Amintirile lui Motzoc

Tot căutînd Mizilul pe internet am dat de amintirile din copilărie ale user-ului Motzoc, aici. rememorarea începe cu Mizilul, unde povestitorul și-a petrecut copilăria, între 2 și 7 ani. Descrierea are miez pentru că spune multe despre orașul de negustori de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Vă las cu fragmentul de poveste pentru că este într-adevăr grăitor:

„Sunt megies din targul Buzaului, orasul prafuit de la rascruce de drumuri, atestat documentar de 1600 ani!
Familia mamei este de 4 generatii aici, ne tragem din ''sarbi (gresit spus pentru ca gradinarii erau de fapt bulgari)'', iar tata a fost din Judetul Arges (sunt morti de 25 ani), s-au cunoscut la Bucuresti si tata cared ca m-a conceput intr-o permisie de pe front, m-am nascut in octombrie 1945, intr-o aripa daramata a Spitalului Coltea din Bucuresti. De la doi ani pana la 7 ani am crescut la Mizil, la o matusa pana parintii s-au reunit la Buzau cu casa si serviciile.
Am fost copil unic nascut tarziu, nerasfatat, din parinti profesori, tata -- latina si greaca la Scoala Normala de baieti, mama -- istorie si geografie la Scoala Normala de fete.
Perioada cat am stat la Mizil a fost hotaratoare pentru educatia si viitoarea mea meserie. Sa va explic cum!
Matusa Antoneta (sora mamei care nu avea copii) si Unchiul Ionel tineau o Bacanie langa un han, la iesirea din micul orasel, pe malul garlei Ineu (sic!; n.m.: Istău), deci toata copilaria mea s-a desfasurat intre carute, cai, han si bacanie.
Unchiul Ionel avea obiceiul ca dupa amiaza sa citesca Scanteia, dupa masa, cu glas tare si asa pe la varsta de 5 ani, cunosteam literele mari si citeam titlurile din ziar, iar faptul ca mai cantaream la bacanie stafide, masline,zahar, bomboane, m-au determinat ca in meseria mea de mai tarziu sa fiu un bun AMC-ist (aparate de masura si control).
Totul s-a sfarsit tragic, aveam 14 ani sieram deja la Buzau, Nenea Ionel avea cataracta la ambii ochi, a fost operat la Spitalul Predingher din Ploiesti, si cand i s-au dat bandajele jos si a vazut din nou, a suferit un atac de inima si a murit, la auzul vestii matusa Antoneta s-a aruncat in fantana.
Dumnezeu sa-i odihneasca, le port respectul ca si parintilor mei!”

O nouă carte poștală veche

Vechiul ca noutate, că toate-s vechi și nouă toate, și pentru că noutățile de pe Miziliada privesc de regulă înapoi. Și de multe ori și cu mînie, parafrazînd filme cu adevărat celebre, și nu nicolaisme de prin bătătura noastră.

Noutatea este o carte poștală din cele vechi, antebelice. Una circulată, cu data sosirii la Ploiești la 6 MAI 1908. Carte ar fi putut fi tipărită chiar înainte de 1900 - egida este UNION POSTALE UNIVERSELLE. Promit o documentare pentru a putea veni cu mai multe detalii pornind de la înscrisurile tipărite în franceză și italiană. Este un exemplar „Salutări din...”, cum probabil vor fi fost multe cu mai toate tîrgurile și orășelele din Regat. Era o vreme e construirii națiunii și a identității naționale, așa încît o cunoaștere a țării se putea realiza și prin emisiuni poștale. Astfel de cartoline pot fi găsite astăzi la mulți colecționari străini, îndeosebi în Germania, urmare a corespondenței în acea vreme a cetățenilor străini veniți în România cu diverse afaceri. Acest exemplar are ca destinatar un comerciant din Ploiești - Gheorghe Bucurescu. Am mai întîlnit astfel de corespondențe comerciale circulate de la Mizil către Brăila, spre exemplu, cu care exista legături intense. Interesant este mesajul expeditorului mizilean, probabil un cod: s m P p o z - Anghel I. Georgescu

 

 

 

CASTELUL PLUTARCH MAREȘ

Cartea poștală în discuție mai este interesantă pentru că oferă o imagine, chiar dacă mică și ușor neclară, a așa-zisului la acea vreme castel al lui Plutarch Mareș. Vă amintiți poate o postare mai veche în care pusesem alăturate o carte poștală cu Vila Mareș și o fotografie făcută de un reporter de război al armatei germane aflată în retragere la sfîrșitul primului război mondial - pentru o relectură, click aici și aici. Această carte poștală datată 1908 vine să confirme ipoteza potrivit căreia Hanul, în fața căruia acum funcționează o piscină, a avut o altă formă, ipoteză confirmată și de arhitectul Cosmin Pavel. Acum avem o dovadă că acea vilă este una și aceeași construcție cu numitul schloss de pe versoul fotografiei făcute o dată cu retragerea armatei germane.

 

 

 

 

STRADA CAROL

Apare apoi strada Carol, artera comercială a Mizilului. O imagine color care a fost tipărită și pe o carte poștală de sine stătătoare, în variantă alb-negru (o puteți vizualiza aici). Este de presupus că toate celelalte imagini din montaj (biserica Adormirea Maicii Domnului, Bulevardul și castelul Mareș) să fi fost tipărite și în variante separate, poate și color, precum cea cu strada Carol. Varianta alb-negru oferă ceva mai multe detalii.

 

 

 

BULEVARDUL

Tot ca un element de noutate, alături de imaginea cu Castelul, este cea care arată Bulevardul. Este știut că la sfîrșit de săptămînă mizilenii ieșeau să se plimbe pe strada Carol. Exista iată și acest Bulevard care trebuie să fie actualul Bulevard al Unirii, care face legătura între Șoseaua Națională (Mihai Bravu) și strada Nicolae Bălcescu (fostă Carol) - e o presupunere pe care cei în vîrstă o pot corecta. Pe acest Bulevard au fost o vreme berăria lui Vișinescu, librăria, farmacia Gotsman, altele și altele. Plus biserica Sf. Ioan. Presupun că fotografia a fost făcută cam unde este acum intersecția Bulevardului Unirii cu Șoseaua Națională, avînd pe dreapta o parte din clădirile amintite mai înainte (acele funcțiuni - berărie, librărie, farmacie - le-au avut ceva mai tîrziu), unde acum se află Primăria și părculețul cu Monumentul Eroilor. Puteți vedea aici o altă fotografie în care acest flanc de clădiri se află pe partea stîngă, fotografia fiind făcută cam din dreptul actualului Obelisc. 

 

 

 

BISERICA ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Este a patra imagine (prima, în ordinea în care apar pe montajul cărții poștale). Cu această biserică există cărți poștale din anii 20, cînd au existat mai multe emisiuni poștale pe care i le datorăm primarului de atunci, Spirică Anastasiu, cum este și cea de mai jos:

 

 

 

Despre această alte imagini cu această biserică am mai scris aici. Fotografia folosită în montajul cărți poștale a fost făcută cam din dreptul fostului restaurant Central, actualmente sală de închiriat pentru nunți, botezuri, petrecri, festivități etc.

De remarcat că fotografia a fost făcută iarna și că nu apare ceasul. În fotografiile pe care le-am făcut recent clopotniței ceasului i s-a găsit loc decupîndu-se din cele două arcade de la nivelul superior. Ceasul a fost montat inițial pe clopotnița bisericii Sf. Ioan, care a căzut la cutremurul din 1940. Fiindcă nu a fost refăcută acea clopotniță, ceasul a fost mutat la biserica Adromirea Maicii domnului. Mai există o fotografie mai veche cu această biserică în care ceasul nu apare montat pe fațada clopotniței.

Iată două imagini cu biserica Sf. Ioan pe a cărei clopotniță apare ceasul, și una în care se vedea locul ceasului (o gaură neagră):

Apoi, sînt de observat dependințele lipite în stînga și dreapta clopotniței bisericii Adormirea Maicii Domnului. Au făcut parte din casa parohială? S-au tot făcut transformări , unele se întîmplă chiar și în această perioadă. Săptămîna trecută am văzut că se lucrează la partea de la stradă a casei parohiale, mascată cu plăci OSB.

Potrivit zvonurilor, acolo se pregătește deschiderea unei farmacii. Să fie un parteneriat al bisericii, o închiriere sau o cedare a spațiului? Acele clădiri au fost făcute pe cheltuiala mizilenilor cu un anumit scop și ar fi păcat să fie cedate sau închiriate (e de văzut pe ce sumă) unei farmacii private. Oricum, rămîne de văzut dacă zvonurile se vor adeveri.

 

 

Gogoșeria lui Blaj

Mizilenii care au acum în jur de 40 de ani își mai amintesc poate de gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Era pe colț, la intersecția dintre str. Nicolae Bălcescu și str. 24 Ianuarie, unde acum sînt niște ruine împrejmuite cu un gard de tablă. La începutul anilor '80, în zonă încă erau urme ale negustorimii care făcea o anume mîndrie locală. Pe alt colț al aceleiași intersecții, unde în anii din urmă a fost Biblioteca orășenească, fusese în aceiași ani '80 un Gostat, mutat apoi undeva prin piață. Pe latura dinspre strada 24 Ianuarie a părculețului din centru era de asemenea un aprozar, mutat apoi pe strada Alba Iulia, într-un soi de gheretă de metal și PFL, vizavi de o covrigărie. Prea multele mutări aduc cu ele uitarea.

Revin la gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Clădirea avea colțul teșit, ca mai toate clădirile cu un amplasament asemănător și cărora li se dăduse o utilitate comercială.

E curios de știut cui aparține suprafața de teren pe care a fost amplasată clădirea cu gogoșeria sau dacă terenul respectiv are situația rezolvată, mai ales în contextul actual, în care rezolvarea dosarelor de restituire a proprietăților naționalizate a fost ieri suspendată pentru 6 luni datorită neregulilor constatate în aplicarea legii pe astfel de spețe. Se poate observa că suprafața este destul de mare, și probabil că interesele sînt direct proporționale. Dar asta este o poveste care ține de actualitate, de autorități, de mizeria unui sistem intenționat întreținut în datele unei ambiguități care să fermenteze profituri la timpul potrivit.

În schimb, istoriile, poveștile chiar dacă nu au toate neapărat un farmec aparte, măcar pot întreține o cît de firavă continuitate -- timpul cicatrizează rănile, memoria convertește răul din realitate în cuvinte, nostalgia dă apă la moară rememorării. Istoria lui Blaj o mai știu poate mizilenii mai în vîrstă. Cînd treceam prin centru și luam gogoși de la el, mă frapa numele: Blaj. Deseori se făcea coadă pe colțul lui. Apoi, cei tineri au plecat, se pare că nu la mult timp după ce a murit bătrînul (1982). Cîndva îmi propusesem să scriu despre acești negustori care au supraviețuit cu chiu cu vai în comunism, dar tot amînam. Ieri am primit prin amabilitatea domnului Emil Craioveanu o fotografie cu un cadru strîns în care se vede geamul prin care se vindeau gogoșile. Dincolo de geam, la vînzare, Mihai Ivanovici, fiul lui Blaj.

Mihai Ivanovici și Emil Craioveanu - 1972

Scotocind prin fotografiile familiei mele, găsisem anii trecuți o imagine în care apare și Blaj Ivanovici. Contextul pare a fi o nuntă, judecînd după florile pe care le au în piept cele patru personaje (Blaj este primul din stînga):

Cam asta este tot ce știu despre Blaj. Poate că în scurt voi reuși să dau de fiul lui, să aflu povestea acestei familii de mici negustori. La fel cum de asemenea mă gîndisem să schițez povestea unui alt mic negustor de dulciuri, Boris Spasici, la care puteai găsi bragă, bigi-bigi și alte dulcețuri ale vremii.

Oamenii ăștia s-au făcut oale și ulcele. Tot anii trecuți am ajuns și prin cimitir în căutarea mormîntului lui Blaj, pentru a avea minime informații pentru o astfel de documentare. Și am găsit cavoul familiei, în care am aflat că de curînd a fost înmormîntată fiica lui Blaj, care era măritată la Buzău.

Au rămas în schimb povești și fotografii cu care îmi doresc să scot la suprafață un oraș care se uită pe sine de la o zi la alta. Este o rugăminte (sau invitație) pentru cei care vizitează acest blog să dea o mînă de ajutor -- orice poveste, cît de scurtă poate fi integrată în povestea acestui personaj, în povestea negustorilor mizileni, în povestea orașului.

PS În varianta inițială a filmului Visul lui Adalbert exista o scenă cu mai mulți școlari la coadă la gogoși. Cînd am scris scena ne-am gîndit la Blaj. Și cum nu mai ne aduceam aminte dacă gogoșeria lui funcționa, am plasat-o într-o baracă metalică, așa cum erau destule pe vremea aceea. Pînă la urmă scena n-a intrat în varianta finală filmului. Totuși, iată o fotografie de la filmare. De atmosferă.