Sică

Sică este un om de-adevăratelea. Aş îndrăzni cumva să-l numesc erou, precum eroii benzilor desenate ori ai poveştilor cu tipi care se răscoală şi pe care simpatia mulţimii îi împing de la spate să facă lucruri. Lucruri mari. Lui Sică i se spune Sică din Baba-Ana, după comuna aflată la doi paşi în sudul Mizilului. De-acolo e defel. Acum nu mai ştiu care-i este viaţa — dar nu că aş fi ştiut-o vreodată. Despre viaţa lui Sică se spunea că era depăşită net de pedepsele însumate, anii de puşcărie pe care-i avea în cazier şi în tot felul de catastife ale penitenciarelor. Pe scurt, despre Sică ştiai ori că e la pîrnaie ori că s-a întors. Dacă era din nou în lume, ei bine, atunci se puteau povesti mai multe despre Sică.

Eu l-am văzut prima dată prin anii ’80. Era monumental. E drept că-l ajuta şi maioul pe care-l purta, printre puţinele articole vestimentare pe care le suporta, alături de pantalonii de piele negri mulaţi pe picior. Îşi ştia foarte bine faima, poate chiar şi-o alimenta, oricum părea a-şi controla imaginea în anii ăia ai comunismului. L-am admirat de la distanţă cînd l-am văzut trecînd prin oraş semeţ, ca orice rebel care-şi caută o cauză, în caz că n-o posedă deja. De cum a ieşit din puşcărie vestea s-a dus repede în oraş. L-am văzut apoi la cîteva meciuri ale Stelei Mizil. În tribuna mare, unde se agitau steaguri şi uneori cîntau la o tobă şi o trompetă doi ţigani din Moldova care făceau opriri cu comédiile lor în parcul de lîngă stadion, Sică îşi dezbrăca din primele minute maioul pentru a-şi scoate tatuajele la soare. Musculatura bine definită îi susţinea minunat tiradele şi mişcările de gimnast care-i băgau în boale pe antrenorii echipelor oaspete, dintre toate ieşirile la rampă memorabil fiind schimbul de scuipaţi cu Dănuţ Lupu, cînd a fost scos din teren, pe vremea cînd juca la Dunărea Galaţi, un pic înainte de a ajunge la Dinamo. Odată a bătut chiar un fotbalist de-al nostru, pe Gică Greaca, pentru că au vîndut meciul de acasă cu FEPA ’74 Bîrlad. Ne bătuseră moldovenii cu 3-2, aranjament în urma căruia uzina care susţinea echipa urma să primească nu ştiu ce cantitate de tablă. Sică a sărit cu gura pe jucători, iar Greaca, un jucător scund, dar foarte tehnic, care învăţase meserie de la Dobrin pe vremea cînd fuseseră coechipieri la C.S. Tîrgovişte, l-a luat tare: Cine eşti tu, mă? A fost momentul cînd Greaca a aflat cum stau treburile cu Sică din Baba-Ana.

La ceva timp după întoarcerea în lume, poveştile cu Sică au început să iasă iarăşi la iveală. Primul lucru pe care-l aflai despre el era că are boală pe ţigani. Habar n-am de ce nu-i suporta. La noi, în Mizil, erau destui, cam 30 %, aşa se vorbea atunci. Unii spuneau că l-au văzut călare şi agitînd un fel de sabie, căutîndu-i. Să le înmoaie picioarele, asta voia. Dar poate că n-o fi fost sabie ce ţinea el în mînă. Un băţ, cine ştie... Ori un cuţit ceva mai lung. Lumea e sensibilă — mizilenii, nu mai încape îndoială... De fapt, la drept vorbind, în vremea aia ne aşteptam mai degrabă la o nouă strălucitoare escapadă de-a lui Sică decît căderea lui Ceauşescu. Se pare că pe-atunci a fost încadrat în muncă obligatoriu, la Cooperaţia de stat. Trebuia introdus în producţie, în societate, orientat pe linia cea bună. Poate că în puşcărie eşti pus la muncă, mai înveţi una-alta de la colegii de celulă... Pe el l-au angajat frizer la Baba-Ana, o slujbă în care la noi, în Mizil, excelau ţiganii. Ştiu de la taică-miu că într-o vreme erau trei stabilimente pentru aranjat părul. Ba chiar, ca un miracol local, frizerii aveau şi o formaţie de muzicuţe sau mandoline care încînta oraşul deseori, dar mai ales de 1 Mai, de 23 August. Nu ştiu cît a rezistat Sică în faţa oglinzii, cu pieptenele şi foarfecele în mîini aşteptîndu-şi clienţii. Unii poate că nu se tundeau — chelioşii. Alţii poate că preferau Mizilul, cu frizerii profesionişti cu care de altfel mai discutai şi fotbal — mai toţi erau dinamovişti. Şi la urma urmei Baba-Ana nu e decît o comună. Îi mai rămîneau copiii. Nu de puţine ori intra în clase, cîte or fi fost în vremea aia la Baba-Ana, şi întrerupea profesorii care nu crîcneau pentru a-şi alege muşterii la nimereală: Bă, tu, tu, tu şi cu ăla micu’, după ore vă prezentaţi să vă tund! Plictisitoare meserie. Din spaimă a oraşului să devii o sperietoare a copiilor şi poate că nici măcar atît... De tuns te tundeai oricum, nu prea aveai scăpare.

Nu ştiu cît o fi ţinut distracţia asta şi care îi e ordinea printre poveştile pe care i le ştiu. Prefer să cred că s-a gîndit din nou la ceva măreţ imediat după ce a abandonat frizeria. De pildă, tîlhăria la drumul mare. La drumul mare şi la drumul spre mare, de fapt. Femeia lui, lumea vorbea ca despre o concubină, făcea autostopul, iar după ce maşinile opreau el ieşea din porumb, din bălării, urcau amabili în spatele şoferului şi lovitura era ca şi consumată. Uneori ajungeau pînă pe litoral unde dădeau mai multe lovituri.

Era vară cînd în oraş s-a dus vestea prinderii lui Sică. Miliţia îi aranjase o capcană, o adevărată ambuscadă, din care eroul nostru n-a reuşit să scape. Părea să aibă de bătut vreun record, cel cu mai mult de-o viaţă datorată penitenciarelor. Atunci a fost împuşcat în picior, iar eu mi-am închipuit că tocmai în rotulă îi intrase glonţul. Pe drumul spre Buzău cică se întîmplase încercuirea. Am auzit apoi că în oraş, pînă să fie prins, mai avusese ceva răfuieli cu nişte ţigani pe care-i jucase în picioare, pe ficaţi. Îi zborşise rău. Toate poveştile astea, aşa cum erau spuse atunci, făceau o impresie grozavă. Trăiam aproape o lună cu zvonurile, cu lucrurile noi pe care fiecare le aducea, cu alte şi alte legături la marea istorie a lui Sică din Baba-Ana. Pînă la urmă nu din aşa ceva trăieşte un oraş ca Mizilul?

Mi l-am reamintit anul trecut, după o lungă perioadă de uitare, cînd eram la o bere cu amicul R., care e o tolbă de poveşti, parte din ele înflorite, aşa cum îi stă bine oricărui povestitor. Îmi spusese: Aaaaa, stai să vezi cum m-am întîlnit eu cu Sică. Eram la Ploieşti, în Gara de sud, mă pregăteam să mă urc în trenul de Mizil, şi mă strigă unul care mergea şchiopătînd, mă, băiatule, ajută-mă şi pe mine să urc, şi i-am luat geanta, l-am ajutat şi ne-am aşezat amîndoi pe aceeaşi banchetă. Eu am văzut că de la un moment dat în vagonul nostru începe să se agite lumea. Am mai mers la veceu, una-alta, şi-am auzit tot vorbindu-se Sică-Sică-Sică. Vorbeau ăştia din jur de mi s-a făcut frică. El era. Eu nu-l cunoşteam decît din auzite. Şi ce mă fac acum? Am revenit la locul meu, cred că-şi dăduse seama c-am aflat cine e, şi-mi zice, auzi, tinere, ia bagă mîna în geanta aia, vezi că am acolo două beri, şi-mi arată geanta pe care i-o urcasem eu pe grătarul de bagaje. Bag mîna şi dau de ceva moale, cu păr. Da’ ce-i aici, îl întreb. Un cap de om. Am rămas mască. A tras apoi fermoarul şi din geantă a sărit o pisică. Zicea că a luat-o cu el în puşcărie cînd era mică, a crescut-o acolo, a dresat-o, a făcut nişte demonstraţii în vagon, mi-a povestit despre Regele Mihai, citise mult în puşcărie şi am ajuns în sfîrşit şi la Mizil. Am răsuflat uşurat. El, recunoscător. Îmi zice, uite, pentru că m-ai ajutat, te invit deseară la o bere, am auzit că a apărut un bar nou, Grizzly. Îi plăcuse de mine, a văzut ca putut să mai discute una-alta... Mai citisem şi eu... Am zis da, că pîn’ la urmă nu mă durea gura şi pe seară chiar am ajuns acolo. Nici eu nu ştiu cum de m-am hotărît să mă duc. Sosisem înaintea lui şi eram la masă cu Teddy, cu George, cu Bogdan dinamovistu’ la o bere, cînd a apărut şi Sică. S-a aşezat la masa noastră şi dintr-una-ntr-alta şi el tot cu pisica aia. Bogdan îi zice la un moment dat, nea Sică, da’ cum ai făcut de-ai dresat-o aşa de bine? Atunci i-a spus Sică, ia întinde mîinile, Bogdan le întinde şi Sică îi prinde mîinile cu nişte cătuşe. A rămas Bogdan mască, o cam băgase pe mînecă, tot barul se uita la masa noastră. Îl ştii pe Bogdan, că e mare, masiv, cine nu-l ştie... Stătea aşa, mieluşel, cu cătuşele pe mîini şi nu avea curaj să facă absolut nimic. Pe urmă i le-a scos şi l-a-ntrebat, auzi, da’ ce bei tu acolo? Apă, ştiţi, nu prea am bani, sînt student... Şi a scos Sică bani, i-a comandat lu’ Bogdan ceva de băut ca lumea. Avea haiducia-n el. La vreo lună, tot la Grizzly, m-am nimerit acolo cu Teddy cînd era Sică cu femeia lui la o masă. Era cam întuneric în Grizzly. Se nimeriseră acolo şi nişte ţigani, nişte namile care, una-două, au început să-l umilească. Îi spuneau că în timpu’ cît a stat el la zdup au mai apărut şi alţii pe felie, că el nu mai e ce-a fost... O juma’ de oră au stat cu gura pe el, iar el nu zicea nimic. La un moment dat s-a ridicat femeia lui, s-a dus pînă afară şi s-a întors cu o bîtă camuflată într-un ziar. I-a adus-o la masă, Sică a stat de-a mai băut un coniac şi s-a pus apoi cu bătaia pe ei. Pe unu l-a lăsat fără rotulă, ălălalt a zbughit-o. Sărea sîngele trei metri. A plecat şi Sică destul de repede, pentru că într-o juma’ de oră au venit vreo 40-50 de ţigani cu furci şi cu topoare să-l taie. Ştii cum era Sică, avea el o boală pe ţigani.