Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Super Mario and the pipeline
Pe Gogu Dulău’ l-am cunoscut imediat ce mi-am recăpătat civilia, prin ’97. După cei aproape şase ani de armată căpătasem un aer mistic şi-mi descoperisem vagi aptitudini de iconar, el abia ce ieşise din puşcărie unde deprinsese sculptura în lemn. Din mîinile lui ieşeau lucruri vădit naive, în vreme ce în ale mele vedeai aspiraţia; eu pictam şi pace — în schimb, el făcea totul pentru gurile copiilor săi. Un om pragmatic, care într-o zi mi-a zis, hai cu mine să vezi cum se vinde o lucrare, şi m-am pomenit într-o maşină de ocazie spre Buzău, dar n-am ajuns în capitala judeţului vecin, pentru că am făcut la stînga, spre Sărata-Monteoru. Şi, de fapt, nici la Sărata-Monteoru n-am ajuns. Am oprit la un moment dat în dreptul unei carmangerii, o afacere bine pusă pe picioare de o cunoştinţă a lui Gogu Dulău’ — patronul. Un patron ca toţi patronii, gata oricînd să sară la alt nivel, precum Super Mario. Gogu ştia amănuntul ăsta, motiv serios pentru a căra cu noi o cantitate apreciabilă de artă cu tentă religioasă. Daa-aar... Necaz. Din start, patronul a trebuit să ne mărturisească în volute de mezelar marea lui pasiune pentru artă, doar-doar ne-o ţine de consolare pe drumul de întoarcere la Mizil. Şi, ca să-şi puncteze generozitatea, a trimis un angajat să aducă două calupuri de salam proaspăt. Pentru noi, fireşte. Maestrul combinaţiei, Gogu Dulău’, era mulţumit. Presupunînd că era primul meu credit artistic, am hotărît pe loc să-i donez calupul căpătat practic fără nici un merit. Atunci mi-a fost clar că era obligatoriu s-o tund rapid spre Bucureşti. Arta nu putea avea vreun Dumnezeu prin împrejurimile Mizilului.
Cînd reveneam acasă, nu de puţine ori mă întîlneam cu sculptorul de icoane — mai mereu absolut întîmplător. Într-o astfel de vizită l-am revăzut în oraş cînd fusese adusă în pelerinaj icoana făcătoare de minuni de la Dălhăuţi. Gogu împingea spre icoana gigantă un cărucior în care un patron mizilean îşi odihnea piciorul pus în ghips, un adevărat tablou. În seara aia aveam să văd armura de ghips pe care Gogu îşi etalase cu creion, pix sau cariocă talentul nestrunit de prea multe canoane: din loc în loc sfinţi şi multe scene porcoase. Vişinescu, noul său oblăduitor, căruia îi vînduse aproape 300 de icoane sculptate, se ruga smerit de suferinţă, şi, o dată cu el, se ruga şi Gogu, mai ales pentru a lepăda teama de securişti şi de organele de cercetare penală care-l înţepeniseră bine.
Ne-am reîntîlnit cam după un an, era pe la începutul lui 2000 şi Gogu Dulău’ nu reuşise să scape de spaima lui cea mare. De vîndut mai vînduse el, dar vaca cea grasă murise. Bine, înţelesesem în mare că Mizilul nu poate fi o piaţă de artă, numai că Gogu se obişnuise să vorbească destul de cifrat şi îi devenise limpede că trebuia să-mi detalieze. Nu-i făcea plăcere. Era vorba de Vişinescu. Credea că auzisem ce i se întîmplase şi se codea să intre din nou în povestea aia tîmpită care îşi ratase vremea şi locul. Vişinescu fabrica alcool distilat din grîu şi tot felul de alte păioase, punctul lui de lucru era la hanul în stil italienesc de la intrarea de est în oraş, o clădire construită de liberalul Plutarch Mareş înainte de războaie. Cînd eram copil credeam că e cel mai minunat, cel mai misterios loc din oraş. Ceva îl fascinase probabil şi pe Vişinescu de pusese laba pe împrejurimile hanului, dar mai ales pe construcţia cu un foişor ce aducea cu o campanilă. Ce-am auzit din gura lui Gogu era o poveste aiuritoare. O poveste adevărată, precum cele pe care le citesc cu nesaţ mai toate manichiuristele. Povestea unui Vişinescu cu o afacere pe roate, dar care voia mai mult. Să fie încarnarea lui Super Mario, de pildă.




Măcar pentru o vreme. Şi trebuie să-i fi reuşit într-o bună măsură, de vreme ce de pe urma lui a rămas această istorie care începe cu aplecarea lui Vişinescu spre moguli. În cazul lui, doi destul importanţi. Unul la Combinatul Petrochimic Brazi, celălalt la Constanţa, suveranii unei conducte ce făcuse ca în gîndurile lui Vişinescu să se stîrnească furtuna. Bruma de geometrie şi fizică căpătată în şcoală l-a convins să îndrăznească:
pentru că hanul producător de alcool era despărţit de conducta purtătoare de petrol
de mai puţin de-un kilometru, şi-a făcut un commando de mineri de la Lupeni,
ca-n două luni să sape borta de 0,80 x 0,60 x 800 metri, mai cu seamă noaptea,
beţi morţi, alcoolul distilat din grîu se golea, grîul din sacii de iută umpluţi mai
apoi cu pămînt de minerii aburiţi, barbaro-bîlbîiţi prinşi sub pămînt sau în han
ca-ntr-un insectar, omeniţi doar de Nicoleta Găleată, bucătăreasă şi cea care-i
şi rezolva pe flăcăi, dîndu-le un sens, o pedeapsă de femeie, noiembrie şi decembrie,
două luni de şobolan luminate de becurile chioare de pe traseul subteran, de sfînta
Varvara ( 4 dec.) şi de pizda domnişoarei Găleată-a-cloncanilor, luni care-au trecut
ca popa — bucata nevăzută a aisbergului — după care luna de glorie, cînd conducta
a fost înţepată şi furtunul de pompieri tip ţîţă, rezistent la presiune, a răspuns şi, azi
o cisternă, mîine alta, vorba poetului, îţi cade dragă fata, la fel de dragă cum îi căzuse
şi poliţiei care escorta transportul, avan- şi ariergardă, kein suspiciune primprejur,
chiar dacă poveştile gardienilor BIDEPA plantaţi de-a lungul cunductei pe zeci
de kilometri aminteau de niscai zgomote subpămîntene, mergeau în perimetru ca nişte
pinguini ce nu puteau eluda trepidaţiile ciudate, se simţeau, dar, harşti!, cuvîntul lor
era retezat de argumentul autorităţii: e de la tren, boilor, pentru că, într-adevăr,
spaţiul dintre hanul alcoolizat şi conducta petrolieră era tăiat zilnic de personale,
accelerate, trenuri rapid şi inter-city, şi gardienii plecau capul, furtunul PSI fagocita,
iar Vişinescu era de-a dreptul Super Mario, cisternele rulau cuminţi pe harta ţării,
atunci cînd manometrele de la Brazi şi Constanţa şomau cu înţeles, vreme în care la
Mizil elicopterul stătea un pic în loc (ah, splendoare-n văzduh!), din maşinăria
zburătoare cobora o frînghie pentru a sălta sacoşa cu bani, lovituri de gangster care-au
dansat pe cer numai o lună, terasamentul căii ferate s-a lăsat, călătorii de inter-city
înghiţeau în sec la trecerea pe-acolo, aşa a căzut şandramaua, apoi domnişoara Găleată
s-a cărat din oraş c-o sumă frumuşică, spune povestea, s-a aciuat într-un bar prin
Ploieşti, la Gara de Vest, iar în cele din urmă s-a cărat în Spania sau Italia, iar
Vişinescu a înfundat pîrnaia, nu înainte de a i se descoperi la percheziţia de la domizil
colecţia de aproape treisute de icoane sculptate, opera de maturitate a lui Gogu Dulău’,
printre ele numărîndu-se o capo d’opera, un Super Mario şezînd în cărucior şi privind
încrezător viitorul, chestie care nu l-a scutit pe Gogu de-o vizită a organelor de
cercetare penală, orgoliu de artist să-ţi semnezi lucrările, aproape treisute de Gogu Dulău,

numai borta a rămas la locul ei, nesurpată, singurele intervenţii fiind nişte
bascule de beton la capete şi sub terasamentul de cale ferată, o magistrală a
şobolănimii, aşa să le ajute Dumnezeu şi Maica Domnului [IC-XC / MΡ-θύ], tuturor!
— şi har povestitorului...

vineri, 25 decembrie 2009

Cum e tancul şi vaporul

Dar să-ncepem cu avionul. Pentru că dacă mă scotocesc prin buzunare aş putea să scot şi aşa ceva. Are legătură cu Mizilul, desigur. Acolo unde pînă de curînd, la marginea de nord-vest a oraşului, exista un aerodrom şi un punct de lucru Tarom. Rămăşiţe ale unor istorii măcar interesante. Aerodromul ăsta a fost bază a aviaţiei germane pentru vînătoarea de zi. Nimic deosebit, în fond. Cîte astfel de locuri nu au existat în România şi aiurea? Amănuntul capătă proporţii doar dacă dăm crezare unei anume poveşti, care, adevărată sau nu, contează prea puţin acum. Important este că avem ce povesti. Aşadar, povestea este a unui avion german decolat de pe aerodromul din Mizil. Nu oricum, evident, pentru că altfel n-am avea de ce să ne răcim gura. La bord, o şampanie. Destinaţie, Prater. Wien. Se prea poate ca avionul să fi fost unul special pentru a duce acea şampanie la destinaţie. Fürerului. O şampanie din România. Ceva deosebit, de data asta, nu? Înăuntru, o bombă... mă rog, o instalaţie explozibilă — pentru că tot trebuie să dezvălui care-i chichirezul. Şi-au dat seama de toată schema pentru că sticla a fost aşezată greşit în avion. Din cauza asta n-a mai explodat. O fi pocnit ea ca o şampanie, nimic de zis, dar în pahare se pare că a curs altceva. Totul depistat, cursul istoriei neschimbat. Se pare că afacerea asta a fost pomenită la Procesul de la Nürnberg. Dar să nu-şi închipuie cineva că mizilenii au fost atît de scule pe bascule. Mizilul nu a fost decît un punct pe traseul unui complot pus la cale de către ofiţeri superiori germani de pe frontul de răsărit. A fost un punct şi punct a rămas. A avut ocazia celebrităţii numai că a fost ratată de alţii. Nişte imbecili. Probabil că ar trebui să ajung la nişte arhive, să mă lămuresc. Dar asta ar putea ucide povestea descoperită în anii ’80 în Almanahul Oştirii.
Şi totuşi, tancul. Uzina militară din Mizil, zisă MFA, cu asta se ocupa. Tancuri. Le repara, le casa, dar nici vorbă să le facă. Cînd şi cînd le auzeam bubuiturile pe tancodromul mascat de păduricea în care ne jucam. Am visat ani la rînd să sar gardul de beton şi în schimbul unor pachete de ţigări să obţin de la militarii în termen favorul unei vizite într-un astfel de tanc. Tancul de Mizil. Nu s-a întîmplat vreodată. Se pare că nu era mare scofală să lucrezi acolo, să repari maşinile alea de război. Nu aveai cine ştie ce revelaţii dacă ai fi coborît în vreunul, asta mi-au zis unii mai tîrziu. Tancul mi se părea o prezenţă firească în Mizilul anilor ’80, în copilăria mea. La fel ca oţetul de Mizil, renumit şi el. Abia acum un an am aflat că în anii ’70 Bucureştiul rîvnise la statutul ăsta, de citadelă a tancului românesc. Probabil că vreunui ştab care voia probabil să crească în ochii cuiva mai mare i se pusese pata şi era pus pe fapte mari. Treaba s-a făcut peste noapte. Specialiştii în tancuri, mizileni sau cei din vecinătate, s-au trezit cu ordinul de a-şi face bagajele pentru aventura vieţii lor. Vreo trei sute la număr. Şi ei, şi familiile. Şi iată-i bucureşteni peste noapte. Populaţia Mizilului s-a subţiat simţitor atunci, vreo 15% din populaţie. Mi-a confirmat şi taică-miu întîmplarea asta. De tancul de Bucureşti nu am auzit niciodată, deşi acestui proiect îi fuseseră puse la dispoziţie hale, utilaje, totul necesar. În schimb, ştiu că pe harta Bucureştiului există o stradă Mizil, o alee cu acelaşi nume, ambele în cartierul Sălăjan. Şi că mai există şi o stradă Mizileni undeva prin Drumul Taberei. Trebuie să recunosc, foarte repede mi-a trecut prin minte că toţi aceşti mizileni au fost mutaţi pe aceeaşi stradă, creată special pentru ei. Aşa am ajuns pe strada Mizil. Mi s-a părut ciudat cînd am văzut plăcuţele de pe porţi, de pe ziduri. Îmi venea să-i întreb pe trecători, pe locuitorii acelei străzi, dacă simt ceva deosebit pentru faptul că locuiesc pe o stradă numită aşa. N-am înaintat prea mult. Era şi seară, aveam şi alte treburi de rezolvat. La ceva timp distanţă un prieten mi-a spus că acolo ar fi sediul unui partid de orientare comunist-socialistă. N-am mai avut timp să verific şi prea puţin mă interesa. Dar într-o zi tot voi da de unul din acei mizileni plecaţi peste noapte cu tancul. Voi afla ce şi cum... măcar fragmente din această — altă — istorie neelucidată, pe seama căreia frîul fabulei e lăsat liber.
În fine, vaporul. Dacă visul lui Leonida Condeescu, acela de a face din Mizil ceva măreţ (O zi solemnă — Caragiale), visul ăsta ar mai putea căpăta viaţă poate doar printr-o întîmplare pur literară. Aşa tind să cred. Prima întîmplare invocată, cea cu atentatul la viaţa lui Hitler, ar fi putut aduce la viaţă un Mizil impresionant, fantastic. Nu a fost cazul, deocamdată. Măcar cu prezenţa Mizilului pe tabliţele străzilor din alte oraşe, în chip de ambasade simbolice, să ne mulţumim. Da, asta ar fi o chestie. De multe ori m-am întrebat cum se pun numele străzilor, instituţiilor, bibliotecilor... Şi, de ce nu, vapoarelor. Da, vapoarelor. Mintea românului reuşeşte cu o rară inspiraţie şi cu un nebănuit succes să se împotmolească în locuri comune. Poate că nu mai ştim să fim dătători de nume, precum Adam Nomotete. Inspiraţia, altădată suculentă, care crea La vulturul de mare cu peştele-n gheare, dar pot fi luate la întrebări nenumărate alte titulaturi, pare să fi slăbit atunci cînd au fost botezate navele care au străbătut apele româneşti şi de aiurea. Asta dacă nu cumva vor fi fost urmărite ceva mecanisme simbolice compensatoare. O astfel de navă, probabil vîndută sau casată între timp, pare să se fi numit Mizil. Ne-o spune vocea naratorului din Privirea contesei Hahn-Hahn. Coborînd pe Dunăre (Hahn-Hahn grófnő pillantása. Lefelé a Dunán — 1991), tradus de curînd în limba română şi editat de Paralela 45, chiar la sfîrşitul romanului:
„Închiriatul iar a zărit-o în piaţetă pe fetişcană. Era puţin reticent. I am... Acu’ ce trebuie să facă? Dar n-a trebuit să facă nimic, fetişcana s-a aşezat lîngă el pe bancă, el şi-a pus capul bolnav în poala ei şi a încercat să adoarmă. Soarele dogorea puternic, deşi fusese deja împuşcat. Gata. Pe chipul fetei, o expresie tăioasă, crudă, îşi fixează privirea inexpresivă asupra Dunării, iar mîna cu blîndeţe în părul bărbatului. Închiriatul şi-a propus ca, după ce se va trezi, să copieze în caiet numele notate pe fiţuică, numele vapoarelor pe care le văzuse azi, 14 august: Razelm, Istria, Salvador, Bucureni, Polar, Malnaş, Iezer, Mîndra, Coştila, Tîrnava, Someş, Caraiman, Topliţa, Polar XI, Ciucaş, Snagov, Mizil, Lupeni, Rîureni, Athanassios D, Tîrgu Jiu, Braşov, Vîrsan, Călimăneşti, Gheorghieni, Voiajor, Leopard, Cardon, Cocora, Dorobanţi, Cormoran, Căciulata, Pontica, Grădina, Amurg, Colina, Zheica, Semnal.”
Dacă Peter Estherházy n-a fantazat în ceea ce priveşte onomastica navelor de la finalul romanului său, s-ar înţelege de-aici că a existat un Mizil plutitor, cu cîţiva locuitori-marinari. Şi că acest Mizil redus la scară, din fontă sau alte aliaje, chiar a călătorit — prin urmare un Mizil mişcător. O ficţiune, precum strada şi aleea Mizil din Bucureşti şi altele existente poate şi în alte oraşe. O poveste la limita realităţii, precum celelalte două anterioare. Sincer, chiar mi-aş sacrifica o săptămînă să pornesc pe urmele acestui vapor. Povestea lui, a echipajului şi a locurilor pe unde vor fi fost ar putea completa arhipelagul nesperat istoriilor acestei Miziliade. Dar te miri încotro ajungi... Poate chiar în apele tulburi ale DNA-ului, potolite de o decizie de casare a dosarului Flota. Aşa că mai bine renunţ, pentru moment. Mai multă nevoie am de Mizilul ăsta nesigur, căzut în sine, fantasmatic.

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Mizil sau mizilic? Microcosm.
Deşi mă interesează politica, chiar dacă nu într-atît cît mă afectează efectele ei, am încercat să reduc în postările de aici, pe cît posibil, referirile la viaţa politică, mai cu seamă legăturile acesteia cu Mizilul. S-a întîmplat totuşi ca un coleg de care am mai amintit cu altă ocazie, Costin Moisil este numele lui, să-mi semnaleze un articol descoperit pe internet care conţine o ştire despre Mizil. Politică, de astă dată. Articolul se numeşte Geoana il anunta pe Nastase candidat la prezidentiale in 2009. Redau totuşi întregul text, link-ul punindu-l la dispozitie ca simplu martor al sursei:
Presedintele PSD, Mircea Geoana, a declarat ieri la un miting electoral desfasurat la Mizil ca din aceasta localitate, despre care a spus ca este "microcosmosul hartii electorale a Romaniei", se va da semnalul inceputului campaniei lui Adrian Nastase pentru anul 2009. "Semnalul de aici (de la Mizil - n.r.), de pe 30 noiembrie, in acest colegiu, pentru Adrian Nastase este inceputul campaniei si pentru 2009 (cand au loc alegerile prezidentiale - n.r.)", a aratat Geoana. El le-a cerut social-democratilor din Mizil, prezenti la mitingul electoral, sa vina la vot si sa demonstreze prin scorul obtinut ca Adrian Nastase si PSD raman "stalpii de forta ai politicii romanesti"."Va rog ca pentru colegul meu si presedintele Consiliului National, Adrian Nastase, sa veniti si sa dati un rezultat la Mizil, care este un microcosmos al hartii electorale a Romaniei, din care sa se vada ca Adrian Nastase si PSD raman stalpii de forta ai politicii romanesti", a precizat Geoana. El a mai spus ca PSD nu se va lasa pana nu va indeparta orice forma de putere de dreapta in Romania. "2008 reprezinta doar o etapa. In 2009 terminam lucrarea si ne vedem serios de construit", a mai spus Geoana.
Sînt fireşti nişte întrebări. Faptul că planurile PSD din noiembrie anul trecut nu au coincis cu planurile anului acesta trebuie să însemne lipsa unei strategii serioase pentru prezidenţialele din 2009? Ori că jocurile în PSD se fac şi se desfac cu o viteză ameţitoare, încît nimic nu poate fi predictibil? Ori că Năstase nu a fost suficient igienizat pentru a face faţă unei trînte electorale?
Vor mai fi existînd poate şi alte întrebări. Ele sînt secundele, minutele, respiraţiile analiştilor politici - unii, ce-i drept, nu toţi. Cum nu acestea sînt treaba mea, m-am ales cu un răspuns, deloc nou, de bună seamă. Mizilul microcosmos. Eu prefer microcosm. E mai poetic, nu? Dar în formularea asta e o stîngăcie. Sau poate un ascunziş. Nu-i tocmai dificil să treci de la microcosmos la mizilic. În aerul siropos al diminutivelor uneori pot fi simţite şfichiuiri. Acestea înăspresc obrazul, privirea. Muşchii feţei devin imobili, uneori fără răspuns. O mască a cinismului.
Şi, bun înţeles, nu mi-am închipuit o clipă că Mircea Geoană a dorit să fie cinic, să trateze votul mizilenilor ca pe-o gustare la botul calului pe un drum lung, anevoios. În discursul de anul trecut drumurile lui duceau altundeva. Mircea Geoană a vrut probabil să flateze mizilenii. Cosmosul, fie el macro- sau micro-, e un termen atît de vag încît nu deranjează. Ba mai mult, ar trebui să mulţumeşti vorbitorului pentru că a deschis gura şi a rostit: Mizil! Cînd Mizilul a devenit dintr-o dată microcosmos, toată lumea adunată să vadă pe cineva de la centru ar fi trebuit să privească cu recunoştinţă scena. Este foarte posibil ca Mircea Geoană să nu ştie a potrivi cuvintele. Lucrul ăsta se învaţă în timp. Deşi nici timpul nu-ţi poate fi întotdeauna aliat. Uneori şi soacrele sînt greu de potrivit. Sau poate că ginerii? (n-am ce face, ceva nu-mi dă ghes şi zic: Sau in-ginerii?)

miercuri, 21 octombrie 2009

Sică
Sică este un om de-adevăratelea. Aş îndrăzni cumva să-l numesc erou, precum eroii benzilor desenate ori ai poveştilor cu tipi care se răscoală şi pe care simpatia mulţimii îi împing de la spate să facă lucruri. Lucruri mari. Lui Sică i se spune Sică din Baba-Ana, după comuna aflată la doi paşi în sudul Mizilului. De-acolo e defel. Acum nu mai ştiu care-i este viaţa — dar nu că aş fi ştiut-o vreodată. Despre viaţa lui Sică se spunea că era depăşită net de pedepsele însumate, anii de puşcărie pe care-i avea în cazier şi în tot felul de catastife ale penitenciarelor. Pe scurt, despre Sică ştiai ori că e la pîrnaie ori că s-a întors. Dacă era din nou în lume, ei bine, atunci se puteau povesti mai multe despre Sică.

Eu l-am văzut prima dată prin anii ’80. Era monumental. E drept că-l ajuta şi maioul pe care-l purta, printre puţinele articole vestimentare pe care le suporta, alături de pantalonii de piele negri mulaţi pe picior. Îşi ştia foarte bine faima, poate chiar şi-o alimenta, oricum părea a-şi controla imaginea în anii ăia ai comunismului. L-am admirat de la distanţă cînd l-am văzut trecînd prin oraş semeţ, ca orice rebel care-şi caută o cauză, în caz că n-o posedă deja. De cum a ieşit din puşcărie vestea s-a dus repede în oraş. L-am văzut apoi la cîteva meciuri ale Stelei Mizil. În tribuna mare, unde se agitau steaguri şi uneori cîntau la o tobă şi o trompetă doi ţigani din Moldova care făceau opriri cu comédiile lor în parcul de lîngă stadion, Sică îşi dezbrăca din primele minute maioul pentru a-şi scoate tatuajele la soare. Musculatura bine definită îi susţinea minunat tiradele şi mişcările de gimnast care-i băgau în boale pe antrenorii echipelor oaspete, dintre toate ieşirile la rampă memorabil fiind schimbul de scuipaţi cu Dănuţ Lupu, cînd a fost scos din teren, pe vremea cînd juca la Dunărea Galaţi, un pic înainte de a ajunge la Dinamo. Odată a bătut chiar un fotbalist de-al nostru, pe Gică Greaca, pentru că au vîndut meciul de acasă cu FEPA ’74 Bîrlad. Ne bătuseră moldovenii cu 3-2, aranjament în urma căruia uzina care susţinea echipa urma să primească nu ştiu ce cantitate de tablă. Sică a sărit cu gura pe jucători, iar Greaca, un jucător scund, dar foarte tehnic, care învăţase meserie de la Dobrin pe vremea cînd fuseseră coechipieri la C.S. Tîrgovişte, l-a luat tare: Cine eşti tu, mă? A fost momentul cînd Greaca a aflat cum stau treburile cu Sică din Baba-Ana.

La ceva timp după întoarcerea în lume, poveştile cu Sică au început să iasă iarăşi la iveală. Primul lucru pe care-l aflai despre el era că are boală pe ţigani. Habar n-am de ce nu-i suporta. La noi, în Mizil, erau destui, cam 30 %, aşa se vorbea atunci. Unii spuneau că l-au văzut călare şi agitînd un fel de sabie, căutîndu-i. Să le înmoaie picioarele, asta voia. Dar poate că n-o fi fost sabie ce ţinea el în mînă. Un băţ, cine ştie... Ori un cuţit ceva mai lung. Lumea e sensibilă — mizilenii, nu mai încape îndoială... De fapt, la drept vorbind, în vremea aia ne aşteptam mai degrabă la o nouă strălucitoare escapadă de-a lui Sică decît căderea lui Ceauşescu. Se pare că pe-atunci a fost încadrat în muncă obligatoriu, la Cooperaţia de stat. Trebuia introdus în producţie, în societate, orientat pe linia cea bună. Poate că în puşcărie eşti pus la muncă, mai înveţi una-alta de la colegii de celulă... Pe el l-au angajat frizer la Baba-Ana, o slujbă în care la noi, în Mizil, excelau ţiganii. Ştiu de la taică-miu că într-o vreme erau trei stabilimente pentru aranjat părul. Ba chiar, ca un miracol local, frizerii aveau şi o formaţie de muzicuţe sau mandoline care încînta oraşul deseori, dar mai ales de 1 Mai, de 23 August. Nu ştiu cît a rezistat Sică în faţa oglinzii, cu pieptenele şi foarfecele în mîini aşteptîndu-şi clienţii. Unii poate că nu se tundeau — chelioşii. Alţii poate că preferau Mizilul, cu frizerii profesionişti cu care de altfel mai discutai şi fotbal — mai toţi erau dinamovişti. Şi la urma urmei Baba-Ana nu e decît o comună. Îi mai rămîneau copiii. Nu de puţine ori intra în clase, cîte or fi fost în vremea aia la Baba-Ana, şi întrerupea profesorii care nu crîcneau pentru a-şi alege muşterii la nimereală: Bă, tu, tu, tu şi cu ăla micu’, după ore vă prezentaţi să vă tund! Plictisitoare meserie. Din spaimă a oraşului să devii o sperietoare a copiilor şi poate că nici măcar atît... De tuns te tundeai oricum, nu prea aveai scăpare.

Nu ştiu cît o fi ţinut distracţia asta şi care îi e ordinea printre poveştile pe care i le ştiu. Prefer să cred că s-a gîndit din nou la ceva măreţ imediat după ce a abandonat frizeria. De pildă, tîlhăria la drumul mare. La drumul mare şi la drumul spre mare, de fapt. Femeia lui, lumea vorbea ca despre o concubină, făcea autostopul, iar după ce maşinile opreau el ieşea din porumb, din bălării, urcau amabili în spatele şoferului şi lovitura era ca şi consumată. Uneori ajungeau pînă pe litoral unde dădeau mai multe lovituri.

Era vară cînd în oraş s-a dus vestea prinderii lui Sică. Miliţia îi aranjase o capcană, o adevărată ambuscadă, din care eroul nostru n-a reuşit să scape. Părea să aibă de bătut vreun record, cel cu mai mult de-o viaţă datorată penitenciarelor. Atunci a fost împuşcat în picior, iar eu mi-am închipuit că tocmai în rotulă îi intrase glonţul. Pe drumul spre Buzău cică se întîmplase încercuirea. Am auzit apoi că în oraş, pînă să fie prins, mai avusese ceva răfuieli cu nişte ţigani pe care-i jucase în picioare, pe ficaţi. Îi zborşise rău. Toate poveştile astea, aşa cum erau spuse atunci, făceau o impresie grozavă. Trăiam aproape o lună cu zvonurile, cu lucrurile noi pe care fiecare le aducea, cu alte şi alte legături la marea istorie a lui Sică din Baba-Ana. Pînă la urmă nu din aşa ceva trăieşte un oraş ca Mizilul?

Mi l-am reamintit anul trecut, după o lungă perioadă de uitare, cînd eram la o bere cu amicul R., care e o tolbă de poveşti, parte din ele înflorite, aşa cum îi stă bine oricărui povestitor. Îmi spusese: Aaaaa, stai să vezi cum m-am întîlnit eu cu Sică. Eram la Ploieşti, în Gara de sud, mă pregăteam să mă urc în trenul de Mizil, şi mă strigă unul care mergea şchiopătînd, mă, băiatule, ajută-mă şi pe mine să urc, şi i-am luat geanta, l-am ajutat şi ne-am aşezat amîndoi pe aceeaşi banchetă. Eu am văzut că de la un moment dat în vagonul nostru începe să se agite lumea. Am mai mers la veceu, una-alta, şi-am auzit tot vorbindu-se Sică-Sică-Sică. Vorbeau ăştia din jur de mi s-a făcut frică. El era. Eu nu-l cunoşteam decît din auzite. Şi ce mă fac acum? Am revenit la locul meu, cred că-şi dăduse seama c-am aflat cine e, şi-mi zice, auzi, tinere, ia bagă mîna în geanta aia, vezi că am acolo două beri, şi-mi arată geanta pe care i-o urcasem eu pe grătarul de bagaje. Bag mîna şi dau de ceva moale, cu păr. Da’ ce-i aici, îl întreb. Un cap de om. Am rămas mască. A tras apoi fermoarul şi din geantă a sărit o pisică. Zicea că a luat-o cu el în puşcărie cînd era mică, a crescut-o acolo, a dresat-o, a făcut nişte demonstraţii în vagon, mi-a povestit despre Regele Mihai, citise mult în puşcărie şi am ajuns în sfîrşit şi la Mizil. Am răsuflat uşurat. El, recunoscător. Îmi zice, uite, pentru că m-ai ajutat, te invit deseară la o bere, am auzit că a apărut un bar nou, Grizzly. Îi plăcuse de mine, a văzut ca putut să mai discute una-alta... Mai citisem şi eu... Am zis da, că pîn’ la urmă nu mă durea gura şi pe seară chiar am ajuns acolo. Nici eu nu ştiu cum de m-am hotărît să mă duc. Sosisem înaintea lui şi eram la masă cu Teddy, cu George, cu Bogdan dinamovistu’ la o bere, cînd a apărut şi Sică. S-a aşezat la masa noastră şi dintr-una-ntr-alta şi el tot cu pisica aia. Bogdan îi zice la un moment dat, nea Sică, da’ cum ai făcut de-ai dresat-o aşa de bine? Atunci i-a spus Sică, ia întinde mîinile, Bogdan le întinde şi Sică îi prinde mîinile cu nişte cătuşe. A rămas Bogdan mască, o cam băgase pe mînecă, tot barul se uita la masa noastră. Îl ştii pe Bogdan, că e mare, masiv, cine nu-l ştie... Stătea aşa, mieluşel, cu cătuşele pe mîini şi nu avea curaj să facă absolut nimic. Pe urmă i le-a scos şi l-a-ntrebat, auzi, da’ ce bei tu acolo? Apă, ştiţi, nu prea am bani, sînt student... Şi a scos Sică bani, i-a comandat lu’ Bogdan ceva de băut ca lumea. Avea haiducia-n el. La vreo lună, tot la Grizzly, m-am nimerit acolo cu Teddy cînd era Sică cu femeia lui la o masă. Era cam întuneric în Grizzly. Se nimeriseră acolo şi nişte ţigani, nişte namile care, una-două, au început să-l umilească. Îi spuneau că în timpu’ cît a stat el la zdup au mai apărut şi alţii pe felie, că el nu mai e ce-a fost... O juma’ de oră au stat cu gura pe el, iar el nu zicea nimic. La un moment dat s-a ridicat femeia lui, s-a dus pînă afară şi s-a întors cu o bîtă camuflată într-un ziar. I-a adus-o la masă, Sică a stat de-a mai băut un coniac şi s-a pus apoi cu bătaia pe ei. Pe unu l-a lăsat fără rotulă, ălălalt a zbughit-o. Sărea sîngele trei metri. A plecat şi Sică destul de repede, pentru că într-o juma’ de oră au venit vreo 40-50 de ţigani cu furci şi cu topoare să-l taie. Ştii cum era Sică, avea el o boală pe ţigani.

luni, 12 octombrie 2009

Anii mei '80 la Mizil,

cu note despre anii '80 în Bucureşti

În ianuarie 1980 am împlinit şapte ani. Şapte ani de-acasă pentru a intra într-un timp pe care nici acum nu prea ştiu cum să-l iau. Şi poate că, pentru a mă lămuri, există o singură soluţie. Să fiu sincer şi ascultător, aşa cum am dovedit-o în anii aceia, la acea vîrstă.

Fratele meu, al treilea dintre noi, dădea singur prospeţime familiei. Avea doar patru luni. În noaptea de Revelion, 31 decembrie 1979, avea să fie botezat. Acasă, dar nu pentru că ar fi fost vorba de fereală, ci pentru că personajul principal era răcit ori pentru a fi ferit de răceală, nu de Miliţie sau Securitate. Nu ştiu dacă, pentru familia noastră, intrarea în deceniul nouă a fost sub acest semn, al cufundării în apa botezului, în sufragerie, asistat de cîţiva vecini şi prieteni de familie. Habar n-am. Pe de altă parte, noaptea aceea mă făcuse un individ cu totul neinteresant. Atracţia era, fireşte, proaspătul botezat, aşa că momentul de trecere spre un alt an, spre un alt deceniu era cel potrivit : devenisem probabil personajul unui soi de dizidenţă, stranie ce-i drept, din a cărei poziţie încercam să experimentez formulele julverniene ale adolescenţei.

1980 a fost legat şi intrarea mea la şcoală, clasa întîi, începută de fapt în septembrie 1979. Ştiam deja să scriu cu litere de tipar pentru că bunicul meu nu prea accepta să se plictisească şi trebuia să mă provoace într-un fel. Calvarul bastonaşelor nu a durat prea mult. Nu mi-a trebuit multă vreme pentru-a sări de la monotonia semnelor acelora tocmai pe prima pagină a abecedarului de unde îmi zîmbea Tovarăşul. Stiloul, creionul, pe care le alesesem la ursitoare, probabil că m-au fascinat de vreme ce am apucat să-l transform într-un Cineva la transformarea căruia paticipaseră mai multe personaje : Moş Gerilă, Fidel Castro şi Barbă Albastră. Şi poate că şi Woody Allen, pentru că, dintr-o dată, Tovarăşul avea şi barbă şi ochelari. Un fel de Zelig. Nu ştiu dacă ce mi se-ntîmpla poartă eticheta pangenezei. Probabil. Pe multe manuale aveam să observ apoi, la scurt timp, acelaşi portret în josul căruia lipsea clasicul anunţ al westernului : Wanted !

După clasa a doua am fost în tabără la Cheia. Banii de cheltuială se odihneau în buzunarele cumpătate ale domnului Cazacu, un învăţător mic şi cocoşat pe care acum îl asociez cu gogoşeria întîlnită în drumul spre cabana unde eram cazaţi. Mi-era silă să mă tot milogesc, să i-l cer pe pe-acelaşi Tudor Vladimirescu de 25 lei pentru a-mi lua gogoşi şi alte dulciuri. Am fost un copil ascultător care a trimis o vedere cu : Dragii părinţi, din frumoasa staţiune Cheia vă transmit cele mai sincere urări de sănătate şi fericire !, şi care a făcut ochii mari la mărgeluţele din pangarul mănăstirii Suzana. Cheia a fost singura tabără şcolară la care am participat. Ne aleseserăm cu un foc de tabără, vizite zilnice pe un teren de rugby şi bătăi în curele de piele cu băieţii de la altă cabană. La întoarcerea din tabără am descoperit că acasă la noi vărul meu părea instalat ca-n propriul fief. Devenise un favorit al băieţilor dintre blocuri, prietenii mei, pentru că în perioada aceea, cînd eu luam aminte la frumuseţile patriei tocmai la ele acasă, tatăl meu scotea pe balcon televizorul pentru ca toţi vecinii dintre blocuri, în Teilor, să poată vedea Campionatul Mondial - Espaňa ’82 transmis de televiziunea bulgară. Aveam să ratez şi rezumatele produse de TVR pentru că în toamna lui ’82 aveam să ne mutăm de la bloc la casă, pe Lt. Erou Radu Nicolae. Exista însă şi consolarea : revista Fotbal ’82 editată de Sportul Studenţesc, pe coperta căreia literele verzi derulau un citat din brazilianul Socrates : Fotbalul este o artă. Un mijloc de exprimare de aceeaşi natură cu muzica şi pictura. Insatisfacţia produsă de ratarea mondialului spaniol încercam s-o şterg prin şedinţele filatelice la care tata ne convoca. Era un fel de spiritism cultural. Cînd stăteam la bloc, la parter, balconul nostru părea intervalul dintre doi şpalieri de viţă de vie. Copiii atîrnau ca nişte ciorchini, înnebuniţi de schimburile de timbre pe care le făcea tatăl meu. Un alt motiv pentru o criză de gelozie, de identitate. Ce nevoie aveau copiii aceia de timbrele lui ? Amărăciunea se atenua cînd şedinţele acestea căpătau aerul unui cerc restrîns. Masa din sufragerie semăna cu un talcioc. Ţăndări de aşa-zisă cultură generală pluteau pe luciul de mobilă într-o veselie care friza libertatea : sportul, natura cu flori şi animale, navele spaţiale, celebrissimele căpăţîni ale scriitorilor, artiştilor şi mai ales ale domnitorilor viteji, însoţite şi de reproducerile de artă, erau o magmă căreia seriile propagandistice căutau să-i dea o formă. Spectacolul acesta avea să se rărească pe măsură ce extinderea casei în care ne mutasem tindea să ne mănînce mai tot timpul liber.

Din perioada de bloc, însă, mi-au rămas o mulţime de amintiri. Cozile la pîine, lîngă filatura unde tatăl meu era contabil — la doamna Ardeleanu, mama Mirelei, colega mea de la cămin pînă în clasa a XII-a. Incursiunile în centrul oraşului, un tărîm cu totul fascinant, ne dezvăluiau nouă, copiilor de clasa a doua, casele demolate (1), fundaţiile blocurilor, zvonurile care puneau în morişca lor povestea descoperirii unui tezaur şi oamenii, parcă alţii decît cei pe care îi ştiam între blocurile noastre. Cei mai curajoşi însă, ajungeau în celălalt capăt al oraşului, la tancodrom, şi se înfruptau din rămăşiţele de trotil ale tragerilor de exerciţiu. Apoi moda puştilor la care puneam pe post de ţeavă ghintuită ţeava de aluminiu folosită la confecţionarea antenelor şi pe care, cu ajutorul unui zgîrci, erau acţionate un soi de cuie lungi. Iar cînd pe terenul viran dintre blocurile noastre şi ţigănie se instalau comediile, căluşeii, bărcile şi circul, zona se transforma într-un fel de Disneyland (2). Cînd, mai tîrziu, am vizionat La Strada, aveam să-mi dau seama că bîlciul care se instala aproape de urechile noastre nu era departe de prestaţiile lui Zampano. Că doar bucuria noastră, a copiilor, avea puterea de a transforma situaţia amărîtă în care ne găseam. Pe la mijlocul anilor ’80, cînd încă învăţam la şcoala generală aflată la cincizeci de metri de bloc, descopeream o altă stare de fapt : terenul viran fusese uzurpat de locatarii blocurilor şi împărţit pe gospodării, coteţe, curţii, astfel că mulţi deveniseră un fel de zootehnişti de ghetou. Norocul celor mari era zona tampon aflată între blocuri şi ţigănia cu care copiii se războiau ajutîndu-se la capitolul efecte speciale de ţevi din care carbidul scotea flăcări şi zgomot. Era ca în filmele cu Florin Piersic, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu, actori adulaţi în rîndul puştimii manipulate de filmele istorice.

În acea perioadă, la blocurile noastre au murit doi băieţei. Noi, copiii, nu ştiam prea bine cauzele morţilor lor, iar părinţii profitau de situaţie şi ne livrau variante ale poveştilor acelea cu sectanţii care prind băieţeii năzdrăvani, îi taie şi le comercializează organele. La şcoală fuseseră cîteva prelucrări care băgaseră spaima în noi. Aşa s-au sistat ieşirile clandestine în centru. Nu mai aveam curaj. Am fost salvat de înţelegerea părinţilor. În zona unde ne mutasem exista o şcoală, cam la 150 de metri, dar nu am fost forţat să mă mut. Aşa că am traversat oraşul zi de zi, timp de cinci ani.

Pe lîngă cursa înarmărilor împotriva căreia s-a protestat cu cîte-un vot din partea fiecărui elev cu responsabilitate, aveam şi alte prilejuri de a ne afirma avîntul de cutezători. Spre exemplu, sîmbetele, unele, nu toate, ni le puteam petrece, pînă la prînz, pe străzile oraşului văruind bordurile şi copacii. Se puteau înfiripa prietenii nevinovate, între fetiţe şi băieţei, puteam cumpăra bilete pentru filme indiene, coreene dar şi de cinematecă, aşa cum s-a întîmplat cînd am ajuns la Priveşte înapoi cu mînie. Dra mai mult decît atît, erau campaniile celor trei R, care, din cîte îmi amintesc, însemnau : RecuperareRecondiţionareRefolosire. Procesul era complex. Se putea extinde la nivelul sticlelor goale şi spălate, al fierului vechi, al plantelor medicinale şi frunzelor de dud pentru viermii de mătase. Însă prioritatea era maculatura. Lupta între clase aici se dădea. Norocul clasei noastre, B-ul, era că aveam doi colegi care ne salvau. Mai exact era vorba de părinţii lor care lucrau în unităţi economice care se puteau dispensa de două remorci de hîrtie. Concursul între clase era clar tranşat în favoarea noastră. Treaba este că şi la nivel compoziţional eram atacaţi pe această lungime de undă. Da, este vorba de compunerile pe care le scriam pentru şcoală care purtau titluri ce ne propulsau direct stratul purificat de ozon care plutea deasupra Văii Prahovei :

Într-o vacanţã, am fost în Munţii Bucegi pentru a vedea Babele şi Sfinxul, mari ”capodopere ale naturii”. Dupã vizionarea acestor ciudate forme create de naturã, eu le-am propus prietenilor mei sã mergem spre Buşteni pe jos şi prin pãdure. La mijlocul drumului, am zãrit o cabanã în apropierea cãreia se afla un mic loc îngrãdit cu plasã de sîrmã, plin de hîrtii, cutii de conserve şi alte resturi. Apropiindu-ne, am observat cã alãturi de acest loc se afla un panou pe care scria : La anul sã nu mai avem ce pune aici ! Oricum, noi iar venim pentru cã ne plac munţii, ne place natura şi aerul acesta tonificat ! În timp ce ne întrebam cine-o fi scris pe acel panou, apare un om bãtrîn. Dupã ce începu discuţia, am aflat cã acest lucru l-a fãcut un grup de copii din Poiana Ţapului. Ei, spuse bãtrînul, au învãţat acest lucru de mici, de la pãrinţi şi de la bunici. Lor le-a intrat acest lucru în suflet. Ei iubesc mediul înconjurãtor. Dar iatã-i, spuse din nou bãtrînul. Era un grup de şapte copii. Aflasem de la acest bãtrîn cã au îngrijit o cãprioarã pe care o gãsiserã rãnitã. Dupã cîteva clipe, bãtrînul spuse: Bãnuiesc cã aţi vrea sã faceţi cunoştinţã. Da, am spus noi în cor. Dupã ce ne-am apropiat de aceşti copii, bãtrînul li se adresã zîmbind: Hei, Andrei, ce faci aici ? Te pomeneşti cã sunteţi în cercetãri... sau cãutaţi ciuperci pentru prînz ? Nici una, nici alta, rãspunse Andrei. Am venit sã vãd dacã au încolţit ferigile pe care le-am rãsãdit. Vãd cã s-au prins. D acã vor fi ocrotite se vor rãspîndi. Hai, veniţi sã vã fac cunoştinţã cu nişte copii care erau curioşi de cele scrise pe panou, spuse bãtrînul. Dupã ce-am fãcut cunoştinţã cu Andrei, Sandu, Gina. Costel, Rodica, Monica şi George, am început sã-i ajutãm. În cele trei sãptãmîni, cît am mai stat, împreunã cu acei copii am creat o pepinierã de brad şi pin, am combãtut poluarea, am refãcut echilibrul natural unde a fost nevoie şi ni s-a infiltrat şi nouã în suflet aceastã dragoste pentru naturã, aceastã dorinţã de a respira un aer cît mai pur şi de a asculta vuietul undelor apelor cristaline şi reci ca gheaţa.

Compunerea se numea Sã respirãm aerul proaspãt al pãdurilor si al apelor limpezi şi nu era datatã, fapt ce dusese la întrebarea pe care profesorul Chiţu o înscrisese cu roşu pe colţul din dreapta, sus: Data ?, un obicei care nu ştiu la ce-i folosea. Poate că voia să nea aducă pe fiecare cu picioarele pe pămînt. Nu-mi mai amintesc mai mult. Era Tema nr. 2 şi fusese scrisã între 21.01.198... si 25.02.198..., datele temelor 1 si 3 din caiet.

Nimic nu mai era curios. De la aspectele meteo-climaterice care ne colonizau caietele drumul nu era foarte lung pînă la zepelinul ideologic care ne veghea din manualele de limba şi literatura română. Titlurile erau seci şi era imperios necesar apelul la prefeţele diverselor cărţi propagandistice în care erau împrăştiate citate din cărturari români de secol XIX. Socialismul fusese probabil revelat, versurile unor Bolintineanu sau Heliade Rădulescu demonstrau cu prisosinţă aceasta. Şi ne pomeneam cu următorul enunţ care trebuia continuat pe măsură : Ce gîndim despre ţară şi poporul nostru şi ce simţim trăind şi muncind în România nouă socialistă. Şi o dată pentru istoria personală : 7.XI.1986. Prestaţiile noastre erau cînd palide, nici nu aveam de ales în faţa idealurilor măreţe, cînd atinse de fibra patriotică de care, într-un fel sau altul, ne bucuram fiecare : Iubirea de ţară este un sentiment nobil, puternic, care exprimă legătura dintre individ şi patria sa - omul se dezvoltă o dată cu înaintarea în viaţă şi cu participarea lui la munca pentru înflorirea patriei şi la lupta pentru apărarea ei. Orice om are o patrie în care s-a născut, pe care o iubeşte şi fără de care nu se poate simţi întreg. Iubirea de ţară porneşte de la respectul şi dragostea pentru părinţi, pentru surori şi fraţi, vine de la dragostea pentru casa în care trăim alături de cei dragi. O vorbă înţeleaptă spune că omul fără patrie este ca o privighetoare fără cîntec. Omul, înainte de neam şi-a iubit familia, înainte de lume şi-a iubit neamul şi partea sa de pămînt, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi au fost îngropaţi, în care el s-a născut, în care a petrecut anii dulci ai copilăriei ce nu se mai întorc

Patria noastră este aşezată pe teritoriul unde căldura îşi dă mîna cu frigul, unde munţii, dealurile şi cîmpiile se îmbină armonios într-un pămînt de o rară frumuseţe, brăzdat de ape limpezi şi răcoroase, încins la miază zi de brîul argintiu al Dunării şi scăldată la răsărit de apele înspumate ale Mării Negre – România este patria noastră scumpă, moştenire din străbuni.

Sentimentul patriotic se dezvoltă din primii paşi ai copilăriei. Mai întîi şi întîi copilul este legat de familia în care s-a născut, de tovarăşii de copilărie, de jocurile cu prietenii care sunt primele şi cele mai duioase amintiri. Mai tîrziu, înţelegerea se măreşte şi omul se simte legat cu ceva mai mult de ţara pe care aşa de frumos o numim patrie. Dragostea de ţară este legată de şcoala în care învăţăm. Dragostea de ţară înseamnă şi dragoste de învăţătură, de muncă utilă pentru noi, pentru părinţii noştri, pentru ţara noastră.

Anii de şcoală sunt anii în care omul începe să devină demn şi conştient de menirea sa. Învăţînd şi pregătindu-se, omul se dezvoltă el însuşi, dar o dată cu aceasta, pregătirea lui, cunoştinţele dobîndite sunt folositoare nu numai lui, ci şi societăţii şi ţării în care trăieşte. Noi nu pentru şcoală învăţăm ci pentru viaţă. Rămîn în amintire primele zile din viaţa de şcolar care ne-a descifrat misterele scrisului şi cititului.

Sentimentul de patrie are rădăcini adînci pe meleagurle natale. Departe de acestea sau departe de ţară ne vom simţi întotdeauna copleşiţi de un nestăvilit dor de patrie. Cît de bine este în taberele pioniereşti, la mare sau la munte, dar dorul de casa părintească te obsedează ceas cu ceas. Pentru cei care din anumite motive s-au aflat departe de ţară, dorul de meleagurile natale îI stăpîneşte pretutindeni. Dragostea de ţară înseamnă respect pentru înaintaşi şi devotament pentru România socialistă.

Cheile Bicazului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala Porţile de Fier I şi II şi numeroasele termocentrale de pe rîurile ţării sunt doar năzuinţa poporului român de a munci şi construi. România s-a dezvoltat atît de mult încît România de astăzi se deosebeşte în mare parte de cea pitorească a lui Vlahuţă.

Dragostea de ţară înseamnă preţuirea entuziastă a tot ceea ce a realizat poporul nostru harnic în anii socialismului sub conducerea Partidului Comunist Român. “ara nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci cu muncă cinstită şi, la nevoie, cu jertfă. Nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru, nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume şi îndemnul să devenim un popor vrednic şi conştient. Munca cinstită, viaţa curată, iubirea de semen, împlinirea datoriilor pe care le avem, adică faptele acestea înseamnă patriotism şi nu vorbe deşarte, reamintea într-un citat Mihail Sadoveanu.

Dragostea de ţară şi de patrie înseamnă a fi cetăţean al României de astăzi, al României socialiste.

Viitor de aur ţara noastră are / Şi prevăz prin secoli a ei înălţare. ( D. Bolintineanu – Mircea cel Mare şi solii )

Înălţările existau, dar registrul era altul, cel puţin pentru mine. Mă refugiam în caietul meu de fotbal în care transferam date şi fotografii din Sportul sau Fotbal de la A la Z. Decisesem că ziua de 7 .V.1986 fusese o dată crucială nu numai pentru mine, ci pentru toţi iubitorii de fotbal, fie ei stelişti, dinamovişti ori rapidişti. Eram de-o toleranţă aproape creştinească. Atunci cînd am citit nenumăratele comunicate şi reacţii ale agenţiilor de presă străine mi-a fost clar. Înălţarea noastră era una reală, fără dubiu : Românii au obţinut victoria graţie siguranţei în apărare şi stăpînirii de sine, mai ales în momentele decisive ale executării penaltiurilor. Echipa Steaua a reuşit o lovitură de maestru, ţinînd cont că este primul club din România prezent într-o finală a Cupei Campionilor Europeni, pe care o şi cîştigă, precum şi de faptul că F.C. Barcelona, una dintre cele mai puternice formaţii din lume, a jucat în această partidă aproape la domiciliu. Acest strălucit succes al echipei Steaua Bucureşti este confirmarea evoluţiei cu totul remarcabile a formaţiei române, care la toate fazele competiţiei a manifestat o valoare constantă, eliminînd alte două reputate formaţii : Honved Budapesta şi Anderlecht Bruxelles. Erau părerile celor de la France Presse.

Avîntul patriotic avea un timp al lui. Cel de la şcoală. Aici intrau, de-a valma, gazeta de perete, careul, ceremoniile de 1 Mai şi cîte altele. Însă ceea ce trebuia să ne mişte era festivitatea de trecere în rîndul pionierilor. Am avut emoţii, trebuie să mărturisesc, dar pentru că momentul era unul solemn, ci pur şi simplu pentru că eram timid. Mai ales că momentul avea loc la Filatura de lînă pieptănată unde lucra tatăl meu. Nu ştiu dacă a asistat şi el, eram cu totul dus în altă parte. Ştiu că sora mea avusese parte chiar de o ieşire din oraş. Şcoala la care învăţa ea era probabil mai tare la capitolul organizare. Ocazia aceasta le mijlocise o excursie la barajul de la Vidraru. Am fost invidios. Mai tîrziu, soarta avea să se răzbune. Trebuia să intru în rîndul uteciştilor şi cel de la liceu, mai exact propagandistul, dacă aşa i se spunea, ne rezolvase de-o ieşire la închisoarea Doftana. Ce reţin din ziua aceea este că reuşisem să mă împac cu Dan Lazăr, colegul meu de bancă. Asta mi-a adus intrarea în rîndul organizaţiei de UTC. Dar mai fusese un moment care ne conectase la fibra politică, întreţinută cu sînge şi luptă de către poporul român. Citirea în faţa careului, în ’86 sau ’87, a două scrisori. Erau mesajele noastre de pace către cei doi mari. Unchiul Sam şi Big Brother purtau chipurile lui Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov.

O singură dată ne-am mai adunat în grabă la careu. Chestia n-avea nici o relevanţă politică. Într-una din pauze un grup de elevi băteau mingea în curtea şcolii. Era ceva obişnuit. Şi la fel de obişnuit era şi scăpatul mingei în curţile învecinate. Treaba este că-n acea zi cei care au sărit după minge îşi dovediseră certe calităţi de exploratori. Tipii înaintaseră în grădină, ajunseseră în bătătura casei, intraseră şi cotrobăiseră. Apoi selecţia şi întoarcerea. Nu mai reţin detaliile. Într-una din pauzele următoare vestea se răspîndise. Nu ştiu cum fuseseră prinşi. Făptaşii păreau a fi ţintele unui pluton de execuţie. Elevilor le atîrnau de gît cîte un carton pe care erau scrise cuvinte obişnuite în westernurile atît de gustate pe-atunci : hoţ, bandit, pungaş. Unora le era ruşine, se vedea clar. Celorlalţi, însă, deşi aveau capul plecat, li se puteau lesne citi zîmbetele. Aceştia sunt personajele care ne intoxicaseră concursurile de cultură generală bazate pe eterna întrebare Ştiaţi că ? Numele lor erau Nansen, Neil Armstrong, Cpt. Cook… Şi-aveau să exploreze ceva mai tîrziu o altă lume, interzisă celor sinceri şi ascultători : puşcăria.

Despre această lume, o alta, nu aveam să aflu decît poveşti. În oraşul nostru, sau în suburbii, trăiau personaje cu totul speciale. Unul dintre ele, Adam, era primul dintre spărgători, poziţia fiind valabilă pentru clasamentul judeţului Prahova, de la a cărei prescurtare automobilistică i se trăgea şi un alt nume : Patria Hoţilor. Un altul era S. despre care auzisem că ieşea în oraş călare şi speria ţiganii cu sabia. Cicula şi varianta că, însumate, condamnările lui, multe sfîrşite cu cîte-o amnistie sau graţiere, depăşeau vîrsta de o sută de ani. Era un personaj exemplar şi mi se părea că trăieşte în acelaşi timp două vieţi. Aveam să-l văd la faţă, cu emoţie şi teamă, abia după Revoluţie. Exista şi o lume a minorităţilor sexuale care, din poveştile pe care le-am ascultat, avea un singur membru. În legătură cu Luchi, tata povesteşte că : Îl ştiau toţi. Era cel mai parolist om din oraş. Nu făcea caz că era homosexual. Spunea, dacă era cazul, că asta este înclinaţia lui şi-atît. Luchi n-avea legături cu cei din oraş, nu se-ncurca el cu oricine. Doar ce mai aducea curve din Constanţa pentru ştabii din poliţia de la noi. Avea şi el relaţiile lui. Dar dacă avea treaba lui, o făcea pe şest. Ştiu că venea şi în blocul nostru, pe cealaltă scară. Acolo-şi dădea întîlnire, într-un apartament, cu doctori, avocaţi, procurori, iar cînd venea iarna se interna la un spital, la Breaza, la TBC. Avea acolo un doctor, unul de-al lui. Odată, cînd eram cu echipa de revizori într-un control la Breaza, ne-am dus la o cîrciumă să mîncăm ceva. Şi la un moment dat, că intrasem la budă, dînd să ies, îl văd pe Luchi şi-mi zice : « Ce faci bă Manolică ? » Eu ştiam că se duce la Breaza să nu mai aibă bătaia de cap cu focul pe timp de iarnă şi nu m-am mirat cînd l-am văzut. I-am spus de ce eram la Breaza şi-mi zice : « Uite, eu sunt cu unul la o masă şi i-am spus că am curajul să vin la masa voastră şi să-ţi cer 10 lei. Să ştii că o să vin şi să-mi dai banii ăştia, că am făcut pariu. » Şi a venit Luchi, îl ştii cum era, roşcat, cu părul ăla înfoiat, cu pistrui… Iar cei de la masă mă întreabă: « Ce-i mă cu ăsta ? » Şi le-am zis care era aranjamentul. Bine, unii îl ştiau, cei care fuseseră în revizii la noi în oraş.

Lumea asta mohorîtă ne pătrundea pe toţi, iar rezultatul se vedea în aceleaşi caiete de compunere, care pe proful de română - Chiţu Ştefan - trebuie să-l fi amuzat teribil. O astfel de lume trebuia observată aşa cum era ea, iar pentru asta profu' ne scosese din clasă. Făceam un tur în jurul şcolii de parcă am fi fost pictori. Caietul meu de atunci mărturiseşte şi acum impresiile zilei de 9.XII.1985, cînd cu Descrierea unui aspect din natură de la fereastra clasei, aşa cum suna tema din manual:

După calendarul astronomic a început iarna. A început iarna, dar o iarnă puţin obişnuită pentru că o dată cu începutul ei nu a început să ningă, ca şi în alţi ani. Cerul azuriu şi înalt pare a fi o uriaşă meduză sau un clopot enorm care prin transparenţa lui albăstruie seamănă cu o sticlă. Soarele se pituleşte după nori aruncînd o pală de lumină. Păsările cerului care au rămas aici iarna, se rotesc fără ţintă pentru că, cine ştie, or fi fost speriate de vreo pisică sau s-or fi încălzind.

Geana de lumină este întreruptăde bătrînul şi cunoscutul nostru tei care vara a fost victima unei civilizaţii care poată fi numită “stăpîni ai stăpînilor fără grădini” şi care a luat teiului jumătate din viaţă. Acum, teiul trist se răsfaţălin în uşoara adiere de vînt.

Grădinile cu buruienile ce mai stăruiesc încă par acum nişte pustietăţi. Gardul, marcînd parcela proprietarilor, este străjuit de copacii “catalpa” ce seamănă cu nişte ghimpi. Colo, solarul este străjuit de un gard de fier. Solarul pare acum un schelet dezbrăcat de haina lui, folia. Internatul cu culoarea lui vernil se asociază pe deplin cu începutul de iarnă.

Blocurile, împreună cu balcoanele de culori ţipătoare, par o compoziţie de bîlci. Pe sfori, locatarii au pus fel de fel de rufe, maieuri, bluze, pantaloni, cămăşi. O salopetă de la etajul trei seamănă chiar cu un om sinucis. Unele balcoane au geamurile sparte, altele par o imensă verandă.

Antenele de pe blocuri sunt invalide. În jurul blocurilor copiii mai mari şi prichindeii pocnesc din bice, parc-ar fi venit Anul Nou. La centrală seănalţă triumfător un coş afumat, ca o locomotivă de pe alte vremuri. În curtea căminului, linişte.

Copiii dorm şi visează poate un aspect de iarnă ce brusc ar putea veni sau poate visează chiar jucării. În curtea filaturii, înălţător, turnul de control ce seamănă cu o ciupercă uriaşă aruncă luminiţe care, noaptea, au rolul de a se zări din depărtare pentru ca nu cumva vreun avion să se lovească de această ciupercă.

Şi iar, pe cerul azuriu trec stoluri de porumbei, asemănîndu-se cu nişte pescăruşi. Şi tot aşa, în fiecare zi, cu tristul peisaj care peste cîtva timp va fi invadat de zăpezile iernii.

Astea erau lumile dintr-una singură, iar existenţa lor era firească, probabil un debuşeu. Nu dau prea bine seama. Cealaltă lume trebuie să fi fost Egiptul, unde lucra unchiul meu care apoi se mutase cu şantierul în Ucraina şi Kazahstan, avînd nefericita ocazie de a bifa Cernobîlul destul de aproape de sursă. Înlocuitori de altă-lume erau şi trenurile care făceau cursele Mockba – Coфиа, şi care din diverse motive, niciodată ştiute de noi, opreau şi-n gara noastră. Unii dintre noi, făcînd apel la programele televiziunii bulgare, lăsau impresia că nu vor decît să converseze, dar ştiau prea bine ce să ceară mai apoi. Alţii erau milogi de-a dreptul. Cele mai căutate produse erau stilourile chinezeşti, cafeaua poloneză Inka, gumele şi chibiturile de la care noi, băieţii, luam feţele cutiei pentru jocul nostru de cartoane. O singură dată am reuşit marea negociere. Obţinusem un stilou cu peniţa de aur. Dar degeaba. Avea să-mi fie furat, aşa cum deseori li se întîmplau posesorilor-de-stilouri-cu-peniţe-de-aur, apoi urmau controalele în fiecare clasă, ameninţările cu poliţia şi cu şedinţa părinţilor de care, îmi amintesc, ne era frica cea mai mare. Nu ştiu de ce, stilourile-astea parcă erau mistreţi cu colţi de argint. Parcă erau blestemate. Ne înnebuniseră pe toţi. A existat însă o împăcare şi în cazul ăsta şi tot tata era artizanul. Reviziile îl purtau prin întreg judeţul, ocazii care-i aduceau avantajul de a ciupi din mărfurile care de obicei se dădeau pe sub mînă (3). Pe mine mă doar durea stiloul meu, iar tata îmi adusese unul cehesc, cu peniţa la vedere, elegant, din lumea Arabelei şi a Vizitatorilor, serialele urmărite atunci cu sufletul la gură.

Mutarea la casă ne adusese pe noi, copiii, pe un alt tărîm. În primul rînd eram aproape de gară şi aici, în lateralele staţiei, se aflau turnurile de apă de pe vremea locomotivelor cu aburi. Exact ceea ce ne doream. Nişte turnuri care să semene cu cel din filmul Racheta albă care făcuse furori. Mai era şi păduricea care masca tancodromul. Un loc perfect pentru punerea în practică a metodelor şi mijloacelor pe care ni le revelaseră cărţile de aventuri. Uneori particpam, vara, la încărcatul pepenilor pentru Ardeal şi drept recompensă primeam cîte-un pîntecos cu care ne mozoleam toată faţa. Alteori dădeam iama în vagoanele cu maculatură şi descopeream caietele de matematică pentru nivelul la care aveam să ajungem anul următor. Le luam pentru păstrare, gîndindu-ne că multe rezolvări de-acolo ne-ar putea fi de folos. Într-o vacanţă, în gară, gaşca noastră a avut un comportament de-a dreptul securistic. Observasem cutia poştală deschisă şi ne-am repezit cu mîiniile în teancul de hîrtii pe care, probabil, fuseseră aşternute stări de tot felul. Operaţiunea se numea Răpirea din serai, codificat, şi am oprit la unul din cele două turnuri de apă. Curiozitatea nostră a trecut la viol plicurilor lipite cu grijă, iar descoperirea scrisorilor de amor nu a fost o surpriză. Era ceea ce ne doream şi ne-am pus pe citit. Ne-am închipuit nişte securişti care se distrează, apoi ne-am făcut mici de frică la gîndul că vreuna din fetele care asistaseră la acel cenaclu sentimentaloid ar putea să divulge fapta. Au urmat cazematele croite în ţesătura ierburilor care creşteau în cea mai deplină libertate şi marea hoinăreală : Într-o vacanţă, parcă prin ’85 s-a întîmplat, un prieten de pe stradă vine şi îmi zice să mergem să adunăm iarbă pentru păsări şi răspunsul a fost prompt. Cînd am auzit continuarea propunerii am zis că ocazia nu trebuie ratată orice ar fi. Doru văzuse în gară un marfar oprit şi observase că unele vagoane nu erau sigilate. Am căzut de acord că iarba de la ţară este mai bună pentru că este de la ţară şi ne-am urcat în tren aşteptînd plecarea. De pornit, s-a pornit, nu asta era problema, însă treaba ni s-a părut că se îngroaşă cînd ne-am dat seama că fusese depăşită prima staţie cu o viteză de ne băga în boale. Aşa s-a întîmplat şi cu următoarele patru. O băgasem pe mînecă. Între timp abandonasem ideea săritului din tren şi am aşteptat oprirea oriunde s-ar fi întîmplat. A fost să fie la podul de peste Teleajen, cu o staţie înainte de Ploieşti. A coborît şi ne-a luat în primire un ceferist care ne-a sechestrat într-un canton vreo zece minute, ne-a întrebat de unde venim, ce căutăm pe-acolo, apoi ne-a dat drumul. Vreo douăzeci şi ceva de kilometri am ţinut-o de-a lungul şinei de cale ferată. În gara noastră am umplut la repezeală sacoşele cu foi de sfeclă ştiind foarte bine că nu prea-i bună la păsări decît în amestec cu uruială. Ai mei au aflat mai tîrziu de aventura asta.

Aproape de gară se întîmplau multe. Era Un bufet unde se aciuiau tot felul de personaje, altfel celebre în orăşelul nostru. Erau nume ciudate, Bobuleţ, Paiu, mai coborau din tren bolnavi psihic şi rătăceau în apropiere, erau Cobzarii, familia de ţigani care etala o armată de coşuri înţesate de seminţe, gume de mestecat şi ţigări albaneze şi bulgăreşti şi mai eram noi, droaia de copii care buşeam mingea în peretele gării, fapt care ne atrăgea antipatia din partea şefului e staţie. Asta era partea bună. Grav era cînd ne adunau în gară cei tăiaţi de tren. Au fost cîţiva şi le-am văzut bucăţile de trup însirate printre linii. Gara noastră era o gară ciudată. Într-o iarnă, înainte de sărbători auzisem o întîmplare care şi atunci mi s-a părut ca fiind decupată dintr-un film suprarealist. Cei din oraş, majoritatea, mergeau pentru carne la halele din Buzău şi Ploieşti. Unii continuau să meargă fără să ştie ce se întîmplase peste noapte. Doi ciobani nu putuseră struni oile care intraseră de bună voie la ghilotina roţilor unui marfar. A doua zi, măcelăria era plină de carne de oaie. Carne picată din cer (4). Dar zvonul nu contaminase tot oraşul. Nu ştiu ce şi-au zis cei care au pătimit la cozile (5) din Ploieşti şi Buzău.

Ascultam Europa liberã doar pentru ora 7 fãrã un sfert. Sport cu Mihai Rusu. Tot atunci spuneam si bancuri, la scoalã, bancuri politice smulse din gura pãrintilor atunci cînd primeau musafiri si pe deasupra stiam si rezultatul meciului Steaua - River Plate înainte de a fi difuzat la televiziunea nationalã a doua zi, cu o întîrziere de vreo douãzeci de ore. Asa l-am înjurat pe Alzamendi uruguayanul, ucigasul Stelei. L-am înjurat înaintea multora cu urechea îndreptatã spre Europa liberã. Înjurãturile mele ieseau prin gurile lor în bordelurile în care tangoul era rege. Acasã la River Plate. Asa am început sã iubesc fotbalul argentinian, mai mult chiar decît cel ce se naste între tãlpile umede si nisipul fierbinte al Copacabanei. Brazilia nu mai însemna nimic pentru mine, desi Pele, Garincha, Didi, Gilmar sau Falcao se ascundeau în cãrtile lui Ioan Chirilã dosite sub caietul cu comentarii pentru examenul la literatura românã.

Din anii ’80 mi-a rămas o poveste gastronomicã despre care nu pot să spun decît că mă tulbură, cît de puţin, şi acum. Eram în liceu, la belle epoque, vremea frigiderelor pline cu ciorbã de cartofi, mîncãricã de cartofi, visul de toamnã si de iarnã al cartofilor din debaraua aflatã sub scarã. Noi avem casã cu etaj. Şi destul de mulţi cartofi pentru cîntecele matelor. Poetic si gastroduodenal. Această poveste din anii ’80 a produs greaţă mai multor prieteni cărora le-am spus-o, după Revoluţie. A trebuit sã mã descurc între planuri si episoade şi sã folosesc metode si efecte speciale pentru a reuşi s-o duc la capăt.

Împãrtirea temei si distributia suspansului mã obligã încep scurt si tãios: Ploua ! Starea vremii, ca si rubrica sportivã, erau cele mai urmãrite rubrici ale Telejurnalului. Afarã era ploaie... Starea de fapt mã obligã sã amintesc vremurile, fãrã aluzii la Europa liberã sau Alzamendi. Era numai si numai Ceausescu. Şi lista de bucate în care cuvîntul cartofi părea o picãturã chinezeascã.

În unele versiuni ale poveştii puneam în prim plan o mînã care numãrã un teanc de bancnote. Încercam să redau ce făcuseră ai casei în ziua aceea. O cãrãmidã, spune o voce. Apoi un pix rosu face vãzuturi la capãtul rubricatiei pe balanta de inventar. Un om vede potrivirile dintre cifre si rămîne surprins. Este un om bun, şi acum. Un contabil, nimic altceva. Tatãl meu, si-mi zic, aşa cum o fac mereu : totul va fi bine ! Vocea a terminat de numãrat banii. Celãlalt ia teancul, îl împacheteazã. Cu acelasi pix rosu scrie 18.000 lei. Nu-i bagã în buzunar. Tata nu a acceptat niciodatã spagã si tot a reusit cu un sir nesfîrsit de CAR-uri sã-si tragã o casã cu etaj, cu debara sub scarã. Cei doi se uitã unul la celãlalt. Amîndoi se ridicã. Privirea dublã cu care se tintuiesc ţine în echilibru ispita delapidãrii care executã numere periculoase. Tata mi-a povestit multe. A lăsat pixul pe masã, apoi a ieşit pentru a se-ndrepta spre hotel. Cooperatia era cazatã la unul din cele douã hoteluri pe care le avea Slãnicul. Tot aici femei multe, o delegatie venitã de nu stiu unde. O voce mieroasã, ispititoare, îi spune tatãlui meu despre o femeie care asteaptã în hol. Se auzeau vorbe pe hol, mi-a spus. Vorbe despre o noapte bîntuitã de sex, de transpiratie. După Revoluţie tata ne-a tot povestit, lãudîndu-se, episodul Slãnic în care femeia din hol era o eroină. De fapt, voia să ne explice în ce fel erau ei provocaţi pe teren. Pe vremea aia, în mintea copiilor din gaşca noastră fanteziile sexuale erau puse în rînd cu bancurile politice. Erau scoase la aer cînd apãreau ceva musafiri şi credeam cã am evadat din cãrtile de fizio-patologie, boli cu transimsie sexualã, obstetricã si ginecologie ale maicã-mi. O copilãrie cu o mamã asistentã medicalã. O moaşă care a vãzut dosurile multor femei din orãselul nostru, majoritatea femeilor sub cincizeci de ani. Treizeci de ani, zile si nopti cu miinile în crăpăturile care ascundeau multe din nemulţumirile femeii acelor ani.

Reiau povestea: Ploua ! Apoi, cartea de bucate şi actiunea: rãsfoit, index. Căutare! Zeci de retete, listare, apoi comparatie cu debaraua si frigiderul; incompatibilitãti, reducerea drasticã a posibilitãtilor, trîntitul usii de la frigider. La scoalã semnãturi, 5%, reducerea cursei înarmãrilor, elevii par să înţeelagă ce este referendumul... Ideologie, cartofi si stop. Îmi închipui sutele de neuroni tip Secu scociorînd, executînd conexiuni pînă ce gãsesc reteta convenabilã care suna cam aşa:

Melci (6), mujdei.

Melcii se spalã foarte bine cu o periutã si se pun sã fiarbã 2-2 1/2 ore. Dupã ce au fiert, se scoate carnea cu ajutorul furculitei de desert si se mãnîncã cu mujdei.

Pagina 204, o paginã incitantã, apoi actiunea.

În ziua aceea tata era la Slãnic, mama era la maternitate, fraţii mei la scoalã, iar tataie la Brasov. A urmat drumul meu spre cimitir, sub o umbrelã. Seara oricum as fi urmãrit un film englezesc. Multă ploaie, desigur, epoca victorianã... Un film care trebuia prefaţat. Şi deodată mă trezesc în toiul culesului de melci. Am adunat peste treizeci si ceva, usor peste un kilogram. Şi încã ploua. Umbrela deschisã. După ce abandonez picãturile de apã, îmi pun sortul maică-mi. Stropii au sarit pe pereti, de treizeci si ceva de ori, dar nu sînge si nici ploaie. Stau cocotat pe un scaun si le dau drumul de sus în oala plinã ochi cu apã. Stiam din diverse povesti cã înainte de executie cãlãul îşi întreaba pe victima care îi este ultima dorintã si compar. Coarnele melcilor se întind la maximum, se ating la capete ca palmele înotãtorilor. Plonjoane în piscina amenajatã deasupra ochiului de aragaz, robinsonade. Butelia este deschisã la maximum. Limbile de foc înaltã dogoarea, ca un duh. Limbile de foc tîsnesc.

Indexul era generos, aici găsisem încă patru retete cu melci:

melci rasol 204

melci umpluti 204

melci cu marmeladã si nuci 379

melci cu brînzã 350

Am aflat că tata va rãmîne în seara aceea la Slãnic. Ne-a transmis prin tanti Jenica, la telefon. S-ar putea ca desearã sã n-avem curent electric. Avem lampa cu gaz. Adio film englezesc. Încã plouã. Ştiu că mă entuziasmase finalul Cuvîntului înainte:

Asi fi recompensatã moral dacã as reusi prin aceastã carte, care este rezultatul unei îndelungi experiente, sã satisfac si exigentele cunoscãtoarelor în arta culinarã, iar tinerelor gospodine sã le ofer posibilitatea de a asigura reusita unei mese plãcute, pe principiile unei bune si rationale bucãtãrii. Autoarea

Deschid fereastra, ies aburi... Încã plouã. Afarã e o vreme de haiku. N-o sã stau douã ore dupã jigodiile-astea de melci. Curãt usturoiul în vreme ce la radio se aude Din muzica popoarelor. Asta ascult în fiecare dimineatã, înainte de a pleca la scoalã. Sãptãmîna de practicã, la aprozar, cel aflat vizavi de covrigãrie.

Auzisem diversi insi povestind cum au mîncat scoici si pulpe de broascã. Ce Dumnezeu, melcii mei... cu un an înainte de povestea asta găsisem pe trotuar o broască testoasă. Evadase din cabinetul de stiinte naturale de la scoala numărul 3. A fost atractia străzii două zile. A treia n-a mai tinut minunea: am pus-o în menghină si cu diferite metode, am încercat s-o conving că afară din carapace i-ar sta mai bine.

Am amenintat-o cu pînza de bomfaier. Broasca testoasã sîngereazã greu. Se preparã greu. Cît o cresti atîta fierbi la ea. Ne-ar trebui un serial ca Santa Barbara sã spunem povestea unui prînz al cãrei eroine sã fie o broascã testoasã. Am aruncat-o la canal pentru că nu mai aveam ce face cu ea. Dar pofta vine mîncînd. Niciodată nu se ştie.

Efectul Tarantino: treizeci si ceva de melci codobelci plutesc în piscinã. De pe scaun, în picioare, vãd cum aburul pare o fata morgana. Cele treizeci si ceva de trupusoare mă făceau dintr-o dată ucigas în serie, gangster, şi mi s-a părut că văd un duh întrupat din vîlvãtãile aragazului, Marele Melc Codobelc îndreaptîndu-si spre mine coarnele mitralierã. Am sărit de pe scaun si am alergat prin casã. Prin camere plutea o melodie din Indonezia şi toate ciudăţeniile de la Muzica popoarelor.

Am scos cochiliile încinse, apoi polonicul a intrat în apă de treizeci si ceva de ori. Le-am aruncat în spatele casei, pe scara pe care n-o mai folosim. Cutitul alunecã pe trupusoarele înfierbînate se despică usor. Se aude o muzică bretonă, ceva de genul ăsta. Sunt saizeci si ceva de suvite de carne. De melc.

Surprizele erau atunci cînd ştiam că tata va întîrzia cîteva zile. Ne aducea cam ce nu se prea gãsea în magazine. De la Sinaia - un teanc de cãrti din colectia Globus. Apoi raiati, o lanternã nemteascã si mult lapte ceh, în cutii de tablã. Lapte concentrat. M-am lãudat cu tatãl meu, dar nu pentru astea. El era mare pentru cã asculta Europa liberã si mai ales pentru cã fusese fotbalist. Asta a însemnat adevãrata copilãrie. A renuntat la sport pentru că si-a belit glezna. Cînd îsi ridicã pantalonul se vede soseta umflatã ca un ou de gîscã, apoi îmi zice sã-i iau glezna la misto, adicã sã îi fac masaj. Eu sunt expertul masaj din casă. El mã cheamã la Europa liberã cînd Mihai Rusu îsi începe stirile sportive. Aflu apoi că luminã va fi totusi, deci voi vedea si ecranizarea dupã Dickens. Ura ! Sãptãmîna asta Steaua Mizil va juca la Bîrlad cu FEPA ‘74. Vrem sã mergem si noi. O vreme am crezut cã şi tata viseazã noaptea fotbal, ca si mine. El si Nelu, fratele lui, au fost mijlocasi. Tata dreapta, Nelu stînga. Tata s-a retras pe motiv de gleznã, în juniorat. Nelu a ajuns pînã la ICIM Brasov.

Am scris în oracolele fetelor, dar n-am avut unul al meu. Moda se rãspîndise si la bãieti. În schimb am avut un caiet de fotbal, ca tata. Decupam fotografii din ziarele de sport si le lipeam în caietul studentesc. Fãceam comentarii în culori de cariocă. Acolo este copilãria, în dungile ros-albastre si în literele galbene si verzi ale cuvîntului VICTORIE ! O vreme, caietul a stat rãtãcit prin pod. Mama mi-l pitea mereu. Era jurnalul meu si timpul acelei vîrste curgea dupã ceasul tabelei de marcaj, adicã doar duminica, de la ora 11ºº, cînd încetau melodiile de la statia de amplificare si începea meciul. Foarfeca împungea ziarele de sport. Mama tipa la mine. N-a stiut niciodatã la timp ce chestii coceam în anii ’80. Marfarul pînã la Teleajen, Inter Valea Jiului, echipa străzii noastre care se bătea cu Juventus 1 Mai. Bulevardul Gãrii nu avea echipã, iar pe George Ranetti erau cam multi tigani de care ne cam era frică.

Piper si sare peste suvitele de carne. Uleiul încins. Saunã, nu altceva, melci rasol. Dupã amiaza ştiam că-l vom fura pe gestionarul aprozarului la care făceam practicã de a IX-a. În fiecare zi gãseam, ascunsă printre lãditele goale, cîte o sticlã de lichior începutã. Gîlgîiam încurajati de neglijenta lui nea Caisã, gestionarul aprozarului. Dimineta îi luam din gestiune pentru covrigi calzi sau pateuri. Banii îi scoteam la cîntar, din mere. Niciodatã nu plecam de acasã fãrã sã mãnînc. De fapt, învătasem de la el. Mare noroc cã aveam lichior de portocale în mirosul ăla de cartofi, pãtlãgele si gogoşari.

Tata s-a învîrtit si pînã la urmã a venit acasã. A trecut si prin Ploiesti. De-acolo a luat timbre. Mama a avut trei nasteri în ziua aceea. În fiecare searã si în fiecare dimineatã, cînd vine de la serviciu, este nervoasã. A avut parte numai de ture grele. Seara este cu totul specialã, nu mã doare stomacul. Îmi făcusem singur de mîncare. Mama a primit cîteva prosoape si sãpunuri, plus o ciocolatã. Tata a venit si el încãrcat. Fratii mei nu s-au săturat scotocind în gentile pline. Apoi am trecut la Europa liberã, radioul Pacific aproape de care am adormit. Şi am visat iar fotbal. Ceva simplu şi educativ, ca-ntr-o prozã de Barbu Stefãnescu-Delavrancea sau A. Brãtescu-Voinesti.



1. - DEMOLĂRI

"Demolările mănăstirilor Mihai-Vodă şi Văcăreşti au fost groaznice. De-acolo, de la Mihai-Vodă, întîi s-au mutat arhivele. Mănăstirea era înconjurată de arhive, o clădire foarte veche… Ţin minte că la demolarea mănăstirii Văcăreşti care s-a întîmplat un pic înainte de Crăciun a fost o mobilizare generală, dar pentru că au sărit restauratorii să salveze ce s-a mai putut salva şi s-au decapat foarte multe picturi de-acolo, pe urmă au fost restaurate la facultăţi. Nu ştiu dacă de sus se ştia că se fac chestiile astea, dar au fost lăsaţi. Erau responsabili de la cultură, nu cei mai înalţi, e-adevărat, şi au anunţat că intră buldozerele, veniţi să le scoateţi… La Văcăreşti a fost iarna, pe un ger groaznic. Au scos pictura cu studenţi, cu cine puteau şi aşa cu buldozerele la spate au reuşit. Coloanele, spre exemplu, le-am văzut prin diverse curţi de sculptori, şi la Mogoşoaia sunt, iar la Mihai- Vodă a fost groaznic pentru că a ajuns pînă aproape de Paşti treaba… Preotul a intrat în mănăstire şi a bătut clopotul ca să se ştie că mănăstirea nu era părăsită. Iar la Sf. Gheorghe Nou tot aşa, a fost iarna, era prin ’84 sau ’85, acolo la fel, voiau s-o dărîme şi într-o seară, fiindcă se ştia că o să fie o opoziţie, intraseră miliţieni să-l oblige pe preot să scoată din altar toate obiectele de pe masa altarului, iar preotul a spus, eu nu fac asta, intraţi voi şi ei n-au vrut, însă s-au mutat într-o biserică din spate, una mai mică. Aşa a vrut Dumnezeu că nu s-a dărîmat, dar uite-mi face rău cînd povestesc chestiile-astea."

2. - DISNEYLAND

"Ceauşescu voia să facă un Disneyland şi pentru asta au găsit zona aia cu Văcăreştiul, aveau acolo lac, era mişto şi-atunci au dărîmat Văcăreştiul. Eu eram într-un fel participant la chestia asta. La întreprinderea de fabricat şi montaj ascensoare se făcuse o secţie nouă, de fapt, o altă întreprindere care se ocupa de utilaje de agrement (noi făceam caracatiţe, go-carturi, de-astea de se izbesc, pentru parcurile de agrement, şi jocuri pentru ecran, poker şi tot felul de jocuri din-astea electronice). La firma asta eu eram şeful colectivului de design. Mai aveam patru colaboratori."

3. - APROVIZIONARE

"Eu nu prea aveam probleme din-astea. Reparam televizoare, radiouri, şi cînd aveam nevoie de ceva apelam la tot felul de prieteni pe la carmangerii, măcelării, alimentare. Eu le reparam aparatele, iar ei mă serveau, dar nu gratis, trebuia să le dau bani, dar mi-a fost mai uşor."

4. - CARNE

"Noi aveam întreprinderea la marginea oraşului şi după gardul din spate începea tarlaua cu floarea soarelui. Săream des gardul de ne umpleam sacii cu paleşti, aveam şi noi seminţe de ronţăială. Într-o zi vine unu’ la noi şi ne zice, bă, ia veniţi încoa’! Şi ne ducem după el. Am ajuns acolo, în spate şi cînd colo ce să vezi, erau nişte ţigani care terminau de ciopîrţit un cal, îi curăţau coastele, şira spinării, tot, tot, tot. Ăsta care ne chemase îi văzuse mai devreme şi ascultase ce vorbeau. Furaseră calul, viu sau mort, nu mai ştiu, şi voiau să vîndă carnea. O dădeau cu nişte oţet şi făceau un fel de contrabandă, aşa ceva."

5. - COZI

"Cînd aveam programat să iau carne mă trezeam în jur de unu noaptea, două, şi mă-nfigeam la două jumate, trei, dar pentru carne o singură poartă deschideau, asta dinspre piaţă şi se stătea acolo la hală şi la ora fixă ăia dinăuntru trăgeau de porţi şi fugeau. Dar nebunia mare era că ei nu deschideau poarta, doar trăgeau numai zavorul. În clipa în care lumea auzea zăngănind zăvorul începea bulucul în poartă. Dacă erai printre primii şi mai nimereai şi cîte-o cucoană mai în vîrstă care se împiedica şi cădea era nenorocire. Şi să vezi acum că, făcînd chestiile astea de mai multe ori, îmi făcusem tactică. Cînd stăteam la coadă vedeam care e în lateral şi întotdeauna ajunsesem parcă eram un cerb, o ciută. Îmi luam avînt, mă împingeam într-o parte şi pe urmă imediat săream în lateral, o luam pe partea ailaltă şi uite-aşa făceam trei, patru paşi în zig-zag ca să ajung printre primii. Cînd scăpai înăuntru începea răspîndirea, fiecare se ducea unde îi era cel mai aproape ori unde avea un măcelar la care îi făceau cu ochiul, îl mai cunoşteau, îl întrebau de sănătate. În hală la Obor băgau nu ştiu dacă zilnic, dar de patru ori pe săptămînă băgau sigur carne. În schimb, cînd luam puii, aveam nişte prieteni care stăteau la Doamna Ghica unde la parter, pe strada aia care dă spre Fundeni, acolo la parter era un magazin din-ăsta de pui, găini. Era celebru pe timpuri. Acolo aduceau noaptea marfă şi se dădea prin spate toată noaptea. Eu aveam nişte amici foarte buni, un arhitect, care stăteau la şase, în blocul perpendicular chiar de pe Doamna Ghica şi vedeau. Stăteau la pîndă tot timpul. Şi îmi dădeau telefon. A băgat raţe, găini, veniţi încoce. Şi veneam. De obicei în nopţile alea mai vedeam şi cîte-un film, două, şi stăteam şi la video şi cu ochii-n şase de luam carne. Cei mai informaţi erau taximetriştii. Ei cînd erau prin zonă dădeau prin staţie: la Doamna Ghica e carne, şi vedeai la un moment dat taxiuri peste taxiuri în toată zona aia. Băieţii se duceau să-şi ia carne. Teortertic ştii de ce cred că se dădea prin spate ? Probabil pentru că în mod normal, conform legislaţiei, nu aveau voie peste ora nu ştiu cît să dea nimic pentru că consumai curent electric. Am văzut foarte multă lume din alte cartiere venind aici şi veneau în urma anunţurilor. “

6. - ÎNLOCUITORI

"Pe vremea aia nu găseai mai nimic. Ajunsesem să mă trimită nevastă-mea la o cunoştinţă care avea în curte un tei, şi culegeam frunze de tei. Dar ştii pentru ce ? Făceam sarmale din tot felul de tocătură de salam şi în loc de frunză de varză sau de viţă nevastă-mea folosea frunză de tei. Cîteodată mai pofteam şi eu ba la una, ba la alta, şi ce-i zic eu nevestii-mi într-o zic că tare poftă îmi e de nişte icre. Da’ am rămas cu vorba, că n-aveam de unde să le iau. Şi a doua zi, cînd vin de la serviciu, mă spăl pe mîini mă aşez la masă. Nevastă-mea scoate din frigider un ditamai castronul şi cînd mă uit mai bine… plin cu icre. Mă uit la ea ca prostu’ şi o-ntreb, ei na-ţi-o, de unde naiba le-ai luat, că erau şi multe, era castronu-ăla plin ochi. Tu pune mîna şi mănîncă, mi-a zis, că-ţi spun pe urmă. Şi-am mîncat. Erau icre-icre, ce mai. M-am săturat, am mîncat ca un lacom, că nu aveai la masă icre oricînd, Doamne fereşte, şi sătul o-ntreb, de unde le-ai luat ? Păi nu sunt icre. Cum nu ? Nevastă-mea făcuse icre din fasole cu ceapă şi cu mai ştiu eu ce. Făceai orice din orice, făceai tot felul de improvizaţii ciudate de stătea pisica-n coadă."