Politica la Mizil. Acum 100 de ani

Liberali (colectiviști) contra conservatori (ciocoi). O poveste cu  box și vox care punea Mizilul în paginile ziarelor centrale. Mizilul pitoresc era cît se poate de politic. Adică, pitorescul Mizilului e politica locală: picturesque. Cum spune Jorj Delamizil, nimeni altul decît George Ranetti, asta înseamnă că de la farsă se poate sări pîrleazul mintenaș în plină dramă, ba chiar în cea mai pură tragedie. Artă politică. Jorj Delamizil a făcut o cronică a evenimentului, în Furnica (anul VII, nr. 25, joi 24 Fevruarie 1911), la patru ani după ce titularul lui Jorj, George, scrisese piesa „Romeo și Julieta la Mizil”, dramoleta cu doi primari mizileni, firește din partide diferite, împăcați în cele din urmă prin încuscrire. Se vede treaba că arta nu salvase nimic, așa cum în zadar speră artiștii. Politica și-a văzut mai departe de boxul ei.

Iată și articolul la care face referire George Ranetti, apărut în presa opoziției, la Adevărul, anul XXIV, nr. 7698, din 15 februarie 1911:

O nouă carte poștală veche

Vechiul ca noutate, că toate-s vechi și nouă toate, și pentru că noutățile de pe Miziliada privesc de regulă înapoi. Și de multe ori și cu mînie, parafrazînd filme cu adevărat celebre, și nu nicolaisme de prin bătătura noastră.

Noutatea este o carte poștală din cele vechi, antebelice. Una circulată, cu data sosirii la Ploiești la 6 MAI 1908. Carte ar fi putut fi tipărită chiar înainte de 1900 - egida este UNION POSTALE UNIVERSELLE. Promit o documentare pentru a putea veni cu mai multe detalii pornind de la înscrisurile tipărite în franceză și italiană. Este un exemplar „Salutări din...”, cum probabil vor fi fost multe cu mai toate tîrgurile și orășelele din Regat. Era o vreme e construirii națiunii și a identității naționale, așa încît o cunoaștere a țării se putea realiza și prin emisiuni poștale. Astfel de cartoline pot fi găsite astăzi la mulți colecționari străini, îndeosebi în Germania, urmare a corespondenței în acea vreme a cetățenilor străini veniți în România cu diverse afaceri. Acest exemplar are ca destinatar un comerciant din Ploiești - Gheorghe Bucurescu. Am mai întîlnit astfel de corespondențe comerciale circulate de la Mizil către Brăila, spre exemplu, cu care exista legături intense. Interesant este mesajul expeditorului mizilean, probabil un cod: s m P p o z - Anghel I. Georgescu

 

 

 

CASTELUL PLUTARCH MAREȘ

Cartea poștală în discuție mai este interesantă pentru că oferă o imagine, chiar dacă mică și ușor neclară, a așa-zisului la acea vreme castel al lui Plutarch Mareș. Vă amintiți poate o postare mai veche în care pusesem alăturate o carte poștală cu Vila Mareș și o fotografie făcută de un reporter de război al armatei germane aflată în retragere la sfîrșitul primului război mondial - pentru o relectură, click aici și aici. Această carte poștală datată 1908 vine să confirme ipoteza potrivit căreia Hanul, în fața căruia acum funcționează o piscină, a avut o altă formă, ipoteză confirmată și de arhitectul Cosmin Pavel. Acum avem o dovadă că acea vilă este una și aceeași construcție cu numitul schloss de pe versoul fotografiei făcute o dată cu retragerea armatei germane.

 

 

 

 

STRADA CAROL

Apare apoi strada Carol, artera comercială a Mizilului. O imagine color care a fost tipărită și pe o carte poștală de sine stătătoare, în variantă alb-negru (o puteți vizualiza aici). Este de presupus că toate celelalte imagini din montaj (biserica Adormirea Maicii Domnului, Bulevardul și castelul Mareș) să fi fost tipărite și în variante separate, poate și color, precum cea cu strada Carol. Varianta alb-negru oferă ceva mai multe detalii.

 

 

 

BULEVARDUL

Tot ca un element de noutate, alături de imaginea cu Castelul, este cea care arată Bulevardul. Este știut că la sfîrșit de săptămînă mizilenii ieșeau să se plimbe pe strada Carol. Exista iată și acest Bulevard care trebuie să fie actualul Bulevard al Unirii, care face legătura între Șoseaua Națională (Mihai Bravu) și strada Nicolae Bălcescu (fostă Carol) - e o presupunere pe care cei în vîrstă o pot corecta. Pe acest Bulevard au fost o vreme berăria lui Vișinescu, librăria, farmacia Gotsman, altele și altele. Plus biserica Sf. Ioan. Presupun că fotografia a fost făcută cam unde este acum intersecția Bulevardului Unirii cu Șoseaua Națională, avînd pe dreapta o parte din clădirile amintite mai înainte (acele funcțiuni - berărie, librărie, farmacie - le-au avut ceva mai tîrziu), unde acum se află Primăria și părculețul cu Monumentul Eroilor. Puteți vedea aici o altă fotografie în care acest flanc de clădiri se află pe partea stîngă, fotografia fiind făcută cam din dreptul actualului Obelisc. 

 

 

 

BISERICA ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Este a patra imagine (prima, în ordinea în care apar pe montajul cărții poștale). Cu această biserică există cărți poștale din anii 20, cînd au existat mai multe emisiuni poștale pe care i le datorăm primarului de atunci, Spirică Anastasiu, cum este și cea de mai jos:

 

 

 

Despre această alte imagini cu această biserică am mai scris aici. Fotografia folosită în montajul cărți poștale a fost făcută cam din dreptul fostului restaurant Central, actualmente sală de închiriat pentru nunți, botezuri, petrecri, festivități etc.

De remarcat că fotografia a fost făcută iarna și că nu apare ceasul. În fotografiile pe care le-am făcut recent clopotniței ceasului i s-a găsit loc decupîndu-se din cele două arcade de la nivelul superior. Ceasul a fost montat inițial pe clopotnița bisericii Sf. Ioan, care a căzut la cutremurul din 1940. Fiindcă nu a fost refăcută acea clopotniță, ceasul a fost mutat la biserica Adromirea Maicii domnului. Mai există o fotografie mai veche cu această biserică în care ceasul nu apare montat pe fațada clopotniței.

Iată două imagini cu biserica Sf. Ioan pe a cărei clopotniță apare ceasul, și una în care se vedea locul ceasului (o gaură neagră):

Apoi, sînt de observat dependințele lipite în stînga și dreapta clopotniței bisericii Adormirea Maicii Domnului. Au făcut parte din casa parohială? S-au tot făcut transformări , unele se întîmplă chiar și în această perioadă. Săptămîna trecută am văzut că se lucrează la partea de la stradă a casei parohiale, mascată cu plăci OSB.

Potrivit zvonurilor, acolo se pregătește deschiderea unei farmacii. Să fie un parteneriat al bisericii, o închiriere sau o cedare a spațiului? Acele clădiri au fost făcute pe cheltuiala mizilenilor cu un anumit scop și ar fi păcat să fie cedate sau închiriate (e de văzut pe ce sumă) unei farmacii private. Oricum, rămîne de văzut dacă zvonurile se vor adeveri.

 

 

Hanul Mareş

La cafeneaua librăriei Cărtureşti — Verona poate fi văzută zilele acestea expoziţia „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane”. Pentru mai multe informaţii se poate accesa blogul http://monumenteuitate.blogspot.com/, autorii promiţînd că în curînd vor putea pune la dispoziţia celor interesaţi de subiect şi un site.

S-a întîmplat să dau de această informaţie nu chiar întîmplător, discutînd cu un prieten interesat de aducerea în atenţie a unor monumente, elemente de patrimoniu industrial, colecţii etc. Gais, cum îi spun prietenii, a lucrat la cîteva cataloage care scormonesc trecutul, iar acum dezvoltă un portal media de care am mai amintit aici.

Povestea cu monumentele uitate a venit spre mine într-o perioadă în care tata a avut o intuiţie grozavă: tot rulînd pe computer imagini cu Mizilul vechi, şi-a zis că Vila Mareş, care se poate vedea într-o carte poştală din anii ’20 (sec. XX), este clădirea căreia toţi mizilenii îi spun Han. Hanul lui Plutarch Mareş. Fireşte, ar fi necesară o istorie a familiei şi date din arhive pentru a face o istorie a clădirii cu pricina. Fapt este că atunci cînd am achiziţionat cartea poştală, unii au spus că în mod evident respectiva clădire nu mai are cum să fie în picioare, la cît s-a dărîmat din Mizil după distrugerile cutremurelor din ’40 şi ’77. Alţii au spus că acea clădire de fapt nu a fost la Mizil — poate la Ploieşti ori la Bucureşti şi, fiind a familiei Mareş, aşa a apărut scris pe cartea poştală Mizil.

Cu Hanul am cîteva fotografii făcute anul trecut, numai că partea de inferioară a edificiului este obturată de împrejmuirea cu tablă care cred că există şi acum. Totuşi, din ce se vede în fotografie o comparaţie este posibilă. I-am trimis cele două imagini lui Cosmin Pavel (www.abruptarhitectura.blogspot.com) şi i-am cerut o părere de specialist. Un arhitect trebuie să vadă dintr-o privire rapidă dacă o astfel de identificare are vreun temei, dacă e posibilă o investigaţie etc. Şi răspunsul lui a confirmat intuiţia tatălui meu.

„Cred că poate fi vorba într-adevăr despre o rezidire a casei, evident într-un alt stil mai puţin preţios pe nişte fundaţii existente. E posibil ca seismul din 1940 să fi produs stricăciuni serioase casei în forma sa iniţială. În astfel de situaţii fundaţiile şi o parte din zidurile parterului erau singurele elemente ce puteau fi reutilizate. Elementele care susţin ipoteza sunt:

- conturul asemenea al celor două cladiri;

- intrarea în centrul relativ al faţadei principale;

- colţul din stânga rezolvat avansat şi teşit la 45 grade;

- rezalitul avansat al părţii din extrema stângă;

- numărul şi poziţia golurilor de pe faţadele vizibile în ambele ipostaze;

- cota parterului (înălţimea demisolului) egală;

- prezenţa volumului înălţat din extrema dreaptă a imaginii ce ar putea corespunde terasei etajului din stadiul actual;

- soclul şi pereţii din piatră ai demisolului „hanului”;

- persistenţa simplificată a unor elemente decorative ale casei din cartea poştală în cazul hanului — balustrada semirotundă cu baluştri a scării principale, pietrele de colţ redate din tencuială situate stânga-dreapta intrării.

S-ar putea vorbi şi de un posibil transfer stilistic, vulgar ce-i drept, de la o etapă la alta. Casa din cartea poştală se încadrează într-o sinteză de elemente din vocabularul academist francez ce are la bază stilul Renaşterii franceze Louis XIII. În Bucureşti există o serie de clădiri construite în acest stil având ca puncte recognoscibile folosirea paramentului de cărămidă încadrat în bosaje de piatră, socluri înalte de piatră făţuită, acoperişuri înalte, piramidale, acoperite cu ardezie. Arhitecţi care au lucrat în stilul acesta  în Romania: Grigore Cerchez — Casa Niculescu Dorobanţu (strada Manu, fostă Lemnea), Louis Blanc — Palatul Ministerului Agriculturii, Casa Take Ionescu.

În România, acest stil (al Renaşterii franceze Louis XIII) s-a îmbogăţit cu elemente romantice-neogotice (turnuleţul agăţat în extrema dreaptă a volumului  înalt din cartea poştală) şi a fost adesea denumit în grabă neogotic. Probabil proprietarul vilei Mareş ştia că locuinţa sa poseda asemenea capricii neogotice, aşa că după cutremur el sau urmaşii săi au introdus termenul (neogotic sau mai degrabă gotic) în noua temă de proiectare. Ceea ce a rezultat nu e nici pe departe neogotic, ci doar un asamblaj de volume mai static şi mai greoi, dar nu lipsit de calităţi, cu ferestre în arc frânt.”

După 1989, Hanul a găzduit o perioadă Clubul Copiilor, apoi a fost concesionat unei firme producătoare de băuturi spirtoase. Cum acea afacere a sfîrşit prost, a se vedea o legendă rescrisă aici cu ajutorul unor frînturi culese ici-colo, concesiunea şi-a schimbat destinatarul. Acum, în faţa Hanului, la şosea, este un complex de agrement cu piscină. Hanul, fiind dispus mai în spate, spre calea ferată, mai are probabil de aşteptat pînă la o posibilă restaurare.

Explorările studenţilor de la arhitectură în cadrul proiectului „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane” au vizat Banatul, Crişana, Maramureşul şi Transilvania. Poate că nu ar strica şi o privire dincoace de Carpaţi. În Muntenia ca şi în Moldova sînt suficient de multe construcţii care nu au anvergura acelor ansambluri şi nici prestigiul nobiliar, dar care merită atenţie. Unele mai există şi încă pot fi salvate. Sînt vile, conace, crame... Spun multe, clădirile în sine, alături de poveştile localnicilor, despre un anume fel de viaţă. Nu e în intenţia mea să ridic laude acelor timpuri. E vorba mai degrabă de a nu da cu piciorul unor locuri în jurul cărora încă se poate construi altfel decît în felul hidos care a mutilat atîtea oraşe în ultimii 20 de ani.

La final, un articol apărut în revista Verbum,  anul I, nr. 7 - 12, iulie - decembrie, 1990, scris de istoricul Mihai Sorin Rădulescu despre poetul Dinu Mareş, articol unde este amintit în treacăt şi castelul lui Plutarc Mareş.