Expresivitate mizileană II

Ieri am primit vestea a trei morţi: un potcovar şi două fete. Acum cîteva zile, cînd am fost în Mizil, văzusem pe strada Nicolae Bălcescu doliu pus la o poartă aproape de centru. Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu una din fetele răposate despre care mi-a scris 1acolo. Şi pentru că a apărut concentrarea asta de moarte / morţi, am considerat că e momentul să detaliez un pic tema expresivităţii mizilene, chiar dacă de data asta pe temă funebră. Uneori moartea produce efecte comice şi e bine să nu le trecem cu vederea. Umorul de factura asta e de cea mai bună calitate.

Deci... După ce am zăbovit prin oraş ceva vreme (pentru o cafea, pentru o înregistrare...), am apucat-o spre casă. Am ales drumul spre Bulevardul Gării. Şi cînd am ajuns la Biserica de la Piaţă (Adormirea Maicii Domnului) am observat o ţigancă tot învîrtindu-se în jurul unei sacoşe de plastic în care avea tămîie. De vînzare. Pe ea o ştiu din copilărie. Pare nemuritoare, programată să vîndă tămîie. Un fiu, ori poate că era nepot, cine ştie?, se învîrtea şi el prin preajmă şi o ajuta cu reclama. Striga şmechereşte: "Tămîie! Tămîie! Hai la tămîie, bucuria morţii!" Asta m-a trezit la realitate şi m-a făcut să scot aparatul foto din nou, în ciuda gerului înfiorător care-mi paraliza degetele. Tînărul fiu/nepot observase că începusem deja să iau două cadre cu biserica plus mama/mătuşa şi tămîia şi a început să vocifereze. Gîţi. Că de ce fotografiez dacă nu am cerut voie... Avea dreptate omul, numai că dacă nu îndrăzneşti nu mai faci nimic. Multe fotografii ajung documente tocmai pentru că încalci bariera asta, să-i zicem etică. În fine...

Am ţinut-o apoi spre casă, oprindu-mă din cînd în cînd pentru oarece stanţe de iarnă. Ajuns iar la cald, după două ore de poveşti la Sara Cafe, mi-am amintit faza pe care mi-o spusese Mitu, o situaţie tot din preajma morţii, parcă anume întîmplată pentru a fi tabloul perfect al popularei expresii: "să mori de rîs, nu altceva". În ultima vreme (ultima săptămînă) murise profesorul Dimitriu. Cum nu mai avea pe nimeni, de înmormîntare s-a ocupat o nepoată. O doamnă bine, de la Ploieşti sau Bucureşti, care cumpărase un sicriu de lux, cum poate că rar se vede pe la Mizil. La cimitir, după rugăciunile obişnuite pentru pecetluirea mormîntului, preotul le-a spus celor ce-l conduseseră pe răposat că pot arunca o mînă de pămînt pe sicriu în semn de despărţire. Fiecare dintre cei prezenţi au făcut gestul, printre ei şi o bătrînică. Mîna ei însă, de emoţie ori din grabă, a apucat o piatră şi zdronc! Siciriul a răsunat ca o doagă trezită dintr-o adormire lungă. Ca atunci cînd spargi un geam şi toţi îşi întorc privirile, aşa s-a întîmplat şi cu bătrînica. Bulău, groparul, poate pentru a fi la înălţimea pregătirilor orchestrate de ilustra doamnă bine, nepoata răposatului, a intervenit prompt: "Vă rog să nu mai aruncaţi cu pietre că-l zgîriaţi! Aruncaţi cu pămînt!" Am mîncat în hohote de rîs, încercînd să mă pregătesc pentru trenul de seară spre Bucureşti. Uneori există leac şi pentru cele triste ale morţii. Chiar dacă momentele astea nu ţin locul celor plecaţi dintre noi. În fond, asta-i viaţa.

Ultima lecţie de istorie

Aproape din sîmbătă în sîmbătă e vremea morţilor. Cu mesele întinse, acoperite cu muşamale fără moarte, dar parcă şi fără viaţă. Cu pungi în care sînt înghesuite mere, dulciuri şi pîinici. Cu sticlele de vin şi colivele alături. Şi zeci de lumînări aprinse. Cînd eram mic mi se părea un loc bolnăvicios masa asta plină. Masa sîmbetei. Ca şi Apa Sîmbetei care duce în Iad. Norocul meu a fost întîlnirea cu pictorul Horia Bernea în cataloage, apoi în expoziţii. Mi-a smuls nevoinţa suportării mesei de sîmbătă.

De Hrana pictată de Bernea mi-am reamintit pe 7 februarie 2009, cînd fost înmormîntat Ion Nistor – profesor de istorie în Mizil. 73 de ani. O sîmbătă obişnuită. Am mers la Mizil special pentru înmormîntare. Îl cunoscusem acum vreo trei-patru ani. Ştiam că se tot zbate să adune informaţii de tot felul pentru monografia oraşului. Cum am putut, i-am dat şi eu o mînă de ajutor. I-am găsit chiar şi o variantă a Mioriţei culeasă la Mizil de Ovid Densuşianu prin 1886. Pe-asta n-o ştia. I-am adus mai multe lucruri despre care nu avea habar. Îl văzusem ultima oară la Alexandra Café bînd un ceai. Era aproape gata cu tehnoredactarea monografiei, care se găsea la un profesor de informatică – Popescu sau Ionescu. Cînd am ajuns la biserică, apropiaţii răposatului vorbeau deja despre destinul monografiei. Ce se va întîmpla cu ea. Singura, adevărata moştenire de pe urma mortului. Vocile din curtea bisericii erau deja aprinse. Ionescu sau Popescu era un indezirabil, un neavenit, în gurile lor. Monografia ar trebui dată primarului, spuneau. Primarul care nu-l sprijinise mai deloc pe profesor, şi asta pentru că agrea o altă monografie, a altui profesor de istorie, mort nu mult după 1990.

Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu.
Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul. Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.

Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?

* * *

În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei :
– Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.

fotografie preluată de pe situl www.romeojulietalamizil.ro