Ipsilanti, note
1. 18 – 25 martie 1821, şedere în Mizil. Întîrziere. Poate o presiune a evenimentelor îl împiedică. Poate boala. Poate oraşul. Poate nici el n-are habar.
2. Cu toate cuvintele lui purtătoare de bărbăţie – în drumul spre Bucureşti, mercenarii lui au cam făcut jafuri, localnicii se retrăgeau în locuri ascunse din calea lor: ah, lecţia de istorie! –, în ciuda trupului său înspăimîntat de boală şi de turnura revoltei, văd înlăuntrul lor, în sîmburele lor zdrobit de urgenţa revoluţiei, o însufleţire posomorîtă. Descrierea bolii – distrophia myotonica –, de la 1909 încoace, face referire la gonade. Foc la mijloc? Ce fel de coaie să fi avut Ipsilanti? Despre punguţa lui să fi fost vorba cînd am pus întrebarea asta pe 17 ianuarie 2009, vînzătoarelor din papetărie? Trebuie să fi ştiut că el nu mai e decît o urmă a bolii familiei sale. Şi Ipsilanti rămîne în urma mercenarilor săi, mai ales în partea finală a periplului său prin Muntenia, spun cronicile. Desigur, boala. O explicaţie. Altceva nu poate fi. Cum e să fi revoluţionar condiţionat! Putea fi revoluţionar – poet, revoluţionar – prooroc, revoluţionar – sfînt. Sfîrşeşte revoluţionar – deţinut.
3. Dar la trecerea lui prin Mizil, proclamaţia către boierii fugari – nedemnii de autoritate şi cinste – lasă urme. Pe hărţile Istoriei (piei uzate şi lepădate sistematic în avantajul întineririi şi-al împlinirii obsesiei pentru speranţe&idealuri – ah, iarăşi bietele lecţii de istorie!). Mizilul este o cicatrice de individ tăbăcit. Hărtănit. O istorioară. N-am alte informaţii sau cronici la îndemînă – deocamdată. Ipsilanti a fost un motto, a dat un ton. La Mizil întîlneşti însufleţiri periodice. 1848 – 1859 – 1877 – 1907. Eminescu notează (publicistică):
1. 18 – 25 martie 1821, şedere în Mizil. Întîrziere. Poate o presiune a evenimentelor îl împiedică. Poate boala. Poate oraşul. Poate nici el n-are habar.
2. Cu toate cuvintele lui purtătoare de bărbăţie – în drumul spre Bucureşti, mercenarii lui au cam făcut jafuri, localnicii se retrăgeau în locuri ascunse din calea lor: ah, lecţia de istorie! –, în ciuda trupului său înspăimîntat de boală şi de turnura revoltei, văd înlăuntrul lor, în sîmburele lor zdrobit de urgenţa revoluţiei, o însufleţire posomorîtă. Descrierea bolii – distrophia myotonica –, de la 1909 încoace, face referire la gonade. Foc la mijloc? Ce fel de coaie să fi avut Ipsilanti? Despre punguţa lui să fi fost vorba cînd am pus întrebarea asta pe 17 ianuarie 2009, vînzătoarelor din papetărie? Trebuie să fi ştiut că el nu mai e decît o urmă a bolii familiei sale. Şi Ipsilanti rămîne în urma mercenarilor săi, mai ales în partea finală a periplului său prin Muntenia, spun cronicile. Desigur, boala. O explicaţie. Altceva nu poate fi. Cum e să fi revoluţionar condiţionat! Putea fi revoluţionar – poet, revoluţionar – prooroc, revoluţionar – sfînt. Sfîrşeşte revoluţionar – deţinut.
3. Dar la trecerea lui prin Mizil, proclamaţia către boierii fugari – nedemnii de autoritate şi cinste – lasă urme. Pe hărţile Istoriei (piei uzate şi lepădate sistematic în avantajul întineririi şi-al împlinirii obsesiei pentru speranţe&idealuri – ah, iarăşi bietele lecţii de istorie!). Mizilul este o cicatrice de individ tăbăcit. Hărtănit. O istorioară. N-am alte informaţii sau cronici la îndemînă – deocamdată. Ipsilanti a fost un motto, a dat un ton. La Mizil întîlneşti însufleţiri periodice. 1848 – 1859 – 1877 – 1907. Eminescu notează (publicistică):
Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războilui ruso-turcesc!
Aveam la Piteşti una republică. Prezident d. I. Brătianu.
Aveam la Ploieşti o adoua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada... şi aşa cum dulci jubilo in infinitum.
Un atare preşedinte – discret – pe măsura republicii invocate. Şi Carada – va fi fost şi el, poate, purtătorul vreunei boli, desigur aceea a invizibilităţii (pentru a afla de proclamaţia lui Ipsilanti dată la Mizil am scociorît bine) – vine la Ploieşti să-i convingă pe republicani să renunţe la revoltă. Deşi complotaseră împreună. Ce treabă e asta? De unde o aşa gîndire, ca apoi răz-gîndirea? La Ploieşti s-a întors. De-aici întoarcerea ca la Ploieşti?
4. Va fi fost el cel ce i-a convins pe unii greci să se aşeze în Mizil? Nu mulţi, dar au fost cîţiva. Unul dintre ei, pe la 1834, dascăl – învăţător, pesemne –, lasă Mizilul pentru a se emancipa în Ploieşti cu limba franţuzească predată la Mizil. Altul, Menzopol. Ce potriveală – Menzopol la Menzil (numele iniţial al Mizilului). Dar înăuntrul potrivelii poate că stă un adevăr care din cînd în cînd iese să ia aer. Şi Carasopol. Şi Papadopol. Voi căuta. Sigur au fost şi alţii.
5. Grecul ăsta a deschis porii revoluţionari ai Mizilului. O trimitere tot la piele, cea care se alege cu cicatricile. Pe una o descopăr pe o hartă rămasă (dosită) de pe urmele Muzelui PCR. În dreptul oraşului stă băţos un ţăran ţinînd o coasă.
4. Va fi fost el cel ce i-a convins pe unii greci să se aşeze în Mizil? Nu mulţi, dar au fost cîţiva. Unul dintre ei, pe la 1834, dascăl – învăţător, pesemne –, lasă Mizilul pentru a se emancipa în Ploieşti cu limba franţuzească predată la Mizil. Altul, Menzopol. Ce potriveală – Menzopol la Menzil (numele iniţial al Mizilului). Dar înăuntrul potrivelii poate că stă un adevăr care din cînd în cînd iese să ia aer. Şi Carasopol. Şi Papadopol. Voi căuta. Sigur au fost şi alţii.
5. Grecul ăsta a deschis porii revoluţionari ai Mizilului. O trimitere tot la piele, cea care se alege cu cicatricile. Pe una o descopăr pe o hartă rămasă (dosită) de pe urmele Muzelui PCR. În dreptul oraşului stă băţos un ţăran ţinînd o coasă.
Pare un manechin împăiat, dar coasa aia tot inspiră moarte, în ciuda paielor dinlăuntrul presupusului manechin. E singur, hăbăuc. Priveşte spre Bărăgan, spre ţăranul-frate postat în dreptul Sloboziei. Spre Buzău vezi grupuri. Relaţii umane. Pe Valea Prahovei, începînd cu Ploieştiul, e balamuceală, chiloman. La Mizil ţăranul vorbeşte cu coasa. Pare un poet. Mi-aduc aminte de The Seventh Seal. Ţăranul ăsta împăiat, duhulrevoltei aşezat în părţile locului din vremea lui Alexandru Ipsilanti, îmi pare Moartea care tot circulă prin filmul lui Bergman. Cavalerul, Ipsilanti însuşi – amîndoi par năuciţi, ţintuiţi de-o sfîrşeală.
Sînge nu se vede pe hartă. Sînt doar urmele rulării ei de după expuneri nesfîrşite – crăpături, rupturi. Despre perioada 1918-1940 este vorba.
Şi acum îmi amintesc (fulger) anul 1990, cînd în campania electorală iliescienii au luat la bătaie – şi batjocură – un peneţist stingher, acuzîndu-l fără chip de vreo îndoială (şi învoială):
– Da' în 1907 ce-aţi făcut, bă?
Mizilul revoluţionar. Dar revoluţia la Mizil e altceva. O acumulare de respiraţii sătule de pastramă şi vin într-o masă de recalcitranţi. Acumularea unui vid pestriţ (cum aş putea imagina aşa ceva?), cu duhori şi vorbe grele. În 1989 s-a simţit şi la Mizil nevoia unei revoluţii. O mînă de oameni s-ar putea numi drept pîlcul din faţa primăriei – fosta casă a fostului primar Leonida Condeescu. Am fost şi eu acolo, curiozitatea mă mînase. Pe nesimţite a sosit şi vorba (a nimănui, vezi bine, dar purtătoarea adevărului), neluată la rost, că nişte terorişti stau ascunşi la gîrla Istăului, la pod. Apoi m-am tupilat spre casă, de teama pistoalelor care trăgeau deja în minţile oamenilor. Nici o victimă. Toţi erau deja victime, dinainte de a se aduna. Urma să împlinesc, în mai puţin de o lună, 17 ani. Asta nu înseamnă o cicatrice. O amintire – da.
– Da' în 1907 ce-aţi făcut, bă?
Mizilul revoluţionar. Dar revoluţia la Mizil e altceva. O acumulare de respiraţii sătule de pastramă şi vin într-o masă de recalcitranţi. Acumularea unui vid pestriţ (cum aş putea imagina aşa ceva?), cu duhori şi vorbe grele. În 1989 s-a simţit şi la Mizil nevoia unei revoluţii. O mînă de oameni s-ar putea numi drept pîlcul din faţa primăriei – fosta casă a fostului primar Leonida Condeescu. Am fost şi eu acolo, curiozitatea mă mînase. Pe nesimţite a sosit şi vorba (a nimănui, vezi bine, dar purtătoarea adevărului), neluată la rost, că nişte terorişti stau ascunşi la gîrla Istăului, la pod. Apoi m-am tupilat spre casă, de teama pistoalelor care trăgeau deja în minţile oamenilor. Nici o victimă. Toţi erau deja victime, dinainte de a se aduna. Urma să împlinesc, în mai puţin de o lună, 17 ani. Asta nu înseamnă o cicatrice. O amintire – da.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
sari pe taste!