Oi şi mioriţe

Pomenisem în ultima postare de Mioriţa. Nu-mi amintesc cum de am deschis monografia Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte, publicată la Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964 – autorul fiind Adrian Fochi. Eram într-o perioadă în care încercam să intuiesc cărţile în care puteam da de Mizil la indicele bibliografic. Ba da, acum îmi amintesc. La anticariatul de la Dalles, cel în vecinătatea căruia se află spaţiul în care se fac expoziţii şi tîrguri. Dădusem de un raft plin cu Anuarul geografic. Toate erau numere din perioada interbelică. Le-am răsfoit, mai ales cuprinsul şi indexul. Acolo am găsit Mizilul într-un studiu despre transhumanţa oierilor transilvăneni spre Muntenia şi, mai departe, spre Dobrogea. Sibienii se coborau spre Vîlcea, Olt, Argeş, în vreme ce braşovenii, brănenii, coborau spre Dîmboviţa, Prahova şi Buzău. Era şi o hartă cu traseele pe care am ezitat s-o fotografiez, cu sau fără permisiunea vînzătorului. Parcă nu-mi venea să dau 40 de Ron pe volumul acela. Pe hartă, cei ce coborau prin Prahova, pe Valea Teleajenului, se împărţeau pe trei drumuri, unul dintre ele trecînd prin Mizil. Şi asta explică multe. Explică şi varianta Mioriţei culeasă de Ovid Densuşianu (1886), explică şi localităţile învecinate (Mizilului) care păstrează urme ale ardelenilor, fie toponimice, fie de ordin demografic. De altfel, un articol (în lumină istorică şi antropogeografică) care tratează printre altele şi subiectul relaţiilor muntenilor prahoveni şi buzoieni cu ardelenii, scris de Ecaterina Zaharescu (Vechiul Judeţ al Saacului) şi apărut în Buletinul societăţii regale române de geografie în 1922, confirmă şi aduce oarece detalii pentru tema transhumanţei în legătură cu Mizilul. Şi ca să mai intersectez încă o dată subiectul, amintesc detaliul pitoresc observat la Mizil şi consemnat de F. Brunea-Fox din reportajul Moartea lăutarului:

"Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderente aici."

 (Foto Arhiva de imagine a MȚR; localizare necunoscută)

Îmi închipui stîlpii aceia că trebuie să fi arătat cumva ca în fotografia asta. Dar nu e decît un exerciţiu de imaginaţie. Poate voi afla şi o fotografie cu stîlpii plini de ghete. Oricum, dintr-o Enciclopedie a României, editată în 1938, dacă-mi amintesc bine, reţinusem un mare număr de tăbăcari, ciubotari, ceea ce nu e decît, iarăşi, o confirmare a trecerii oierilor (brăneni) pe la Mizil. Astea sînt detalii care nu fac decît să se ajute unele pe celelalte, fără să demonstreze o ipoteză cu cine ştie ce mare miză. Şi, ca să închei ceva mai poetic înşiruirea de date şi referinţe, redau textul Mioriţei culese la Mizil:

Plăişori de munte,
Scoboară oi multe,
Trei cîrduri de oi,
Trei ciobănei.
Un cioban mai mic
Cu oi mai multe.
Cei doi veri primari,
Ei că s-au vorbit
Într-un apus de soare
Ca să mi-l omoare
Şi (să) mi-l îngroape
În umbra stînei,
- Oiţă, lăiţă,
Mică mioriţă,
Ce, lupii, ţi-e ţie?
Din iarnă-ai scăpat,
Lupi nu te-au mîncat.
- Stăpîne, stăpîne,
Ce, lupii, mi-e mie?
Din iarnă-am scăpat,
Lupii nu m-au mîncat.
Ce, lupii, mi-e mie
Ţi-oi spune şi ţie:
Cei doi veri ai tăi
Ei că s-au vorbit
Să te omoare
Să-ţi ia oi şi bani.
- Oiţă, oiţă,
Mică mioriţă,
Şi m-or omorî,
Şi m-or îngropa,
Voi m-iţi dezgropa
În tîrla oilor,
În mijlocul mieilor.
Oiţele-mi (or) plînge
Cu lăcrămi de sînge.
Şi buciumul să-mi puneţi,
Buciumul să-mi zică,
Cîinii să se strîngă,
Pe mine să mă plîngă;
Fluieraş să-mi puneţi,
Fluieraş de soc
Să-mi cînte cu foc,
Fluieraş mai mare
Să-mi cînte cu jale.
(„Contemporanul”, 6 (1886), p. 500-501. Republicată: O. Densuşianu, Viaţa păstorească, p. 225. Inf.: Mariţa Simionescu şi Tinca Hagica. Or. Mizil, reg. Ploieşti

)

Dacă ar fi să trag totuşi o concluzie, aceea ar fi că pe la Mizil a trecut un drum al oilor. Aşa cum acum trece drumul vinului şi cum, din ce-am auzit (dar o să mă documentez un pic înainte de a reveni cu subiectul), a mai trecut şi un drum al mătăsii. Nemailuînd în considerare paralela 45°.

Despre Mitică Mamaia şi alţi lăutari

O parcurgere pasionată a unei bibliografii despre lăutarii românii din interbelic va scoate la iveală un detaliu care, pe lîngă talentul indiscutabil, le explică faima ce depăşea graniţele ţării: circulau peste tot în Europa, fie că aveau sprijinul vreunui impresar ori se porneau la drumuri necunoscute pe cont propriu. Trecerea graniţelor a redevenit o practică curentă pentru lăutari abia după 1989, cînd purtătorii de instrumente au invadat Occidentul, de data asta nu neapărat pentru reprezentaţiile care odinioară făceau un renume, cît pentru a le masca scopul real - cerşetoria. Redescopereau o lume pînă atunci doar imaginată şi poate că cel mai la îndemînă mijloc pentru a o cunoaşte era să i te prosternezi şi să-i ceri îngăduinţă şi bani. Unii poate că au reuşit să treacă din metroul parizian pe te miri ce scenă, dar timpurile parcă nu mai erau atît de generoase ca în urmă cu 60-70 de ani. Şi, oricum, pentru a cunoaşte succesul ar fi trebuit să ai deja un impresar, pe cineva care să te introducă pe o piaţă extrem de stratificată şi sofisticată.

Privind spre trecut, pe lîngă lăutarii de primă mînă, precum Grigoraş Dinicu sau Georges Boulanger, un Mitică Mamaia trebuie să fi fost genul de lăutar cinstit, cu meseria foarte bine cunoscută, poate un lăutar de "clasă mijlocie", cu toate datele necesare unui succes în străinătate cu care să-şi aline bătrîneţile. Mitică Mamaia a fost mizilean. L-am descoperit întîmplător, citind pe ciupite din cartea Reportajele mele - 1927-1938 a scriitorului F. Brunea-Fox (editura Eminescu, 1979). Pe lîngă portretul expresiv făcut personajului, interesantă este şi creionarea unui peisaj al oraşului de provincie. Reportajul foxist, deşi nu face concesii realităţii "provinciale exasperante" descoperite pe teren, pare cumva mai îngăduitor, cu ironia nelăsată la vedere, altfel decît în textul celebru al lui Geo Bogza - O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil -, scriitor cunoscut de asemenea pentru reportajele sale, şi nu numai. Interesant este că descinderea lui Brunea-Fox în Mizil s-a petrecut cu un an înaintea celei a lui Bogza şi mă gîndesc că n-ar strica citirea lor în paralel. O posibilă interpretare ar fi redescoperirea chiar a terenului, a documentării, pe urmele deja bătute, în cazul Mizilului precedentul fiind Caragiale şi chiar mizileanul George Ranetti cu Romeo şi Julieta la... Mizil. Şi pentru a-mi întări presupunerile, trebuie spus că volumele lui Ioachim Botez - Însemnările unui belfer -, în care cinci texte sînt dedicate Mizilului, au apărut în anul reportajului lui Bogza - 1939. În fine, Brunea-Fox a ajuns la Mizil cu un scop precis, să scrie despre un lăutar cu o oarecare notorietate, iar prilejul ales a fost chiar moartea protagonistului. Spre deosebire de Geo Bogza, care venise la Mizil pur şi simplu pentru a descoperi o urbe plictisită şi luată deja în bîză de Caragiale, de unde şi tentaţia, pare-se, de a-şi căuta subiectele cu tot dinadinsul, fie ele şi nimicuri. Las în continuare locul vocii lui Brunea-Fox şi ţambalului lui Mitică Mamaia din Moartea lăutarului, care vine imediat după alte două postări funebre, Moartea popii a lui Ioachim Botez şi moartea ratată a unui profesor mizilean contemporan - Ion Nistor:

"Pe Mitică Mamaia, ţambalagiu vestit din tot ţinutul tot atît de vestit al Mizilului, mărturisesc că nu l-am ştiut decît din faimă. Cunoştinţa cu persoana lui fizică a vrut destinul să mi-o înlesnească într-un moment cînd atari întîmplări nu mai sînt valabile decît pentru amintire şi lacrimă.

Ne-am întîlnit cu o oră înainte de a fi pornit la popasul veşnic, lîngă patul împodobit cu o jerbă modestă – ofrandă filială sau poate a unui admirator statornic – în care zăcea îmbrăcat cu redingota morţii, mîinile pe piept şi ţambalul îndoliat alături, lîngă obraz. În jur, în cele trei odăiţe atît de mici boceau femei cu broboade şi scurteică, scînceau copiii mahalalei tuciurii, mirosea a lumînare funerară şi colivă fiartă la ceaun.

De afară, din tindă, venea jalea celor cîteva zeci de viori, împletită pe o singură strună oftată, şi ţintite toate spre urechea mortului de după fereastră, spre auzul lui Mitică Mamaia, îngheţat, de-acuma sterp. Numai cercelul de argint proaspăt frecat închipuia în aceste detalii sleite, uniformizate de moarte, o notă vie, aproape tulburătoare. S-ar fi zis că acest obiect de metal înfipt în urechea rece, în urechea spre care convergea tînguirea lăutelor, era singura legătură animată între cele două stări: viaţa şi neantul.

A meritat ţiganul (termenul trebuie înţeles sub raportul lui artistic, aşa cum îl apreciază occidentul) dovada asta de cinste şi dragoste. Că unul era Mitică Mamaia în ţinutul acesta de vinuri generoase şi pastramă de toamnă, aceste elemente care fatal trebuie să genereze şi pe al treilea: lăutarul.

Şi, slavă Domnului, nu-s puţini! Şi la Mizil, şi în satele viticole din jur, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura. Şi toţi ştiu la o adică să-i tragă o bătrînească sau una de inimă albastră ca aceea, căci vioara, şi cobza, şi naiul sînt ereditare, şi toţi dibaci sînt cînd e vorba să caligrafieze şi un cîntec de azi, fără noduri, fără greşeli de ... ortografie.

Dar ca Miticiă – adevăr vă zic – nici unul! Să spună localnicii sau cei de aiurea care l-au auzit cînd ţambalagiul apucat de dorul dusului îşi muta multicordul intrument din bîlci în bîlci, din tîrg în tîrg. Îl ştiu şi cîrciumarii, în deverul cărora prezenţa lui Mitică preţuia mai abitir decît tulburelul şi ghiudemul fript. Îl ştiu şi negustorii iarmaroacelor, al căror aldămaş el îl prezida. Îl ştiu şi boierii de la conacurile din preajmă, unde grătarul lui muzical înflăcăra sufletele deznădăjduite, unde botezul şi nunta, sfeştania şi festivitatea familială musai trebuiau săltate pe somiera cromatică
a ţambalagiului:

„Salt-o salt-o la pingea,
Pune-o jos la duşumea...”

Îl cunoşteau prahovenii, şi sinaioţii, şi turiştii poposind pentru un clondir de răcoare şi o duşcă de viers aromat, la barieră; îl cunoşteau şi îndrăgostiţii, şi băştinaşii, şi străinii. Da! şi străinii.

●●●

Am în faţă o fotografie de-a răposatului de acum treizeci de ani. Imagine de tinreţe, în două aspecte, făcută în Germania – pe Wilhelmstrasse. E nu numai un document vizînd două etape cronologice, atît de diferite, de personale, încît cu greu admiţi că se referă la acelaşi individ. E nu numai gloria unei vîrste, a unui entuziasm în aceste poze „Cabinet” de mai bine de un sfert de veac. E şi aurul unui succes radiind din tot ce-i cuprins în petecul de acrton; chiar şi din inscripţia:
„PHOTOGRAPH KUNST-ANSTALT, GREBEL ET COMP.,
GLEIWITZ BAHNHOFSTRASSE”
Apreciaţi saltul: Mizil-Berlin.
Iată-l subţirel, într-un smoching, ce-i drept nu prea ajustat, un braţ cochet îndoit spre buzunar, celălalt de-a lungul trupului, într-o rigiditate elegant terminată cu manşeta severă. Frizură cîrlionţată, despicată la mijloc, simetric, musteaţă neagră răsucită descrescut după tipul ţiganului muzicant de acum trei decenii, ochiul negru, strălucitor, fierbinte, umbrit de dublul cozoroc al sprîncenelor sumbre. Şi iată-l altminteri, îmbrăcat în straie naţionale, în mijlocul tarafului de nemţi blonzi, la fel înţoliţi, sprijinindu-şi ciocănelele pe ţambalul pus pe o măsuţă „rococo”. Evocatoare imagini.

●●●

Ştiţi ce-i Mizilul? Un popas de o clipă în drumul trenurilor personale. Un tîrg a cărui cronică prezintă două-trei icniri revoluţionare, un orăşel fixat pe hartă – pe nedrept, sau poate victima unei finalităţi ce nici măcar nu-i aparţine – cu o poreclă de comedie. Un tîrg a cărui faimă destăinuie poate ficţiunea unei existenţe, a unei realităţi zămislite din gestul unui primar oprind demonstrativ „Acceleratul”, din reputaţia unor vinuri prizoniere în pivniţele zgîrcite ale cîtorva cultivatori, dintr-o veselie refugiată în cele trei-patru cafenele, evoluînd cenuşie în jurul biliardului şi tabinetului. E diagrama Mizilului actual. Pe cealaltă, dinainte de război, înainte de criză, de şomaj, n-o cunoaştem decît din literatura umoristică.

Cînd l-am vizitat aproape de sfîrşitul lui februarie, impresia celor cîteva străzi inundate de omătul îngînat cu noroiul dezgheţului răspundea la o viziune anticipată. Coincidea cu ea. Mizilul nu mi-a apărut nici mai oropsit, nici mai optimist decît mi-l închipuiam. Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderentă aici. Firme pompoase sau naive: „La Balonul aliaţilor”, „Mosorelul tricolor”, pentru amuzamentul călătorilor în tranzit. Şi altceva nimic. Mahalalele fiinţează doar pentru justificarea birjarilor, care au inventat pentru călători distanţa. Din centru doar cîteva sute de metri şi iaca periferia, limita tîrgului. Dincolo e cîmpul. Care-i rostul birjarilor? Mister.

Aici, în mahalaua lăutarilor s-a născut Mitică Mamaia. Bărbat fercheş, talentat. Şi-a zis că ţambalul poate fi un paşaport şi o carieră de aur. Era pe atunci fericita vreme a baroneselor amorezate de ţigani, seducţiunea unui ton, înfiorarea unei scripci, vraja unui exotism precedînd jazz-ul negru post-belic. De ce nu şi-ar încerca norocul?

Şi-a luat, aşadar, ţambalul la spinare şi iată-l descins la Berlin. Acum treizeci de ani, o bucată de scîndură liniată cu sîrmă constituia o curiozitate. Ca, mai tîrziu, banjo-ul, ukulelele, saxofonul. Mitică Mamaia a dat lovitura. Iată-l disputat de patronii localurilor, varieteurilor, „clou”-ul nopţii berlineze. Şi în turneu cu un taraf de nemţi, travestiţi pentru circumstanţă în lăutari români, îmbrăcaţi în costume naţionale. Ani de triumf: Viena, Budapesta, Moscova, Petersburg, unde a cîntat, cică, în faţa ţarului. Succese de inimă, de care îşi va aminti la Mizil, suveniruri pe care le vor repeta cei doi fii, continuatori ai profesiunii. Şi întoarcerea, încadrarea în ritmul provinciei, în moravuri, în umilinţă. Teroarea ipistatului, isteria chefliului lipindu-i suta pe frunte cu o palmă zdravănă, tradiţia pardesiului vechi disimulînd instrumentul, vagabondajul. Şi anii trec, musteaţa scade, se vestejeşte, mijeşte chelia, grăsimea acoperă muşchiul şi nervul tinereţii. Mitică îşi continuă destinul. Ţambalul, ca şi vinul, cu cît e mai bătrîn, cu atît e mai virtuoz. Va supravieţui omului. Dar într-o bună zi îi va plesni o coardă. Ireparabil. De pe pat Mitică Mamaia se va muta pe masă, nu din fantezia bahică a vreunui chefliu candriu, ci din fantezia morţii. Consternare. A răposat Mitică! Steaua unei mahalale, blazonul unei bresle s-au oxhidat. Ultimul ţambalagiu al generaţiei sacrificate de radio, de „talkies”.

●●●

Cele cîteva zeci de viori continuă să suspine la fereastră, înghesuite în ogrăjioara urîtă, sub felinarul zăbrenit de o mînă cucernică. Afară, la portiţă, dricul cu doi cai pune pe peisajul vulgar o pecete pronunţată, o notă de lux. Lume. Din cînd în cînd o birjă leapădă pentru cîteva minute, vreun notabil al tîrgului, un boieraş veniţi să cinstească rămăşiţele lăutarului.Mahalaua e în păr. Precedînd carul funebru, s-au şi rînduit prapurile, coliva umilă, şi în frunte de tot cei doi băietani decînd solemn ţambalul îndoliat al mortului. Şi iată-l scos pe umeri de fii şi prieteni. Şi iată-l cocoţat în dricul lucios, în sicriul mare cît o ladă de bas. Mitică Mamaia, cu faţa spre cele două sute de muzicanţi, comandă pentru ultima oară."

Acum, că l-am încorporat pe Mitică Mamaia cronicilor despre Mizil, am tot căutat, mai ales pe http://www.youtube.com/, lăutari mizileni. Slabe speranţe. Lăsîndu-i la o parte pe cei care-şi zic Univers, la care melodiile par a mai avea o legătură cu vechea lăutărie, deşi îndepărtarea este evidentă, interesantă a fost descoperirea celor care au practicat lăutăria, sau cel puţin au apucat să-i simtă măcar gustul, pentru ca mai apoi să performeze un soi de gipsy spiritual music - aşa i-am spus muzicii făcute sau improvizate de Costel de la Mizil, Irinel de la Mizil ori fratele Gelu, pastori sau animatori ai unor biserici neo-protestante active în Mizil şi aiurea. Tînguirile lor nu sînt atît de îndepărtate de cele pe care le-am auzit în 2004 pe strada Cobălcescu din Bucureşti (vezi aici cîntările de la înmormîntare) la moartea mamei lui Fane Spoitoru, spectacol impresionant urmărit trei zile şi trei nopţi din blocul de vizavi (nr. 54) unde locuiam la o mansardă. Tînguiri la moarte ţigănească. Şi mi-amintesc, tot din Mizil, pe cînd săteam în unul din blocurile aflate pe str. Teilor, spre miezul unei zile de vară, după ce noaptea ne întorseserăm de la mare, o înmormîntare. Murise un frizer - ţigan. Stătea în blocul de vizavi. Ca într-un film de Fellini a răsunat atunci fanfara în spaţiul rezonant creat de blocurile cu patru etaje şi mi s-a părut mai degrabă un spectacol, nu o înmormîntare. Un carnaval, deşi mortul era urcat pe remorca unui camion, parcă, să-l vadă toată lumea. Ori poate că încă mai era folosit dricul... Nu mai ştiu.

Ca să închei mai optimist, în septembrie 2007, în cele cîteva zile cît am apucat să dau cu nasul prin Berlin, după o lectură la literaturfestival berlin, am hălăduit pe bulevarde unde am descoperit un ţambalagiu de-al nostru. Adevărat. Nu uitase ce ştia de-o viaţă. Uneori încerca să dialogheze cu tinerele care se aşezau pe treptele unei catedrale pe jumătate salvată din bombardamentele războiului al doilea mondial şi se adapta muzicii urbane pe ritmurile căreia alături diverşi performeri culegeau aplauze şi bani.

Am stat de vorbă cu ţiganul nostru, mi-a arătat acte xerocopiate pentru a-mi dovedi colaborarea cu Radioul bucureştean, cu realizatori de emisiuni folclorice, apoi m-a introdus în povestea familiei şi, într-un sfîrşit, mi-a şi cîntat ceva. Cît mai avea timp. Trebuia să strîngă destul de repede, fiica lui venea să-l ia cu maşina.