Anii mei '80 la Mizil,
cu note despre anii '80 în Bucureşti
În ianuarie 1980 am împlinit şapte ani. Şapte ani de-acasă pentru a intra într-un timp pe care nici acum nu prea ştiu cum să-l iau. Şi poate că, pentru a mă lămuri, există o singură soluţie. Să fiu sincer şi ascultător, aşa cum am dovedit-o în anii aceia, la acea vîrstă.
Fratele meu, al treilea dintre noi, dădea singur prospeţime familiei. Avea doar patru luni. În noaptea de Revelion, 31 decembrie 1979, avea să fie botezat. Acasă, dar nu pentru că ar fi fost vorba de fereală, ci pentru că personajul principal era răcit ori pentru a fi ferit de răceală, nu de Miliţie sau Securitate. Nu ştiu dacă, pentru familia noastră, intrarea în deceniul nouă a fost sub acest semn, al cufundării în apa botezului, în sufragerie, asistat de cîţiva vecini şi prieteni de familie. Habar n-am. Pe de altă parte, noaptea aceea mă făcuse un individ cu totul neinteresant. Atracţia era, fireşte, proaspătul botezat, aşa că momentul de trecere spre un alt an, spre un alt deceniu era cel potrivit : devenisem probabil personajul unui soi de dizidenţă, stranie ce-i drept, din a cărei poziţie încercam să experimentez formulele julverniene ale adolescenţei.
1980 a fost legat şi intrarea mea la şcoală, clasa întîi, începută de fapt în septembrie 1979. Ştiam deja să scriu cu litere de tipar pentru că bunicul meu nu prea accepta să se plictisească şi trebuia să mă provoace într-un fel. Calvarul bastonaşelor nu a durat prea mult. Nu mi-a trebuit multă vreme pentru-a sări de la monotonia semnelor acelora tocmai pe prima pagină a abecedarului de unde îmi zîmbea Tovarăşul. Stiloul, creionul, pe care le alesesem la ursitoare, probabil că m-au fascinat de vreme ce am apucat să-l transform într-un Cineva la transformarea căruia paticipaseră mai multe personaje : Moş Gerilă, Fidel Castro şi Barbă Albastră. Şi poate că şi Woody Allen, pentru că, dintr-o dată, Tovarăşul avea şi barbă şi ochelari. Un fel de Zelig. Nu ştiu dacă ce mi se-ntîmpla poartă eticheta pangenezei. Probabil. Pe multe manuale aveam să observ apoi, la scurt timp, acelaşi portret în josul căruia lipsea clasicul anunţ al westernului : Wanted !
După clasa a doua am fost în tabără la Cheia. Banii de cheltuială se odihneau în buzunarele cumpătate ale domnului Cazacu, un învăţător mic şi cocoşat pe care acum îl asociez cu gogoşeria întîlnită în drumul spre cabana unde eram cazaţi. Mi-era silă să mă tot milogesc, să i-l cer pe pe-acelaşi Tudor Vladimirescu de 25 lei pentru a-mi lua gogoşi şi alte dulciuri. Am fost un copil ascultător care a trimis o vedere cu : Dragii părinţi, din frumoasa staţiune Cheia vă transmit cele mai sincere urări de sănătate şi fericire !, şi care a făcut ochii mari la mărgeluţele din pangarul mănăstirii Suzana. Cheia a fost singura tabără şcolară la care am participat. Ne aleseserăm cu un foc de tabără, vizite zilnice pe un teren de rugby şi bătăi în curele de piele cu băieţii de la altă cabană. La întoarcerea din tabără am descoperit că acasă la noi vărul meu părea instalat ca-n propriul fief. Devenise un favorit al băieţilor dintre blocuri, prietenii mei, pentru că în perioada aceea, cînd eu luam aminte la frumuseţile patriei tocmai la ele acasă, tatăl meu scotea pe balcon televizorul pentru ca toţi vecinii dintre blocuri, în Teilor, să poată vedea Campionatul Mondial - Espaňa ’82 transmis de televiziunea bulgară. Aveam să ratez şi rezumatele produse de TVR pentru că în toamna lui ’82 aveam să ne mutăm de la bloc la casă, pe Lt. Erou Radu Nicolae. Exista însă şi consolarea : revista Fotbal ’82 editată de Sportul Studenţesc, pe coperta căreia literele verzi derulau un citat din brazilianul Socrates : Fotbalul este o artă. Un mijloc de exprimare de aceeaşi natură cu muzica şi pictura. Insatisfacţia produsă de ratarea mondialului spaniol încercam s-o şterg prin şedinţele filatelice la care tata ne convoca. Era un fel de spiritism cultural. Cînd stăteam la bloc, la parter, balconul nostru părea intervalul dintre doi şpalieri de viţă de vie. Copiii atîrnau ca nişte ciorchini, înnebuniţi de schimburile de timbre pe care le făcea tatăl meu. Un alt motiv pentru o criză de gelozie, de identitate. Ce nevoie aveau copiii aceia de timbrele lui ? Amărăciunea se atenua cînd şedinţele acestea căpătau aerul unui cerc restrîns. Masa din sufragerie semăna cu un talcioc. Ţăndări de aşa-zisă cultură generală pluteau pe luciul de mobilă într-o veselie care friza libertatea : sportul, natura cu flori şi animale, navele spaţiale, celebrissimele căpăţîni ale scriitorilor, artiştilor şi mai ales ale domnitorilor viteji, însoţite şi de reproducerile de artă, erau o magmă căreia seriile propagandistice căutau să-i dea o formă. Spectacolul acesta avea să se rărească pe măsură ce extinderea casei în care ne mutasem tindea să ne mănînce mai tot timpul liber.
Din perioada de bloc, însă, mi-au rămas o mulţime de amintiri. Cozile la pîine, lîngă filatura unde tatăl meu era contabil — la doamna Ardeleanu, mama Mirelei, colega mea de la cămin pînă în clasa a XII-a. Incursiunile în centrul oraşului, un tărîm cu totul fascinant, ne dezvăluiau nouă, copiilor de clasa a doua, casele demolate (1), fundaţiile blocurilor, zvonurile care puneau în morişca lor povestea descoperirii unui tezaur şi oamenii, parcă alţii decît cei pe care îi ştiam între blocurile noastre. Cei mai curajoşi însă, ajungeau în celălalt capăt al oraşului, la tancodrom, şi se înfruptau din rămăşiţele de trotil ale tragerilor de exerciţiu. Apoi moda puştilor la care puneam pe post de ţeavă ghintuită ţeava de aluminiu folosită la confecţionarea antenelor şi pe care, cu ajutorul unui zgîrci, erau acţionate un soi de cuie lungi. Iar cînd pe terenul viran dintre blocurile noastre şi ţigănie se instalau comediile, căluşeii, bărcile şi circul, zona se transforma într-un fel de Disneyland (2). Cînd, mai tîrziu, am vizionat La Strada, aveam să-mi dau seama că bîlciul care se instala aproape de urechile noastre nu era departe de prestaţiile lui Zampano. Că doar bucuria noastră, a copiilor, avea puterea de a transforma situaţia amărîtă în care ne găseam. Pe la mijlocul anilor ’80, cînd încă învăţam la şcoala generală aflată la cincizeci de metri de bloc, descopeream o altă stare de fapt : terenul viran fusese uzurpat de locatarii blocurilor şi împărţit pe gospodării, coteţe, curţii, astfel că mulţi deveniseră un fel de zootehnişti de ghetou. Norocul celor mari era zona tampon aflată între blocuri şi ţigănia cu care copiii se războiau ajutîndu-se la capitolul efecte speciale de ţevi din care carbidul scotea flăcări şi zgomot. Era ca în filmele cu Florin Piersic, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu, actori adulaţi în rîndul puştimii manipulate de filmele istorice.
În acea perioadă, la blocurile noastre au murit doi băieţei. Noi, copiii, nu ştiam prea bine cauzele morţilor lor, iar părinţii profitau de situaţie şi ne livrau variante ale poveştilor acelea cu sectanţii care prind băieţeii năzdrăvani, îi taie şi le comercializează organele. La şcoală fuseseră cîteva prelucrări care băgaseră spaima în noi. Aşa s-au sistat ieşirile clandestine în centru. Nu mai aveam curaj. Am fost salvat de înţelegerea părinţilor. În zona unde ne mutasem exista o şcoală, cam la 150 de metri, dar nu am fost forţat să mă mut. Aşa că am traversat oraşul zi de zi, timp de cinci ani.
Pe lîngă cursa înarmărilor împotriva căreia s-a protestat cu cîte-un vot din partea fiecărui elev cu responsabilitate, aveam şi alte prilejuri de a ne afirma avîntul de cutezători. Spre exemplu, sîmbetele, unele, nu toate, ni le puteam petrece, pînă la prînz, pe străzile oraşului văruind bordurile şi copacii. Se puteau înfiripa prietenii nevinovate, între fetiţe şi băieţei, puteam cumpăra bilete pentru filme indiene, coreene dar şi de cinematecă, aşa cum s-a întîmplat cînd am ajuns la Priveşte înapoi cu mînie. Dra mai mult decît atît, erau campaniile celor trei R, care, din cîte îmi amintesc, însemnau : Recuperare – Recondiţionare – Refolosire. Procesul era complex. Se putea extinde la nivelul sticlelor goale şi spălate, al fierului vechi, al plantelor medicinale şi frunzelor de dud pentru viermii de mătase. Însă prioritatea era maculatura. Lupta între clase aici se dădea. Norocul clasei noastre, B-ul, era că aveam doi colegi care ne salvau. Mai exact era vorba de părinţii lor care lucrau în unităţi economice care se puteau dispensa de două remorci de hîrtie. Concursul între clase era clar tranşat în favoarea noastră. Treaba este că şi la nivel compoziţional eram atacaţi pe această lungime de undă. Da, este vorba de compunerile pe care le scriam pentru şcoală care purtau titluri ce ne propulsau direct stratul purificat de ozon care plutea deasupra Văii Prahovei :
Într-o vacanţã, am fost în Munţii Bucegi pentru a vedea Babele şi Sfinxul, mari ”capodopere ale naturii”. Dupã vizionarea acestor ciudate forme create de naturã, eu le-am propus prietenilor mei sã mergem spre Buşteni pe jos şi prin pãdure. La mijlocul drumului, am zãrit o cabanã în apropierea cãreia se afla un mic loc îngrãdit cu plasã de sîrmã, plin de hîrtii, cutii de conserve şi alte resturi. Apropiindu-ne, am observat cã alãturi de acest loc se afla un panou pe care scria : La anul sã nu mai avem ce pune aici ! Oricum, noi iar venim pentru cã ne plac munţii, ne place natura şi aerul acesta tonificat ! În timp ce ne întrebam cine-o fi scris pe acel panou, apare un om bãtrîn. Dupã ce începu discuţia, am aflat cã acest lucru l-a fãcut un grup de copii din Poiana Ţapului. Ei, spuse bãtrînul, au învãţat acest lucru de mici, de la pãrinţi şi de la bunici. Lor le-a intrat acest lucru în suflet. Ei iubesc mediul înconjurãtor. Dar iatã-i, spuse din nou bãtrînul. Era un grup de şapte copii. Aflasem de la acest bãtrîn cã au îngrijit o cãprioarã pe care o gãsiserã rãnitã. Dupã cîteva clipe, bãtrînul spuse: Bãnuiesc cã aţi vrea sã faceţi cunoştinţã. Da, am spus noi în cor. Dupã ce ne-am apropiat de aceşti copii, bãtrînul li se adresã zîmbind: Hei, Andrei, ce faci aici ? Te pomeneşti cã sunteţi în cercetãri... sau cãutaţi ciuperci pentru prînz ? Nici una, nici alta, rãspunse Andrei. Am venit sã vãd dacã au încolţit ferigile pe care le-am rãsãdit. Vãd cã s-au prins. D acã vor fi ocrotite se vor rãspîndi. Hai, veniţi sã vã fac cunoştinţã cu nişte copii care erau curioşi de cele scrise pe panou, spuse bãtrînul. Dupã ce-am fãcut cunoştinţã cu Andrei, Sandu, Gina. Costel, Rodica, Monica şi George, am început sã-i ajutãm. În cele trei sãptãmîni, cît am mai stat, împreunã cu acei copii am creat o pepinierã de brad şi pin, am combãtut poluarea, am refãcut echilibrul natural unde a fost nevoie şi ni s-a infiltrat şi nouã în suflet aceastã dragoste pentru naturã, aceastã dorinţã de a respira un aer cît mai pur şi de a asculta vuietul undelor apelor cristaline şi reci ca gheaţa.
Compunerea se numea Sã respirãm aerul proaspãt al pãdurilor si al apelor limpezi şi nu era datatã, fapt ce dusese la întrebarea pe care profesorul Chiţu o înscrisese cu roşu pe colţul din dreapta, sus: Data ?, un obicei care nu ştiu la ce-i folosea. Poate că voia să nea aducă pe fiecare cu picioarele pe pămînt. Nu-mi mai amintesc mai mult. Era Tema nr. 2 şi fusese scrisã între 21.01.198... si 25.02.198..., datele temelor 1 si 3 din caiet.
Nimic nu mai era curios. De la aspectele meteo-climaterice care ne colonizau caietele drumul nu era foarte lung pînă la zepelinul ideologic care ne veghea din manualele de limba şi literatura română. Titlurile erau seci şi era imperios necesar apelul la prefeţele diverselor cărţi propagandistice în care erau împrăştiate citate din cărturari români de secol XIX. Socialismul fusese probabil revelat, versurile unor Bolintineanu sau Heliade Rădulescu demonstrau cu prisosinţă aceasta. Şi ne pomeneam cu următorul enunţ care trebuia continuat pe măsură : Ce gîndim despre ţară şi poporul nostru şi ce simţim trăind şi muncind în România nouă socialistă. Şi o dată pentru istoria personală : 7.XI.1986. Prestaţiile noastre erau cînd palide, nici nu aveam de ales în faţa idealurilor măreţe, cînd atinse de fibra patriotică de care, într-un fel sau altul, ne bucuram fiecare : Iubirea de ţară este un sentiment nobil, puternic, care exprimă legătura dintre individ şi patria sa - omul se dezvoltă o dată cu înaintarea în viaţă şi cu participarea lui la munca pentru înflorirea patriei şi la lupta pentru apărarea ei. Orice om are o patrie în care s-a născut, pe care o iubeşte şi fără de care nu se poate simţi întreg. Iubirea de ţară porneşte de la respectul şi dragostea pentru părinţi, pentru surori şi fraţi, vine de la dragostea pentru casa în care trăim alături de cei dragi. O vorbă înţeleaptă spune că omul fără patrie este ca o privighetoare fără cîntec. Omul, înainte de neam şi-a iubit familia, înainte de lume şi-a iubit neamul şi partea sa de pămînt, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi au fost îngropaţi, în care el s-a născut, în care a petrecut anii dulci ai copilăriei ce nu se mai întorc
Patria noastră este aşezată pe teritoriul unde căldura îşi dă mîna cu frigul, unde munţii, dealurile şi cîmpiile se îmbină armonios într-un pămînt de o rară frumuseţe, brăzdat de ape limpezi şi răcoroase, încins la miază zi de brîul argintiu al Dunării şi scăldată la răsărit de apele înspumate ale Mării Negre – România este patria noastră scumpă, moştenire din străbuni.
Sentimentul patriotic se dezvoltă din primii paşi ai copilăriei. Mai întîi şi întîi copilul este legat de familia în care s-a născut, de tovarăşii de copilărie, de jocurile cu prietenii care sunt primele şi cele mai duioase amintiri. Mai tîrziu, înţelegerea se măreşte şi omul se simte legat cu ceva mai mult de ţara pe care aşa de frumos o numim patrie. Dragostea de ţară este legată de şcoala în care învăţăm. Dragostea de ţară înseamnă şi dragoste de învăţătură, de muncă utilă pentru noi, pentru părinţii noştri, pentru ţara noastră.
Anii de şcoală sunt anii în care omul începe să devină demn şi conştient de menirea sa. Învăţînd şi pregătindu-se, omul se dezvoltă el însuşi, dar o dată cu aceasta, pregătirea lui, cunoştinţele dobîndite sunt folositoare nu numai lui, ci şi societăţii şi ţării în care trăieşte. Noi nu pentru şcoală învăţăm ci pentru viaţă. Rămîn în amintire primele zile din viaţa de şcolar care ne-a descifrat misterele scrisului şi cititului.
Sentimentul de patrie are rădăcini adînci pe meleagurle natale. Departe de acestea sau departe de ţară ne vom simţi întotdeauna copleşiţi de un nestăvilit dor de patrie. Cît de bine este în taberele pioniereşti, la mare sau la munte, dar dorul de casa părintească te obsedează ceas cu ceas. Pentru cei care din anumite motive s-au aflat departe de ţară, dorul de meleagurile natale îI stăpîneşte pretutindeni. Dragostea de ţară înseamnă respect pentru înaintaşi şi devotament pentru România socialistă.
Cheile Bicazului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala Porţile de Fier I şi II şi numeroasele termocentrale de pe rîurile ţării sunt doar năzuinţa poporului român de a munci şi construi. România s-a dezvoltat atît de mult încît România de astăzi se deosebeşte în mare parte de cea pitorească a lui Vlahuţă.
Dragostea de ţară înseamnă preţuirea entuziastă a tot ceea ce a realizat poporul nostru harnic în anii socialismului sub conducerea Partidului Comunist Român. “ara nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci cu muncă cinstită şi, la nevoie, cu jertfă. Nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru, nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume şi îndemnul să devenim un popor vrednic şi conştient. Munca cinstită, viaţa curată, iubirea de semen, împlinirea datoriilor pe care le avem, adică faptele acestea înseamnă patriotism şi nu vorbe deşarte, reamintea într-un citat Mihail Sadoveanu.
Dragostea de ţară şi de patrie înseamnă a fi cetăţean al României de astăzi, al României socialiste.
Viitor de aur ţara noastră are / Şi prevăz prin secoli a ei înălţare. ( D. Bolintineanu – Mircea cel Mare şi solii )
Înălţările existau, dar registrul era altul, cel puţin pentru mine. Mă refugiam în caietul meu de fotbal în care transferam date şi fotografii din Sportul sau Fotbal de la A la Z. Decisesem că ziua de 7 .V.1986 fusese o dată crucială nu numai pentru mine, ci pentru toţi iubitorii de fotbal, fie ei stelişti, dinamovişti ori rapidişti. Eram de-o toleranţă aproape creştinească. Atunci cînd am citit nenumăratele comunicate şi reacţii ale agenţiilor de presă străine mi-a fost clar. Înălţarea noastră era una reală, fără dubiu : Românii au obţinut victoria graţie siguranţei în apărare şi stăpînirii de sine, mai ales în momentele decisive ale executării penaltiurilor. Echipa Steaua a reuşit o lovitură de maestru, ţinînd cont că este primul club din România prezent într-o finală a Cupei Campionilor Europeni, pe care o şi cîştigă, precum şi de faptul că F.C. Barcelona, una dintre cele mai puternice formaţii din lume, a jucat în această partidă aproape la domiciliu. Acest strălucit succes al echipei Steaua Bucureşti este confirmarea evoluţiei cu totul remarcabile a formaţiei române, care la toate fazele competiţiei a manifestat o valoare constantă, eliminînd alte două reputate formaţii : Honved Budapesta şi Anderlecht Bruxelles. Erau părerile celor de la France Presse.
Avîntul patriotic avea un timp al lui. Cel de la şcoală. Aici intrau, de-a valma, gazeta de perete, careul, ceremoniile de 1 Mai şi cîte altele. Însă ceea ce trebuia să ne mişte era festivitatea de trecere în rîndul pionierilor. Am avut emoţii, trebuie să mărturisesc, dar pentru că momentul era unul solemn, ci pur şi simplu pentru că eram timid. Mai ales că momentul avea loc la Filatura de lînă pieptănată unde lucra tatăl meu. Nu ştiu dacă a asistat şi el, eram cu totul dus în altă parte. Ştiu că sora mea avusese parte chiar de o ieşire din oraş. Şcoala la care învăţa ea era probabil mai tare la capitolul organizare. Ocazia aceasta le mijlocise o excursie la barajul de la Vidraru. Am fost invidios. Mai tîrziu, soarta avea să se răzbune. Trebuia să intru în rîndul uteciştilor şi cel de la liceu, mai exact propagandistul, dacă aşa i se spunea, ne rezolvase de-o ieşire la închisoarea Doftana. Ce reţin din ziua aceea este că reuşisem să mă împac cu Dan Lazăr, colegul meu de bancă. Asta mi-a adus intrarea în rîndul organizaţiei de UTC. Dar mai fusese un moment care ne conectase la fibra politică, întreţinută cu sînge şi luptă de către poporul român. Citirea în faţa careului, în ’86 sau ’87, a două scrisori. Erau mesajele noastre de pace către cei doi mari. Unchiul Sam şi Big Brother purtau chipurile lui Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov.
O singură dată ne-am mai adunat în grabă la careu. Chestia n-avea nici o relevanţă politică. Într-una din pauze un grup de elevi băteau mingea în curtea şcolii. Era ceva obişnuit. Şi la fel de obişnuit era şi scăpatul mingei în curţile învecinate. Treaba este că-n acea zi cei care au sărit după minge îşi dovediseră certe calităţi de exploratori. Tipii înaintaseră în grădină, ajunseseră în bătătura casei, intraseră şi cotrobăiseră. Apoi selecţia şi întoarcerea. Nu mai reţin detaliile. Într-una din pauzele următoare vestea se răspîndise. Nu ştiu cum fuseseră prinşi. Făptaşii păreau a fi ţintele unui pluton de execuţie. Elevilor le atîrnau de gît cîte un carton pe care erau scrise cuvinte obişnuite în westernurile atît de gustate pe-atunci : hoţ, bandit, pungaş. Unora le era ruşine, se vedea clar. Celorlalţi, însă, deşi aveau capul plecat, li se puteau lesne citi zîmbetele. Aceştia sunt personajele care ne intoxicaseră concursurile de cultură generală bazate pe eterna întrebare Ştiaţi că ? Numele lor erau Nansen, Neil Armstrong, Cpt. Cook… Şi-aveau să exploreze ceva mai tîrziu o altă lume, interzisă celor sinceri şi ascultători : puşcăria.
Despre această lume, o alta, nu aveam să aflu decît poveşti. În oraşul nostru, sau în suburbii, trăiau personaje cu totul speciale. Unul dintre ele, Adam, era primul dintre spărgători, poziţia fiind valabilă pentru clasamentul judeţului Prahova, de la a cărei prescurtare automobilistică i se trăgea şi un alt nume : Patria Hoţilor. Un altul era S. despre care auzisem că ieşea în oraş călare şi speria ţiganii cu sabia. Cicula şi varianta că, însumate, condamnările lui, multe sfîrşite cu cîte-o amnistie sau graţiere, depăşeau vîrsta de o sută de ani. Era un personaj exemplar şi mi se părea că trăieşte în acelaşi timp două vieţi. Aveam să-l văd la faţă, cu emoţie şi teamă, abia după Revoluţie. Exista şi o lume a minorităţilor sexuale care, din poveştile pe care le-am ascultat, avea un singur membru. În legătură cu Luchi, tata povesteşte că : Îl ştiau toţi. Era cel mai parolist om din oraş. Nu făcea caz că era homosexual. Spunea, dacă era cazul, că asta este înclinaţia lui şi-atît. Luchi n-avea legături cu cei din oraş, nu se-ncurca el cu oricine. Doar ce mai aducea curve din Constanţa pentru ştabii din poliţia de la noi. Avea şi el relaţiile lui. Dar dacă avea treaba lui, o făcea pe şest. Ştiu că venea şi în blocul nostru, pe cealaltă scară. Acolo-şi dădea întîlnire, într-un apartament, cu doctori, avocaţi, procurori, iar cînd venea iarna se interna la un spital, la Breaza, la TBC. Avea acolo un doctor, unul de-al lui. Odată, cînd eram cu echipa de revizori într-un control la Breaza, ne-am dus la o cîrciumă să mîncăm ceva. Şi la un moment dat, că intrasem la budă, dînd să ies, îl văd pe Luchi şi-mi zice : « Ce faci bă Manolică ? » Eu ştiam că se duce la Breaza să nu mai aibă bătaia de cap cu focul pe timp de iarnă şi nu m-am mirat cînd l-am văzut. I-am spus de ce eram la Breaza şi-mi zice : « Uite, eu sunt cu unul la o masă şi i-am spus că am curajul să vin la masa voastră şi să-ţi cer 10 lei. Să ştii că o să vin şi să-mi dai banii ăştia, că am făcut pariu. » Şi a venit Luchi, îl ştii cum era, roşcat, cu părul ăla înfoiat, cu pistrui… Iar cei de la masă mă întreabă: « Ce-i mă cu ăsta ? » Şi le-am zis care era aranjamentul. Bine, unii îl ştiau, cei care fuseseră în revizii la noi în oraş.
Lumea asta mohorîtă ne pătrundea pe toţi, iar rezultatul se vedea în aceleaşi caiete de compunere, care pe proful de română - Chiţu Ştefan - trebuie să-l fi amuzat teribil. O astfel de lume trebuia observată aşa cum era ea, iar pentru asta profu' ne scosese din clasă. Făceam un tur în jurul şcolii de parcă am fi fost pictori. Caietul meu de atunci mărturiseşte şi acum impresiile zilei de 9.XII.1985, cînd cu Descrierea unui aspect din natură de la fereastra clasei, aşa cum suna tema din manual:
După calendarul astronomic a început iarna. A început iarna, dar o iarnă puţin obişnuită pentru că o dată cu începutul ei nu a început să ningă, ca şi în alţi ani. Cerul azuriu şi înalt pare a fi o uriaşă meduză sau un clopot enorm care prin transparenţa lui albăstruie seamănă cu o sticlă. Soarele se pituleşte după nori aruncînd o pală de lumină. Păsările cerului care au rămas aici iarna, se rotesc fără ţintă pentru că, cine ştie, or fi fost speriate de vreo pisică sau s-or fi încălzind.
Geana de lumină este întreruptăde bătrînul şi cunoscutul nostru tei care vara a fost victima unei civilizaţii care poată fi numită “stăpîni ai stăpînilor fără grădini” şi care a luat teiului jumătate din viaţă. Acum, teiul trist se răsfaţălin în uşoara adiere de vînt.
Grădinile cu buruienile ce mai stăruiesc încă par acum nişte pustietăţi. Gardul, marcînd parcela proprietarilor, este străjuit de copacii “catalpa” ce seamănă cu nişte ghimpi. Colo, solarul este străjuit de un gard de fier. Solarul pare acum un schelet dezbrăcat de haina lui, folia. Internatul cu culoarea lui vernil se asociază pe deplin cu începutul de iarnă.
Blocurile, împreună cu balcoanele de culori ţipătoare, par o compoziţie de bîlci. Pe sfori, locatarii au pus fel de fel de rufe, maieuri, bluze, pantaloni, cămăşi. O salopetă de la etajul trei seamănă chiar cu un om sinucis. Unele balcoane au geamurile sparte, altele par o imensă verandă.
Antenele de pe blocuri sunt invalide. În jurul blocurilor copiii mai mari şi prichindeii pocnesc din bice, parc-ar fi venit Anul Nou. La centrală seănalţă triumfător un coş afumat, ca o locomotivă de pe alte vremuri. În curtea căminului, linişte.
Copiii dorm şi visează poate un aspect de iarnă ce brusc ar putea veni sau poate visează chiar jucării. În curtea filaturii, înălţător, turnul de control ce seamănă cu o ciupercă uriaşă aruncă luminiţe care, noaptea, au rolul de a se zări din depărtare pentru ca nu cumva vreun avion să se lovească de această ciupercă.
Şi iar, pe cerul azuriu trec stoluri de porumbei, asemănîndu-se cu nişte pescăruşi. Şi tot aşa, în fiecare zi, cu tristul peisaj care peste cîtva timp va fi invadat de zăpezile iernii.
Astea erau lumile dintr-una singură, iar existenţa lor era firească, probabil un debuşeu. Nu dau prea bine seama. Cealaltă lume trebuie să fi fost Egiptul, unde lucra unchiul meu care apoi se mutase cu şantierul în Ucraina şi Kazahstan, avînd nefericita ocazie de a bifa Cernobîlul destul de aproape de sursă. Înlocuitori de altă-lume erau şi trenurile care făceau cursele Mockba – Coфиа, şi care din diverse motive, niciodată ştiute de noi, opreau şi-n gara noastră. Unii dintre noi, făcînd apel la programele televiziunii bulgare, lăsau impresia că nu vor decît să converseze, dar ştiau prea bine ce să ceară mai apoi. Alţii erau milogi de-a dreptul. Cele mai căutate produse erau stilourile chinezeşti, cafeaua poloneză Inka, gumele şi chibiturile de la care noi, băieţii, luam feţele cutiei pentru jocul nostru de cartoane. O singură dată am reuşit marea negociere. Obţinusem un stilou cu peniţa de aur. Dar degeaba. Avea să-mi fie furat, aşa cum deseori li se întîmplau posesorilor-de-stilouri-cu-peniţe-de-aur, apoi urmau controalele în fiecare clasă, ameninţările cu poliţia şi cu şedinţa părinţilor de care, îmi amintesc, ne era frica cea mai mare. Nu ştiu de ce, stilourile-astea parcă erau mistreţi cu colţi de argint. Parcă erau blestemate. Ne înnebuniseră pe toţi. A existat însă o împăcare şi în cazul ăsta şi tot tata era artizanul. Reviziile îl purtau prin întreg judeţul, ocazii care-i aduceau avantajul de a ciupi din mărfurile care de obicei se dădeau pe sub mînă (3). Pe mine mă doar durea stiloul meu, iar tata îmi adusese unul cehesc, cu peniţa la vedere, elegant, din lumea Arabelei şi a Vizitatorilor, serialele urmărite atunci cu sufletul la gură.
Mutarea la casă ne adusese pe noi, copiii, pe un alt tărîm. În primul rînd eram aproape de gară şi aici, în lateralele staţiei, se aflau turnurile de apă de pe vremea locomotivelor cu aburi. Exact ceea ce ne doream. Nişte turnuri care să semene cu cel din filmul Racheta albă care făcuse furori. Mai era şi păduricea care masca tancodromul. Un loc perfect pentru punerea în practică a metodelor şi mijloacelor pe care ni le revelaseră cărţile de aventuri. Uneori particpam, vara, la încărcatul pepenilor pentru Ardeal şi drept recompensă primeam cîte-un pîntecos cu care ne mozoleam toată faţa. Alteori dădeam iama în vagoanele cu maculatură şi descopeream caietele de matematică pentru nivelul la care aveam să ajungem anul următor. Le luam pentru păstrare, gîndindu-ne că multe rezolvări de-acolo ne-ar putea fi de folos. Într-o vacanţă, în gară, gaşca noastră a avut un comportament de-a dreptul securistic. Observasem cutia poştală deschisă şi ne-am repezit cu mîiniile în teancul de hîrtii pe care, probabil, fuseseră aşternute stări de tot felul. Operaţiunea se numea Răpirea din serai, codificat, şi am oprit la unul din cele două turnuri de apă. Curiozitatea nostră a trecut la viol plicurilor lipite cu grijă, iar descoperirea scrisorilor de amor nu a fost o surpriză. Era ceea ce ne doream şi ne-am pus pe citit. Ne-am închipuit nişte securişti care se distrează, apoi ne-am făcut mici de frică la gîndul că vreuna din fetele care asistaseră la acel cenaclu sentimentaloid ar putea să divulge fapta. Au urmat cazematele croite în ţesătura ierburilor care creşteau în cea mai deplină libertate şi marea hoinăreală : Într-o vacanţă, parcă prin ’85 s-a întîmplat, un prieten de pe stradă vine şi îmi zice să mergem să adunăm iarbă pentru păsări şi răspunsul a fost prompt. Cînd am auzit continuarea propunerii am zis că ocazia nu trebuie ratată orice ar fi. Doru văzuse în gară un marfar oprit şi observase că unele vagoane nu erau sigilate. Am căzut de acord că iarba de la ţară este mai bună pentru că este de la ţară şi ne-am urcat în tren aşteptînd plecarea. De pornit, s-a pornit, nu asta era problema, însă treaba ni s-a părut că se îngroaşă cînd ne-am dat seama că fusese depăşită prima staţie cu o viteză de ne băga în boale. Aşa s-a întîmplat şi cu următoarele patru. O băgasem pe mînecă. Între timp abandonasem ideea săritului din tren şi am aşteptat oprirea oriunde s-ar fi întîmplat. A fost să fie la podul de peste Teleajen, cu o staţie înainte de Ploieşti. A coborît şi ne-a luat în primire un ceferist care ne-a sechestrat într-un canton vreo zece minute, ne-a întrebat de unde venim, ce căutăm pe-acolo, apoi ne-a dat drumul. Vreo douăzeci şi ceva de kilometri am ţinut-o de-a lungul şinei de cale ferată. În gara noastră am umplut la repezeală sacoşele cu foi de sfeclă ştiind foarte bine că nu prea-i bună la păsări decît în amestec cu uruială. Ai mei au aflat mai tîrziu de aventura asta.
Aproape de gară se întîmplau multe. Era Un bufet unde se aciuiau tot felul de personaje, altfel celebre în orăşelul nostru. Erau nume ciudate, Bobuleţ, Paiu, mai coborau din tren bolnavi psihic şi rătăceau în apropiere, erau Cobzarii, familia de ţigani care etala o armată de coşuri înţesate de seminţe, gume de mestecat şi ţigări albaneze şi bulgăreşti şi mai eram noi, droaia de copii care buşeam mingea în peretele gării, fapt care ne atrăgea antipatia din partea şefului e staţie. Asta era partea bună. Grav era cînd ne adunau în gară cei tăiaţi de tren. Au fost cîţiva şi le-am văzut bucăţile de trup însirate printre linii. Gara noastră era o gară ciudată. Într-o iarnă, înainte de sărbători auzisem o întîmplare care şi atunci mi s-a părut ca fiind decupată dintr-un film suprarealist. Cei din oraş, majoritatea, mergeau pentru carne la halele din Buzău şi Ploieşti. Unii continuau să meargă fără să ştie ce se întîmplase peste noapte. Doi ciobani nu putuseră struni oile care intraseră de bună voie la ghilotina roţilor unui marfar. A doua zi, măcelăria era plină de carne de oaie. Carne picată din cer (4). Dar zvonul nu contaminase tot oraşul. Nu ştiu ce şi-au zis cei care au pătimit la cozile (5) din Ploieşti şi Buzău.
Ascultam Europa liberã doar pentru ora 7 fãrã un sfert. Sport cu Mihai Rusu. Tot atunci spuneam si bancuri, la scoalã, bancuri politice smulse din gura pãrintilor atunci cînd primeau musafiri si pe deasupra stiam si rezultatul meciului Steaua - River Plate înainte de a fi difuzat la televiziunea nationalã a doua zi, cu o întîrziere de vreo douãzeci de ore. Asa l-am înjurat pe Alzamendi uruguayanul, ucigasul Stelei. L-am înjurat înaintea multora cu urechea îndreptatã spre Europa liberã. Înjurãturile mele ieseau prin gurile lor în bordelurile în care tangoul era rege. Acasã la River Plate. Asa am început sã iubesc fotbalul argentinian, mai mult chiar decît cel ce se naste între tãlpile umede si nisipul fierbinte al Copacabanei. Brazilia nu mai însemna nimic pentru mine, desi Pele, Garincha, Didi, Gilmar sau Falcao se ascundeau în cãrtile lui Ioan Chirilã dosite sub caietul cu comentarii pentru examenul la literatura românã.
Din anii ’80 mi-a rămas o poveste gastronomicã despre care nu pot să spun decît că mă tulbură, cît de puţin, şi acum. Eram în liceu, la belle epoque, vremea frigiderelor pline cu ciorbã de cartofi, mîncãricã de cartofi, visul de toamnã si de iarnã al cartofilor din debaraua aflatã sub scarã. Noi avem casã cu etaj. Şi destul de mulţi cartofi pentru cîntecele matelor. Poetic si gastroduodenal. Această poveste din anii ’80 a produs greaţă mai multor prieteni cărora le-am spus-o, după Revoluţie. A trebuit sã mã descurc între planuri si episoade şi sã folosesc metode si efecte speciale pentru a reuşi s-o duc la capăt.
Împãrtirea temei si distributia suspansului mã obligã încep scurt si tãios: Ploua ! Starea vremii, ca si rubrica sportivã, erau cele mai urmãrite rubrici ale Telejurnalului. Afarã era ploaie... Starea de fapt mã obligã sã amintesc vremurile, fãrã aluzii la Europa liberã sau Alzamendi. Era numai si numai Ceausescu. Şi lista de bucate în care cuvîntul cartofi părea o picãturã chinezeascã.
În unele versiuni ale poveştii puneam în prim plan o mînã care numãrã un teanc de bancnote. Încercam să redau ce făcuseră ai casei în ziua aceea. O cãrãmidã, spune o voce. Apoi un pix rosu face vãzuturi la capãtul rubricatiei pe balanta de inventar. Un om vede potrivirile dintre cifre si rămîne surprins. Este un om bun, şi acum. Un contabil, nimic altceva. Tatãl meu, si-mi zic, aşa cum o fac mereu : totul va fi bine ! Vocea a terminat de numãrat banii. Celãlalt ia teancul, îl împacheteazã. Cu acelasi pix rosu scrie 18.000 lei. Nu-i bagã în buzunar. Tata nu a acceptat niciodatã spagã si tot a reusit cu un sir nesfîrsit de CAR-uri sã-si tragã o casã cu etaj, cu debara sub scarã. Cei doi se uitã unul la celãlalt. Amîndoi se ridicã. Privirea dublã cu care se tintuiesc ţine în echilibru ispita delapidãrii care executã numere periculoase. Tata mi-a povestit multe. A lăsat pixul pe masã, apoi a ieşit pentru a se-ndrepta spre hotel. Cooperatia era cazatã la unul din cele douã hoteluri pe care le avea Slãnicul. Tot aici femei multe, o delegatie venitã de nu stiu unde. O voce mieroasã, ispititoare, îi spune tatãlui meu despre o femeie care asteaptã în hol. Se auzeau vorbe pe hol, mi-a spus. Vorbe despre o noapte bîntuitã de sex, de transpiratie. După Revoluţie tata ne-a tot povestit, lãudîndu-se, episodul Slãnic în care femeia din hol era o eroină. De fapt, voia să ne explice în ce fel erau ei provocaţi pe teren. Pe vremea aia, în mintea copiilor din gaşca noastră fanteziile sexuale erau puse în rînd cu bancurile politice. Erau scoase la aer cînd apãreau ceva musafiri şi credeam cã am evadat din cãrtile de fizio-patologie, boli cu transimsie sexualã, obstetricã si ginecologie ale maicã-mi. O copilãrie cu o mamã asistentã medicalã. O moaşă care a vãzut dosurile multor femei din orãselul nostru, majoritatea femeilor sub cincizeci de ani. Treizeci de ani, zile si nopti cu miinile în crăpăturile care ascundeau multe din nemulţumirile femeii acelor ani.
Reiau povestea: Ploua ! Apoi, cartea de bucate şi actiunea: rãsfoit, index. Căutare! Zeci de retete, listare, apoi comparatie cu debaraua si frigiderul; incompatibilitãti, reducerea drasticã a posibilitãtilor, trîntitul usii de la frigider. La scoalã semnãturi, 5%, reducerea cursei înarmãrilor, elevii par să înţeelagă ce este referendumul... Ideologie, cartofi si stop. Îmi închipui sutele de neuroni tip Secu scociorînd, executînd conexiuni pînă ce gãsesc reteta convenabilã care suna cam aşa:
Melci (6), mujdei.
Melcii se spalã foarte bine cu o periutã si se pun sã fiarbã 2-2 1/2 ore. Dupã ce au fiert, se scoate carnea cu ajutorul furculitei de desert si se mãnîncã cu mujdei.
Pagina 204, o paginã incitantã, apoi actiunea.
În ziua aceea tata era la Slãnic, mama era la maternitate, fraţii mei la scoalã, iar tataie la Brasov. A urmat drumul meu spre cimitir, sub o umbrelã. Seara oricum as fi urmãrit un film englezesc. Multă ploaie, desigur, epoca victorianã... Un film care trebuia prefaţat. Şi deodată mă trezesc în toiul culesului de melci. Am adunat peste treizeci si ceva, usor peste un kilogram. Şi încã ploua. Umbrela deschisã. După ce abandonez picãturile de apã, îmi pun sortul maică-mi. Stropii au sarit pe pereti, de treizeci si ceva de ori, dar nu sînge si nici ploaie. Stau cocotat pe un scaun si le dau drumul de sus în oala plinã ochi cu apã. Stiam din diverse povesti cã înainte de executie cãlãul îşi întreaba pe victima care îi este ultima dorintã si compar. Coarnele melcilor se întind la maximum, se ating la capete ca palmele înotãtorilor. Plonjoane în piscina amenajatã deasupra ochiului de aragaz, robinsonade. Butelia este deschisã la maximum. Limbile de foc înaltã dogoarea, ca un duh. Limbile de foc tîsnesc.
Indexul era generos, aici găsisem încă patru retete cu melci:
melci rasol 204
melci umpluti 204
melci cu marmeladã si nuci 379
melci cu brînzã 350
Am aflat că tata va rãmîne în seara aceea la Slãnic. Ne-a transmis prin tanti Jenica, la telefon. S-ar putea ca desearã sã n-avem curent electric. Avem lampa cu gaz. Adio film englezesc. Încã plouã. Ştiu că mă entuziasmase finalul Cuvîntului înainte:
Asi fi recompensatã moral dacã as reusi prin aceastã carte, care este rezultatul unei îndelungi experiente, sã satisfac si exigentele cunoscãtoarelor în arta culinarã, iar tinerelor gospodine sã le ofer posibilitatea de a asigura reusita unei mese plãcute, pe principiile unei bune si rationale bucãtãrii. Autoarea
Deschid fereastra, ies aburi... Încã plouã. Afarã e o vreme de haiku. N-o sã stau douã ore dupã jigodiile-astea de melci. Curãt usturoiul în vreme ce la radio se aude Din muzica popoarelor. Asta ascult în fiecare dimineatã, înainte de a pleca la scoalã. Sãptãmîna de practicã, la aprozar, cel aflat vizavi de covrigãrie.
Auzisem diversi insi povestind cum au mîncat scoici si pulpe de broascã. Ce Dumnezeu, melcii mei... cu un an înainte de povestea asta găsisem pe trotuar o broască testoasă. Evadase din cabinetul de stiinte naturale de la scoala numărul 3. A fost atractia străzii două zile. A treia n-a mai tinut minunea: am pus-o în menghină si cu diferite metode, am încercat s-o conving că afară din carapace i-ar sta mai bine.
Am amenintat-o cu pînza de bomfaier. Broasca testoasã sîngereazã greu. Se preparã greu. Cît o cresti atîta fierbi la ea. Ne-ar trebui un serial ca Santa Barbara sã spunem povestea unui prînz al cãrei eroine sã fie o broascã testoasã. Am aruncat-o la canal pentru că nu mai aveam ce face cu ea. Dar pofta vine mîncînd. Niciodată nu se ştie.
Efectul Tarantino: treizeci si ceva de melci codobelci plutesc în piscinã. De pe scaun, în picioare, vãd cum aburul pare o fata morgana. Cele treizeci si ceva de trupusoare mă făceau dintr-o dată ucigas în serie, gangster, şi mi s-a părut că văd un duh întrupat din vîlvãtãile aragazului, Marele Melc Codobelc îndreaptîndu-si spre mine coarnele mitralierã. Am sărit de pe scaun si am alergat prin casã. Prin camere plutea o melodie din Indonezia şi toate ciudăţeniile de la Muzica popoarelor.
Am scos cochiliile încinse, apoi polonicul a intrat în apă de treizeci si ceva de ori. Le-am aruncat în spatele casei, pe scara pe care n-o mai folosim. Cutitul alunecã pe trupusoarele înfierbînate se despică usor. Se aude o muzică bretonă, ceva de genul ăsta. Sunt saizeci si ceva de suvite de carne. De melc.
Surprizele erau atunci cînd ştiam că tata va întîrzia cîteva zile. Ne aducea cam ce nu se prea gãsea în magazine. De la Sinaia - un teanc de cãrti din colectia Globus. Apoi raiati, o lanternã nemteascã si mult lapte ceh, în cutii de tablã. Lapte concentrat. M-am lãudat cu tatãl meu, dar nu pentru astea. El era mare pentru cã asculta Europa liberã si mai ales pentru cã fusese fotbalist. Asta a însemnat adevãrata copilãrie. A renuntat la sport pentru că si-a belit glezna. Cînd îsi ridicã pantalonul se vede soseta umflatã ca un ou de gîscã, apoi îmi zice sã-i iau glezna la misto, adicã sã îi fac masaj. Eu sunt expertul masaj din casă. El mã cheamã la Europa liberã cînd Mihai Rusu îsi începe stirile sportive. Aflu apoi că luminã va fi totusi, deci voi vedea si ecranizarea dupã Dickens. Ura ! Sãptãmîna asta Steaua Mizil va juca la Bîrlad cu FEPA ‘74. Vrem sã mergem si noi. O vreme am crezut cã şi tata viseazã noaptea fotbal, ca si mine. El si Nelu, fratele lui, au fost mijlocasi. Tata dreapta, Nelu stînga. Tata s-a retras pe motiv de gleznã, în juniorat. Nelu a ajuns pînã la ICIM Brasov.
Am scris în oracolele fetelor, dar n-am avut unul al meu. Moda se rãspîndise si la bãieti. În schimb am avut un caiet de fotbal, ca tata. Decupam fotografii din ziarele de sport si le lipeam în caietul studentesc. Fãceam comentarii în culori de cariocă. Acolo este copilãria, în dungile ros-albastre si în literele galbene si verzi ale cuvîntului VICTORIE ! O vreme, caietul a stat rãtãcit prin pod. Mama mi-l pitea mereu. Era jurnalul meu si timpul acelei vîrste curgea dupã ceasul tabelei de marcaj, adicã doar duminica, de la ora 11ºº, cînd încetau melodiile de la statia de amplificare si începea meciul. Foarfeca împungea ziarele de sport. Mama tipa la mine. N-a stiut niciodatã la timp ce chestii coceam în anii ’80. Marfarul pînã la Teleajen, Inter Valea Jiului, echipa străzii noastre care se bătea cu Juventus 1 Mai. Bulevardul Gãrii nu avea echipã, iar pe George Ranetti erau cam multi tigani de care ne cam era frică.
Piper si sare peste suvitele de carne. Uleiul încins. Saunã, nu altceva, melci rasol. Dupã amiaza ştiam că-l vom fura pe gestionarul aprozarului la care făceam practicã de a IX-a. În fiecare zi gãseam, ascunsă printre lãditele goale, cîte o sticlã de lichior începutã. Gîlgîiam încurajati de neglijenta lui nea Caisã, gestionarul aprozarului. Dimineta îi luam din gestiune pentru covrigi calzi sau pateuri. Banii îi scoteam la cîntar, din mere. Niciodatã nu plecam de acasã fãrã sã mãnînc. De fapt, învătasem de la el. Mare noroc cã aveam lichior de portocale în mirosul ăla de cartofi, pãtlãgele si gogoşari.
Tata s-a învîrtit si pînã la urmã a venit acasã. A trecut si prin Ploiesti. De-acolo a luat timbre. Mama a avut trei nasteri în ziua aceea. În fiecare searã si în fiecare dimineatã, cînd vine de la serviciu, este nervoasã. A avut parte numai de ture grele. Seara este cu totul specialã, nu mã doare stomacul. Îmi făcusem singur de mîncare. Mama a primit cîteva prosoape si sãpunuri, plus o ciocolatã. Tata a venit si el încãrcat. Fratii mei nu s-au săturat scotocind în gentile pline. Apoi am trecut la Europa liberã, radioul Pacific aproape de care am adormit. Şi am visat iar fotbal. Ceva simplu şi educativ, ca-ntr-o prozã de Barbu Stefãnescu-Delavrancea sau A. Brãtescu-Voinesti.
1. - DEMOLĂRI
"Demolările mănăstirilor Mihai-Vodă şi Văcăreşti au fost groaznice. De-acolo, de la Mihai-Vodă, întîi s-au mutat arhivele. Mănăstirea era înconjurată de arhive, o clădire foarte veche… Ţin minte că la demolarea mănăstirii Văcăreşti care s-a întîmplat un pic înainte de Crăciun a fost o mobilizare generală, dar pentru că au sărit restauratorii să salveze ce s-a mai putut salva şi s-au decapat foarte multe picturi de-acolo, pe urmă au fost restaurate la facultăţi. Nu ştiu dacă de sus se ştia că se fac chestiile astea, dar au fost lăsaţi. Erau responsabili de la cultură, nu cei mai înalţi, e-adevărat, şi au anunţat că intră buldozerele, veniţi să le scoateţi… La Văcăreşti a fost iarna, pe un ger groaznic. Au scos pictura cu studenţi, cu cine puteau şi aşa cu buldozerele la spate au reuşit. Coloanele, spre exemplu, le-am văzut prin diverse curţi de sculptori, şi la Mogoşoaia sunt, iar la Mihai- Vodă a fost groaznic pentru că a ajuns pînă aproape de Paşti treaba… Preotul a intrat în mănăstire şi a bătut clopotul ca să se ştie că mănăstirea nu era părăsită. Iar la Sf. Gheorghe Nou tot aşa, a fost iarna, era prin ’84 sau ’85, acolo la fel, voiau s-o dărîme şi într-o seară, fiindcă se ştia că o să fie o opoziţie, intraseră miliţieni să-l oblige pe preot să scoată din altar toate obiectele de pe masa altarului, iar preotul a spus, eu nu fac asta, intraţi voi şi ei n-au vrut, însă s-au mutat într-o biserică din spate, una mai mică. Aşa a vrut Dumnezeu că nu s-a dărîmat, dar uite-mi face rău cînd povestesc chestiile-astea."
2. - DISNEYLAND
"Ceauşescu voia să facă un Disneyland şi pentru asta au găsit zona aia cu Văcăreştiul, aveau acolo lac, era mişto şi-atunci au dărîmat Văcăreştiul. Eu eram într-un fel participant la chestia asta. La întreprinderea de fabricat şi montaj ascensoare se făcuse o secţie nouă, de fapt, o altă întreprindere care se ocupa de utilaje de agrement (noi făceam caracatiţe, go-carturi, de-astea de se izbesc, pentru parcurile de agrement, şi jocuri pentru ecran, poker şi tot felul de jocuri din-astea electronice). La firma asta eu eram şeful colectivului de design. Mai aveam patru colaboratori."
3. - APROVIZIONARE
"Eu nu prea aveam probleme din-astea. Reparam televizoare, radiouri, şi cînd aveam nevoie de ceva apelam la tot felul de prieteni pe la carmangerii, măcelării, alimentare. Eu le reparam aparatele, iar ei mă serveau, dar nu gratis, trebuia să le dau bani, dar mi-a fost mai uşor."
4. - CARNE
"Noi aveam întreprinderea la marginea oraşului şi după gardul din spate începea tarlaua cu floarea soarelui. Săream des gardul de ne umpleam sacii cu paleşti, aveam şi noi seminţe de ronţăială. Într-o zi vine unu’ la noi şi ne zice, bă, ia veniţi încoa’! Şi ne ducem după el. Am ajuns acolo, în spate şi cînd colo ce să vezi, erau nişte ţigani care terminau de ciopîrţit un cal, îi curăţau coastele, şira spinării, tot, tot, tot. Ăsta care ne chemase îi văzuse mai devreme şi ascultase ce vorbeau. Furaseră calul, viu sau mort, nu mai ştiu, şi voiau să vîndă carnea. O dădeau cu nişte oţet şi făceau un fel de contrabandă, aşa ceva."
5. - COZI
"Cînd aveam programat să iau carne mă trezeam în jur de unu noaptea, două, şi mă-nfigeam la două jumate, trei, dar pentru carne o singură poartă deschideau, asta dinspre piaţă şi se stătea acolo la hală şi la ora fixă ăia dinăuntru trăgeau de porţi şi fugeau. Dar nebunia mare era că ei nu deschideau poarta, doar trăgeau numai zavorul. În clipa în care lumea auzea zăngănind zăvorul începea bulucul în poartă. Dacă erai printre primii şi mai nimereai şi cîte-o cucoană mai în vîrstă care se împiedica şi cădea era nenorocire. Şi să vezi acum că, făcînd chestiile astea de mai multe ori, îmi făcusem tactică. Cînd stăteam la coadă vedeam care e în lateral şi întotdeauna ajunsesem parcă eram un cerb, o ciută. Îmi luam avînt, mă împingeam într-o parte şi pe urmă imediat săream în lateral, o luam pe partea ailaltă şi uite-aşa făceam trei, patru paşi în zig-zag ca să ajung printre primii. Cînd scăpai înăuntru începea răspîndirea, fiecare se ducea unde îi era cel mai aproape ori unde avea un măcelar la care îi făceau cu ochiul, îl mai cunoşteau, îl întrebau de sănătate. În hală la Obor băgau nu ştiu dacă zilnic, dar de patru ori pe săptămînă băgau sigur carne. În schimb, cînd luam puii, aveam nişte prieteni care stăteau la Doamna Ghica unde la parter, pe strada aia care dă spre Fundeni, acolo la parter era un magazin din-ăsta de pui, găini. Era celebru pe timpuri. Acolo aduceau noaptea marfă şi se dădea prin spate toată noaptea. Eu aveam nişte amici foarte buni, un arhitect, care stăteau la şase, în blocul perpendicular chiar de pe Doamna Ghica şi vedeau. Stăteau la pîndă tot timpul. Şi îmi dădeau telefon. A băgat raţe, găini, veniţi încoce. Şi veneam. De obicei în nopţile alea mai vedeam şi cîte-un film, două, şi stăteam şi la video şi cu ochii-n şase de luam carne. Cei mai informaţi erau taximetriştii. Ei cînd erau prin zonă dădeau prin staţie: la Doamna Ghica e carne, şi vedeai la un moment dat taxiuri peste taxiuri în toată zona aia. Băieţii se duceau să-şi ia carne. Teortertic ştii de ce cred că se dădea prin spate ? Probabil pentru că în mod normal, conform legislaţiei, nu aveau voie peste ora nu ştiu cît să dea nimic pentru că consumai curent electric. Am văzut foarte multă lume din alte cartiere venind aici şi veneau în urma anunţurilor. “
6. - ÎNLOCUITORI
"Pe vremea aia nu găseai mai nimic. Ajunsesem să mă trimită nevastă-mea la o cunoştinţă care avea în curte un tei, şi culegeam frunze de tei. Dar ştii pentru ce ? Făceam sarmale din tot felul de tocătură de salam şi în loc de frunză de varză sau de viţă nevastă-mea folosea frunză de tei. Cîteodată mai pofteam şi eu ba la una, ba la alta, şi ce-i zic eu nevestii-mi într-o zic că tare poftă îmi e de nişte icre. Da’ am rămas cu vorba, că n-aveam de unde să le iau. Şi a doua zi, cînd vin de la serviciu, mă spăl pe mîini mă aşez la masă. Nevastă-mea scoate din frigider un ditamai castronul şi cînd mă uit mai bine… plin cu icre. Mă uit la ea ca prostu’ şi o-ntreb, ei na-ţi-o, de unde naiba le-ai luat, că erau şi multe, era castronu-ăla plin ochi. Tu pune mîna şi mănîncă, mi-a zis, că-ţi spun pe urmă. Şi-am mîncat. Erau icre-icre, ce mai. M-am săturat, am mîncat ca un lacom, că nu aveai la masă icre oricînd, Doamne fereşte, şi sătul o-ntreb, de unde le-ai luat ? Păi nu sunt icre. Cum nu ? Nevastă-mea făcuse icre din fasole cu ceapă şi cu mai ştiu eu ce. Făceai orice din orice, făceai tot felul de improvizaţii ciudate de stătea pisica-n coadă."