Benjamin Button from Mizil, Buzău

Să te naști bătrîn. Asta e povestea. A scris-o F. Scott Fitzgerald, în 1922: The Curios Case of Benjamin Button. David Fincher a tras și-un film în 2008. Cu o așa pornire să tot curgă povestea. Cam sentimentală, e drept. Filmul și mai și. Dar uite că povestea asta pare a se fi întîmplat chiar la Mizil. Deși știm cum să luăm pamfletul, iarăși o satiră cu Mizilul, aflăm că hazul de necaz are la bază o poveste reală, zică-se. Doar că pe-aici, printre valahi, sentimentul e mai la mișto, nu-i așa? Cazul o scoate din scenă pe mama copilului. Moare în chinurile nașterii. Rămîn bărbații. De unde atîta sentiment? Nu. Povestea justifică satira. Deci... Universul literar, anul XXVII, nr. 10, 18 aprilie 1910.

Cultura la Mizil

Mizilul a iubit cultura. Nu știu dacă dintotdeauna, pentru că nu știu care vor fi fost începuturile Mizilului. Știm măcar că la Mizil s-a făcut școală și, mai mult decît atît, acolo, adică aici, a fost și un teatru. Teatrul Mareș. Dar toate acestea, școala și teatrul, nu erau suficiente, firește. Așa că atunci cînd s-a simțit nevoia unui cerc cultural, s-a făcut. Nu poți împiedica setea de cultură. Mizilenii trebuiau adăpați. Iarăși nu am habar ce se va fi întîmplat la și cu acest cerc, la care probabil oamenii trebuie să se fi adunat totuși la o masă patrată ori dreptunghiulară. Ceva tot ne-a rămas din vremurile acelea însetate. Urme cu mici delicii de satiră. Nici nu se putea altfel.

Furnica, an 9, nr. 39, mai 1913

 

Realitatea ilustrată, an 5, nr. 253, 3 decembrie 1931

Gazeta Municipală, 4 februarie 1944

Și pentru că în provincie și varieteul e cultură, nu-i așa, o tendință un loc comun: Mizilul.

Realitatea ilustrată, an 8, nr. 413, 19 dec 1934

 

Politicianul mizilean

Habar n-am de cînd s-a făcut politică la Mizil. Pe la mijlocul secolului XIX exista un reprezentant și pentru pămînturile, deal și cîmpie, cărora Mizilul le era soare, metropolă, reședință sau, în fine, loc de Doamne-ajută. Fie că s-a numit plasă sau circumscripție, Mizilul era o bătătură care-și trimitea alesul la București. Ce făcea acesta la capitală, greu de zis. Greu de zis dacă aveau vreo greutate vorba și faptele lui. Dacă atîrnau ceva în vreo balanță. Totuși, serioși fiind, s-ar zice că omul acela fericit de-atîta considerație populară avea treburi serioase. Trebile țărei, firește. A se lăsa, e vorba potrivită, răspunsul. O dată plecat, alesul alege și el. Că are de unde. Matematica posibilităților nu iartă. Lovește unde nu te aștepți, așa cum și arta o face uneori (vezi Darius Vâlcov). Poate că alesul mizilean atîrna și el ceva-n vreo balanță. Mă rog, asta e viziunea timpului acela. În urmă cu 100 de ani. Ca și acum de altfel. Ce încetineală totuși prin secolul vitezei. (click pe imagine pentru o mai bună vizualizare)

Furnica, anul IX, nr. 15, 9 decembrie 1914

Romeo și Julieta la Mizil - vizual

Piesa de teatru scrisă de Ranetti nu e atît de cunoscută. Titlul pare să trimită mai degrabă la o bizarerie, o scorneală de presă ori la un vis provincial. Nu zic că ar fi vreo capodoperă. E bine măcar că după o sută de ani titlul ăsta a rămas. Înseamnă poate ceva. Și, cu atît mai bine, Mizilul este conținut ca un miez al cărui gust trebuie tratat cu grijă, dacă nu chiar cu circumspecție. Mizilul nu e ușor de luat la preț de matineu. 

Cam asta ar fi ideea, că Mizilul e încă în vedere. Pentru că un fost prim-ministru, deputat de Mizil, ține redacțiile de știri pe jar cu glonțul de SMITH & WESSON calibru 38 și fularul Burberry, provocînd discuții cu alonjă semiotică. Pentru că succesorul său la deputăție în circumscripția Mizil este Vlad Cosma, un pițiponc politic cu alură de semi-doct, duios cerșetor de imunitate. Pe ei chiar i-am mai putea trece cu vederea -- nu sînt mizileni. Vinovați sînt mizilenii pentru că i-au votat. Dar uite că mai iese din rînd un ministru al telecomunicațiilor, Gabriel Sandu, mizilean get-beget, care inundă ecranul tv cu deversări, habar n-avem cît adevăr și cît fabulă. Și adevărul, și fabula, cîte vor fi, își pun poalele-n cap, ca Mărioara și Vasilache, și totul trece într-un număr cu scheme înfricoșătoare, matematici fluid-finaciare. Unde mai pui că îi urmează, într-un tulburător rol de primar-păpușoi mister Emil Proșcan, mizilean prin funcție în administrație vreme de 19 ani, și ca printr-un mister gata să detecteze ADN-ul poporului român la congresul partidului, în pauza de respirație și de sanviș a prea-burtoșilor colegi -- la rîndu-i făcînd turul televiziunilor și site-urilor cu intervenția sa ruptă de la gura unui personaj din Ranetti. 

Imaginea e la mare trecere, în trecerile lor pe ecrane, ca niște întreceri socialiste. Dar divaghez. Nu voiam decît să introduc cîteva imagini care au legătură cu piesa lui Ranetti. Un pic de arheologie vizuală a unei piese comic-dramatice. O fotografie și cîteva desene cu personajele sale. Niște pesonaje de tuș mai expresive decît sus-numiții mizileni sau reprezentanți ai mizilenilor, deformați de pixeli, deși și unii și alții corupți și venali în măsuri cît se poate de apropiate. Poate că tușul și timpul atenuează, iar predispoziția pentru arta dramatică ne face mai sensibili chiar și la frumosul urîtului. Bleah!!!

Revista Furnica, an 6, nr. 15, decembrie 1909

Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905

Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905

Cu ei chiar că s-ar putea face un Partid Național Mizilean. PNM. Pana mea!

Anexarea Mizilului

Din Furnica, an 9, nr. 23, din 14 februarie 1913.

Grădina publică

Grădina publică a vechiului Mizil era grădina Mavrului. Pe locul acela acum sînt Policlinica, Casa de cultură, internatul Liceului Tase Dumitrescu (fost Agricol), supermarket-ul Lidl, blocurile din zona Teilor. Pentru informații mai precise ar fi nevoie de ceva planuri de urbanism de la sfîrșit-început de secol, pe care însă nu le am deocamdată. Despre grădina Mavrului (de la Mavros, generalul care moștenise diverse proprietăți în oraș, devenite mai apoi ale lui Ioan Cantacuzino, iar în sec. XX ale familiilor Sturdza și Miclescu) se pot citi mai multe în cartea profesorului Viorel Șoldea, scrisă și publicată cu sprijinul lui Ciprian și al Ioanei Șoldea, Amintiri despre Mizil. Destin... și faptă în foileton. O mai amintește și Ioachim Botez, fost profesor de franceză la Liceul Tase Dumitrescu în anii '30, în textele sale despre Mizil, din cele două volume ale Însemnărilor unui belfer. Cum va fi arătat grădina publică a Mizilului la început de secol XX nu știm. Nu știu să existe fotografii cu acel loc, ori poate că așteaptă să le descoperim. În schimb, avem încă un pamflet pe care-l datorăm causticului George Ranetti. Probabil că mizilenii aveau un înalt grad de rezistență la bășcălie de se porniseră atîtea condeie asupra lui. Nu oricine poate îmbrăca hainele de sparring partner. Luat la țintă. Încăpățînarea asta de a rezista la ceva potrivnic se regăsește și în textul descoperit în Furnica (an 10, nr. 3, mai 1914).

Avanpostul feminismului

Legătura ar fi iarăși revista Furnica (numerele 110 oct. și 117 dec. 1906). O schiță, un pamflet, un rîs obișnuit cu o așa-zisă misivă trimisă din Mizil de o presupusă doamnă Madam Mizil. George Ranetti era mușcător cu tot ce prindea: locuri (dar mai ales Mizilul), persoane publice (rege, politicieni, scriitori), oameni obișnuiți fără discriminare (etnie, sex, religie etc.) Cînd Maria Mihăescu nu i s-a predat sufletește, pen' că avea aspirații mai înalte, a botezat-o și numele i-a rămas Mița Biciclista. Habar n-am dacă era misogin, în vremurile alea orice încercare de emancipare a femeilor era o bizarerie. După 100 de ani atitudinile s-au mai schimbat. Uneori ai senzația că nu, dar, în fine... În schița Emancipare femenină -- din numărul 117 -- avem un presupus ochi feminin în telescop și ceea se credea că ar fi putut fi văzut peste fix 100 de ani. O schiță de anticipațiedar cu bătaie în prezentul lui 1906, evident.

Cu o lună înainte, în numărul 110 al Furnicii, apărea un pamflet versificat semnat de aceeași Madam Mizil.

Ranetti, o autobiografie

În Furnica, anul 5, nr. 214, 16 octombrie 1908. Cu mai mult umor decît al celor care i-au scris în timp variante sau schițe de biografie. A făcut presă, trebuia să facă literatură. Așa spune aici că i s-ar fi zis, în chip de reproș și medalion. Ceea ce tentează scriitorul la maturitate, autobiografia, Ranetti a formulat undeva mai jos cît se poate de limpede și tare: „cinematografierea unei existenți banale”.

 

Pastramă de Mizil

Nimic mai mult decît o schiță din Universul literar, anul 29, nr. 25, 5 noiembrie 1912. De unde aflăm că renumele Mizilului a fost serios construit, nu glumă. Punînd unul lîngă altul textele care caricaturizează nevinovatul orășel, se poate obține o consistentă antologie a deriziunii.

Pe copertă la Furnica

Furnica era un fel de Academia Cațavencu. Nu era neapărat o onoare să apari acolo. Cui îi con-vine să stea în bătaia puștii, în rîsu-plînsu cu rimă sau nu? Hazul pe seama Mizilului din Furnica vine de la Ranetti. Dar cînd o face un mizilean, în vorba lui e și afecțiune. Doar e copărtaș la tot ce e mizilesc. Știe că nu poate întinde prea mult coarda pe care stă și el. Iar mizilenii măcar asta s-ar fi căzut să știe, că lui Ranetti îi plăcea echilibristica. O joacă pe care  ducea cînd încă nu se pomenise de postmodernism. Jocul inter-textual, dar și un joc  cu imaginea (nu orice imagine, ci desen, caricatură), în aceeași măsură auto-referențial, mi se pare remarcabil. Pe coperta numărului 140 din mai 1907 din revista Furnica este reprodus caricatural un panou de afișaj cu de toate, de la vin și bere la tipografii, ziare, hoteluri și ciocolată. Evident, sînt și afișe electorale. Și într-un colț, stînga sus, afișul piesei Romeo și Julieta la Mizil.

Ce șansă a pierdut Mizilul

E vorba de satiră, să ne înțelegem de la bun început. Dacă Republica de la Ploiești, declarată dar fără durată, a rămas o vorbă bună de spus cînd și cînd, și, mai nou, mai ales pe stadion, dar fiind totuși o vorbă intrată în uz, uite că a existat, chiar și în mod și chip satiric (de ce nu?), ceva al Mizilului: stat independent. Mizilul? Pamfletul dă o șansă tuturor, mai ales dacă e scris de un mizilean. George Ranetti, desigur. Zice el (zicea) că singura șansă ca Mizilul să devină stat independent ar fi doar într-o lume anapoda. Iar lumea asta, anapodos kosmos, e cea scrisă și descrisă, la îndemîna românului: coruptă, pe scurt. Corupte au fost locurile noastre, nu doar al Mizilului, de hăt vreme. Mai acușica aflarăm totuși cam cît de mare poate fi puterea de corupere. Totală, ce mai. Religie, aproape. Cu alte cuvinte, am ratat de puțin, ca la sport, statul (statut, statuat) independent. Interviul de două minute și ceva cu Emil Proșcan, apărut săptămîna trecută pe internet, pare desprins parcă dintr-un plan aproape conspirativ împotriva Mizilului. Dacă i-ar mai fi lăsat un pic DNA-ul pe nă-zdrăvanii ăștia cocoțați pe toate autoritățile, Mizilul atingea în sfîrșit zenitul. Moțul dintre județele Prahova și Buzău, un fel de Lesotho. Atunci ar fi început perioada de înflorire a orașului, adevărata sa istorie. Visul în sfîrșit realizat al lui Leonida Condeescu. Așadar, textul, apărut în Furnica, anul III, nr. 107, septembrie 1906.

„Mazilirea Mizilului”

Acum Mizilului nu i se mai pot găsi merite nici cît negru sub unghie. Mizilului contemporan, vreau să zic. Nu se întîmplă nimic notabil pe-acolo. Nici un parc industrial, nimic. Deși, stagnarea lucrurilor în privința parcului industrial se pare că este compensată de apariția unui vîrstnic investitor spaniol proaspăt stabilit în Mizil, pe strada 13 septembrie, care de altfel își pune mare încredere în tineretul local. În fine... Despre asta altădată. Cum spuneam, Mizilul nu mai înseamnă nimic pentru că a fost mazilit. Și nu de azi, de ieri. Povestea-i veche. A fost o rană chiar la începutul secolului trecut, acum pare-se că e aproape închisă. Pentru a face o istorie a acestei frustrări locale, n-ar trebui totuși trecut cu vederea articolul lui George Ranetti, semnat Prințul Ghytza, din revista Furnica (anul IX, nr. 41, joi 13 iunie 1913).