînlocuit.
Dacă în Mizil şi-ar fi găsit loc de activitate vreun grup protocronist (aşa cum Martorii lui Iehova şi-au stabilit un regat, iar alte trei culte neo-protestante de asemenea), acesta poate că ar fi depus în chip de propunere pentru stema oraşului cimbrişorul, argumentaţia neîncăpînd decît în baierele unei lingvistici ambigue, pentru simplul motiv că cimbrişorului (Thymus vulgaris) i se spune mizila în limba „strămoşească” a dacilor (potrivit lucrărilor „De materia medica” a lui Dioscoride Pedanaios şi „Herbarius”-ul lui Pseudo-Apuleius). Adevărul este că s-ar fi putut ajunge chiar mai departe, dar nu a fost să avem o asemenea anvergură ficţională.
Acum parcă îmi aduc aminte că cineva mi-a pomenit odată de prezenţa pe stemă a unui cal cabrat. Ceva cam ca la Ferrari. Şi se prea poate să se fi-ntîmplat aşa, pentru o vreme, de această variantă neputînd fi responsabil decît Caragiale, mare prieten al oraşului. El pomenise în O zi solemnă de cursele de cai pe deşelate pînă spre Lipia, aproape de Buzău. În Mizil auzisem de altfel de geambaşii din ţigănie, iar în copilărie chiar prinsesem cîteva potcovării ca-n poveşti, cu foale şi cleşti ce-mi păreau a avea demensiuni fantastice, dispuse de-a lungul şoselei Mihai Bravu (şoseaua naţională), în lungul căreia trece, suprapus şi invizibil, paralela 45°, un prilej de laudă pentru mizileni. Dar cum pe spusele cuiva, pe care nu ţi-l mai aminteşti, nu te poţi baza, am lăsat-o aşa – doar o poveste, cu minima ei doză mecanico-livrescă.
Povestea cu calul gata de cursă, recunosc, mi-am pregătit-o atent. Cum puteam să-mi aranjez mai bine altă intrare, chiar mai solidă pentru o emblemă? Dacă e să stăm strîmb pentru a judeca drept (ce m-a enervat vorba asta de presupus duh), poştalionul ar fi cea mai potrivită idee pentru design-ul stemei. Ar include, fireşte, şi calul, pentru a împăca propunerea dinainte, dar mai ales ar cuprinde esenţa aşezării, de staţie de poştă – menzilhanea. Deocamdată, Poştalionul e doar un ziar, unul din cele trei ale oraşului, mai degrabă pentru accentua ideea risipei de hîrtie şi cerneală tipografică pentru un oraş cu 16.000 de suflete şi o anvergură pe care cîţiva scriitori importanţi n-au reuşit să i-o găsească.
Dacă m-aş mai strădui, cu siguranţă că aş putea împacheta încă vreo cîteva astfel de propuneri. Şi uite, chiar nu mă pot abţine. Mai zic una, că dacă s-ar găsi un portret al lui Leonida Condeescu, pe acela l-aş pune în cîmpul stemei. Un personaj aşa de pozitiv, printre puţinii dintre eroii lui Caragiale. Şi aici ar fi tot hazul, pentru că, reuşind să convingă autorităţile să impună acceleratului Bucureşti – Breslau – Berlin o oprire la Mizil, Leonida Condeescu n-a făcut altceva decît să-şi atragă furiile destinului. Moartea lui, în luna ianuarie a anului 1906, fusese de fapt o sinucidere. Primarul Leonida se aruncase de bună voie şi nesilit de nimeni în faţa trenului şi a morţii, după datările ziarului Evenimentul din Iaşi. Iar dacă portretul domnului Leonida n-ar fi de găsit, măcar o locomotivă (doar el o oprise şi-n ziua solemnă a festivităţilor de 1 mai 1900, şi-n cea la fel de solemnă a propriului sfîrşit) tot s-ar cuveni să-şi odihnească osiile pe stema neelucidată.
Mă tem însă că trebuie să închei fără a avea ceva serios de spus şi de propus. Poate că cineva străin ar trebui să vină în oraş şi să observe la rece, obiectiv acel ceva potrivit, modern, după noul chipul european al urbei. Cum de aproape douăzeci de ani sînt mai degrabă un străin pentru (odată măreţul) Mizil, eu, unul, m-aş opri totuşi la obeliscul (meşterit, cu cîteva libertăţi artistice, după chipul şi asemănarea Coloanei fără sfîrşit a lui Brîncuşi) proaspăt instalat în centrul oraşului, căruia primarul i-a făcut o prezentare succintă, esenţă a esenţelor unui loc unde de obicei nimic nu pare să se întîmple:
- O coloană a infinitului ceva mai stilizată!