{ MIZILIADA }:: Mircea Diaconescu

Se afișează postările cu eticheta Mircea Diaconescu. Afișați toate postările

luni, 1 februarie 2010

les cieux d’en-dessus s’affaissent

sur le cieux d’en-dessous — aici am deschis volumul lui Francis Ponge, în plata absolută a hazardului. Pentru că există serii ideale de întîmplări, cu o seară înainte Mitu mă sunase agitat, dar era o agitaţie frumoasă, un extaz mai degrabă, pentru a-mi spune că o rudă i-a dat 13 fotografii cu Mizilul vechi. Bun, bună treabă. De fapt era vorba despre nişte poze cu oameni ai Mizilului anilor ’50, un Mizil cu aceeaşi faimă de loc fără întîmplări memorabile. Nici nu trecuse o săptămînă de cînd fusesem pe-acolo, cînd fotografiasem sacrificiul unei găini în plină stradă — strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol, cu trei biserici neoprotestante şi una ortodoxă, din lemn, în deja implacabilul stil maramureşean —, lucrări de feronerie veche, case ceva mai răsărite cu faţade proaspete de culoarea bezelelor, nişte puţuri. Asta fac de fiecare dată, caut ceea ce n-am avut timp să văd pînă în clipa aia, ceea ce am uitat că există ori nici măcar n-am bănuit vreodată că ar fi posibil să descopăr. Ajunsesem în după-amiaza acelei duminici în curtea lui Doru, nepotul eroului militar al cărui nume îl poartă strada mea, unde beam ţuică sub cerul liber şi ascultam poveştile unor oameni care asta ştiu să facă cel mai bine. Să povestească.

Nu-mi mai amintesc cine a adus vorba de fraţii Petreuş. De fapt, fraţii Costache. Unul, Cristi, se pricopsise de la un campionat mondial de handbal cu numele unui portar scandinav. Hans Christiansen. Celălalt era Petre, Vasile pe numele lui real. Ciudat. Într-adevăr, ciudaţi rău, mi-a confirmat Mitu, pentru ca Doru să le mai îmblînzească un pic imaginea — erau nişte comici, dom’le. S-au povestit mai multe, însă doar una dintre întîmplări are haz acum. Era prin 1991, vopseau acoperişul casei lui Doru şi dintr-o dată i-au cerut să le dea acolo, pe acoperiş, un radio. Şi l-au primit. Doru le urmărea munca din stradă. Şi, fără să poţi bănui un aşa moment, nu vopsiseră nici măcar jumătatea din suprafaţa acoperişului, fraţii Petreuş se ridică în picioare, parcă propulsaţi de nişte arcuri, şi întreabă: — Acum, ce facem, mai vopsim în continuare? — Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi? — le-a replicat proprietarul. — Păi, i-auziţi ce-au zis acu’ la radio, că a căzut Gorbaciov...

Cam cu de-astea se ţineau băieţii. Ajuns acasă, am pus pe blog cîteva mostre de-astea promiţîndu-mi că pe viitor voi fi ceva mai atent la asemenea istorioare, pentru ca la vreo două zile să mă sune Mitu să-mi spună că a găsit 13 fotografii vechi. Îl oprise pe stradă o rudă să-l întrebe dacă el scrie pe internet, la Miziliada — nu, nu eu, s-a dezvinovăţit Mitu. Mă, eu am citit tot ce e scris pe blogu’-ăla, mă — aşadar, nu era de rău. Şi zice: ia să vii pe la mine să-ţi dau eu fotografii, să le pui şi p-alea, că am d-alea vechi. Bine, bre, vin, a fost răspunsul lui Mitu, dar să ştii că nu sînt eu cu blogu’. În fine, problema asta s-a lămurit repede în timpul vizitei, la sfîrşitul căreia Mitu căpătase într-adevăr nişte fotografii de acum 60 de ani. Băi, Cosmine, mi-a zis în telefon cu vocea lui gîjîită, bă, sînt poze cu tinichigii. I le-am arătat şi lu’ taică-miu şi i-a recunoscut pe toţi, bă. Aur curat. Şi lăutarii, că fiecare meserie era cu taraful ei. Cizmarii îi aveau pe-ai lor, croitorii... Înţelegi?

Ştiam că visul lui de fiu de tinichigiu era să facem nişte interviuri despre tinichigiii din Mizil — el însuşi bătuse tablă pe vila dinamovistului Mateuţ, pe la Snagov, ajutîndu-l pe frate-su, Costi. Aşa ceva nu s-ar cuveni să ratăm, asta era ideea. Făcusem un interviu cu unul dintre ultimii potcovari, o meserie de tradiţie la noi, altul cu un columbofil, o pasiune expandată în ultima vreme la nivelul unui sfert de oraş aproape, şi le venise rîndul celor care se încumetau să urce pe case, era părerea lui Mitu. Am deschis fotografiile pe care mi le trimisese pe e-mail şi am tot stat în faţa computerului holbîndu-mă la ele. Cîteva fuseseră făcute pe coama casei, avînd în fundal fragmente ale unui orăşel văzut de sus. Odată am vopsit şi eu acoperişul casei părinţilor mei, o casă cu etaj, de la înălţimea căreia am simţit mirosul vecinului nostru mort, a cărui linişte suspectă de o săptămînă fusese înlăturată de vuietul bîrfelor şi de sirena ambulaţei chiar atunci, cînd eu eram la înălţime. Poate că pentru o aşa poziţie era nevoie de o moarte excepţională, nu? Nu. Pentru că era prima oară cînd urcam pe acoperiş, de-asta se potriviseră lucrurile. Eram convins. Dar pentru ei, tinichigiii, care-şi petreceau toate zilele pe acoperişuri, cum trebuie să fi fost lucrurile de jos, de pe pămîntul bătucit cu nesimţire în fiecare zi? Îi priveam şi-mi păreau nişte arătări, un soi de fiinţe care după fiecare coborîre aveau dispensă pentru băutură. În celelalte fotografii îi regăseam cu paharele ridicate, în preajma sifoanelor, sprijiniţi de garduri de lemn, ori în iarbă cu lăutarii lui Mamaia. Fericiţi poate pentru că încă nu-şi frînseseră oasele, ori pur şi simplu oameni cu gîtlejul pîlnie de argint.

Şi Mitu m-a ţîrîit din nou. Da, mă, o să scriu ceva, o să mă gîndesc. Apoi, el, uite, taică-miu a zis că poţi să vii liniştit la noi cînd treci prin Mizil. Îţi iei un reportofon şi-ţi comentează pozele lui, că are şi el vreo sută. Nu puteam sta mult la telefon, am încercat să i-o retez, să amînăm eventuale alte poveşti pentru după-amiază, dar el nu s-a lăsat: — Auzi, fraţii Petreuş tot tinichigii erau, ucenicii lu’ taică-miu. Băi, băiatule, fii atent ce caterinci aveau în ei... Tu treceai pe stradă ca tot omu’ şi ei îşi dădeau pantalonii jos şi-ţi arătau fundu’ de pe casă. Sfinţi şi panarame. Cînd te prindeau ţi-o spuneau p-asta: Ce e-n lună, nu e-n soare, / Ce e-n tren, nu e-n vapor. / Numa’-n Anglia şi-n Franţa / Şi-ncă două la Constanţa... Ce e? — Da’, ce-i asta, ghicitoare? Mă iei cu ghicitori?— Hai, mă, nu ştii? — Hai, Mitule, că n-am timp de ghicitorile tale acum! — Litera N, băi, băiatule! Ca să vezi şi tu glume la ei. Şi să-ţi mai zic una şi gata... Prin anii ’80 cîntau prin oraş Viva Las Vegas şi spuneau la lume că Elvis Presley n-a murit, că e pe o insulă unde cîntă la nunţi ca să-i trimită bani lu’ fi-sa.

Foto cu tinichigii şi alţi meseriaşi din Mizilul anilor '50 - '60:

Ghe. Voinea, Pimpi, Mircea Diaconescu - loc: gardul stadionului

__________

Gogu Croitoru, Georgică Păşcălău, Andrei Păşcălău (geamgiu), Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, din centrul vechi

__________

prima persoană neidentificată, Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu),
Buzilă Mamaia (lăutar) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, 1961

__________