Visul unei nopți de iarnă

Știu cum e iarna la Mizil. Crivățul, nămeții, poleiul... Mi-am închipuit o iarnă, mai precis noaptea dintre ani, 2015-2016, într-un vis de primar. Aici.

Ce șansă a pierdut Mizilul

E vorba de satiră, să ne înțelegem de la bun început. Dacă Republica de la Ploiești, declarată dar fără durată, a rămas o vorbă bună de spus cînd și cînd, și, mai nou, mai ales pe stadion, dar fiind totuși o vorbă intrată în uz, uite că a existat, chiar și în mod și chip satiric (de ce nu?), ceva al Mizilului: stat independent. Mizilul? Pamfletul dă o șansă tuturor, mai ales dacă e scris de un mizilean. George Ranetti, desigur. Zice el (zicea) că singura șansă ca Mizilul să devină stat independent ar fi doar într-o lume anapoda. Iar lumea asta, anapodos kosmos, e cea scrisă și descrisă, la îndemîna românului: coruptă, pe scurt. Corupte au fost locurile noastre, nu doar al Mizilului, de hăt vreme. Mai acușica aflarăm totuși cam cît de mare poate fi puterea de corupere. Totală, ce mai. Religie, aproape. Cu alte cuvinte, am ratat de puțin, ca la sport, statul (statut, statuat) independent. Interviul de două minute și ceva cu Emil Proșcan, apărut săptămîna trecută pe internet, pare desprins parcă dintr-un plan aproape conspirativ împotriva Mizilului. Dacă i-ar mai fi lăsat un pic DNA-ul pe nă-zdrăvanii ăștia cocoțați pe toate autoritățile, Mizilul atingea în sfîrșit zenitul. Moțul dintre județele Prahova și Buzău, un fel de Lesotho. Atunci ar fi început perioada de înflorire a orașului, adevărata sa istorie. Visul în sfîrșit realizat al lui Leonida Condeescu. Așadar, textul, apărut în Furnica, anul III, nr. 107, septembrie 1906.

„Mazilirea Mizilului”

Acum Mizilului nu i se mai pot găsi merite nici cît negru sub unghie. Mizilului contemporan, vreau să zic. Nu se întîmplă nimic notabil pe-acolo. Nici un parc industrial, nimic. Deși, stagnarea lucrurilor în privința parcului industrial se pare că este compensată de apariția unui vîrstnic investitor spaniol proaspăt stabilit în Mizil, pe strada 13 septembrie, care de altfel își pune mare încredere în tineretul local. În fine... Despre asta altădată. Cum spuneam, Mizilul nu mai înseamnă nimic pentru că a fost mazilit. Și nu de azi, de ieri. Povestea-i veche. A fost o rană chiar la începutul secolului trecut, acum pare-se că e aproape închisă. Pentru a face o istorie a acestei frustrări locale, n-ar trebui totuși trecut cu vederea articolul lui George Ranetti, semnat Prințul Ghytza, din revista Furnica (anul IX, nr. 41, joi 13 iunie 1913).

Isaia și Emil, primarii de Mizil

Isaia Georgescu. Primar cu intermitențe. Pe atunci mandatele erau scurte. Se succedau aproape nevrotic la putere. Cînd era el, cînd Leonida Condeescu, mult mai cunoscutul primar al Mizilului, vestit României de Caragiale. Leonida trimitea des tot felul de scrisori ziarului conservator Epoca. Avea o reputație de reclamagiu, dar și priză. Dădea bine să combați adversarul. Adversar e un termen neutru, totuși. Un politician destoinic nu se putea război decît cu dușmanii țării. Niște primari dușmani, în fond, care piereau de pe o zi pe alta chiar pe limba lor neastîmpărată. Poate că Leonida avea toate motivele să dea totul pe față. Nu știu cît de cinstit era în comparație cu Isaia Georgescu. Oricum, era o concurență și e de presupus că ei vor fi fost sursă de inspirație pentru piesa „Romeo și Julieta la Mizil”, în care protagoniști sînt primarii Mizilului, care în vremea cînd intrau în funcție îi puneau tot felul de piedici predecesorului, pentru ca după un an ori chiar după luni de zile rolurile să se schimbe. Dacă nu era Isaia, era Plutarch Mareș. Isaia, Leonida și Plutarch -- ce mai nume. Viață și literatură suprapuse. Astăzi călcați pe străzile care le poartă numele. Abstracți, trecuți dincolo de binefaceri și netrebnicii. Isprăvile lui Isaia au rămas în acte și-n ziarele epocii. De pildă, în ziarul Epoca din 31 octombrie 1896, în coloana informațiilor zilei avem o preluare din ziarul Adevărul, o știre din Mizil venită ca dintr-o capsulă a timpului. Pasată de un ziar din altul, știrea ne-ar putea face să credem că nu era vorba doar de propaganda conservatoare. Mai multe decît atît, cu data și numele schimbate, în cele cîteva rînduri avem rezumată o situație precum cele pe care televiziunile ni le prezintă zi de zi, seară de seară, de cînd cu turarea motoarelor DNA-ului.

 

Numele primarilor mizileni din ultimii 25 de ani nu mai sînt așa spectaculoase. Nici nu sînt așa e mulți. Emil Proșcan este la al cincilea mandat, dacă nu mă înșel. Altul a mai fost profesorul Dan Iacob. Amîndoi au acoperit 24 de ani. Au mai fost unul sau doi primari imediat după evenimentele din decembrie 1989, dar ale căror nume recunosc că nu le știu. 

Despre Emil Proșcan se pot spune multe, din multe guri. Și bune, și rele. Este bine totuși să-l ascultăm, pentru a nu îi da prilejul să spună că totdeauna este înțeles greșit. Îl ascultăm o dată și apoi, vorba versului hip-hop, dăm pe repeat. Dai play din nou de parcă nu te-ai sătura, deși știi că e vorba de ceva ce se numește silă, dar pari contrariat de stilul în care drapează adevărul pe care-l transmite sincer, nud și tot încerci să te dumirești dacă nu cumva ceva îți scapă. Este ceea ce transmite într-o pauză a Consiliului Național PSD din 20-21 martie 2015, ținut la Palatul Parlamentului. Chiar te pune pe gînduri. Cei 119 ani între „gheșeftul” lui Isaia Georgescu și „traficul de influență din gena poporului român” postulat de Emil Proșcan parcă sînt doar o noapte între două afaceri. Nimic nu pare să se fi schimbat. Iar acum, că există semne de schimbare generală, domnul Emil Proșcan se tînguie. Nu atît de poetic, pe cît ar pretinde că scrie în paginile publicațiilor pe care le patronează. Interviul de cîteva minute este luat unui individ asupra căruia pare să se vadă umbra lunguiață a patronilor de la Tehnologica Radion, suspendați între diverse dosare penale. Da, Tehnologica Radion a avut lucrări și la Mizil. Poate mai sînt și alte umbre deasupra Mizilului, precum cele ale avioanelor pe fostul aerodrome, acum un fantomatic parc industrial. Un arc peste timp, nu-i așa? Desigur, poetic, cum îi place primarului-poet: arc peste timp. Sau cap de pod. Cap căzut, gîndesc. Mai degrabă. Doar că ăsta e un altfel de limbaj poetic. Mai degrabă unul politic, în care măștile cad, indiferent dacă înainte sau după căderea capetelor. Deocamdată este doar un cap căzut pe gînduri, la vederea capetelor căzute de-a binelea. Iar gîndurile nu-l privesc pe el, că doar nu este atît de auto-reflexiv, cum s-ar zice sau cum s-ar crede. El se uită la ansamblu, pentru că vina acolo este, la popor. Poporul care cînd e deștept și știe ce alege, cînd e naiv și înghite tot ce i se dă dă la tv cu valul de arestări. Pare a nu fi hotărît cum e treaba cu poporul. Îi trebuie un instrument ca să-l poată evalua și ajunge la un soi de bio-psiho-genetică a poporului. Vina este aruncată în întunecimile umanului în ansamblu. Și, astfel, justificată. Uluitor. Atît de ppoetic e totul încît peste noapte AND-ul e DNA. Chestie de punere în pagină, nu-i așa?

Ce-ți doresc eu ție, veche primărie

Anul trecut vorbind la telefon cu cîțiva prieteni din Mizil am înțeles că situația consolidării și modernizării vechiului sediu al primăriei stagnează. De fapt, erau îngrijorați de degradarea care a pus stăpînire pe această clădire datată cam la trecerea din sec. XIX în sec. XX. Practic este unul dintre puținele imobile din Mizil care aduc aminte de tîrgul care a fost acest oraș care mai ales după cutremurul din 1977 și-a schimbat considerabil aspectul urbanistic. Acum doi ani am postat imagini cu imobilele vechi ale orașului (aici) în ideea că poate mizilenii le vor privi un pic altfel, chiar dacă atît materiale de construcții  de azi, cît și modelele în materie de arhitectură sînt în egală măsură tentante și lipsite de coerență.

Fostul sediu al primăriei arată dezastruos. Gurile rele spun că firmele care au cîștigat licitația au fugit cu banii ori că au dat faliment. Cam același lucru. Și emblematic pentru România. Panoul cu toate informațiile referitoare la aceste lucrări, instalat în curtea imobilului, la stradă, stă și el aplecat și oferă trecătorilor date contradictorii:

„Data începerii construcției: 15.12.2011

Data finalizării construcției: 15.09. 2012

Termenul de excecuție a lucrărilor prevăzute în autorizație: 24 luni”

Cum nu am citit ultimele numere ale ziarelor locale -- știu că în Poștalionul sînt prezentate pe o pagină dezbaterile Consiliului Local -- nu am pretenția că fac din această postare o investigație (pentru a nu părea neserios, promit totuși că o să răsfoiesc numerele ziarului pe care primărie îl pune la dispoziție pe website în format electronic și voi reveni și cu aceste date, dacă există). 

Am încercat totuși să dau de urma celor două firme care au primit autorizație lucrărilor de consolidare și modernizare. Prima este SC Palex Construcții Instalații S.R.L. O simplă căutare pe google îți arată că site-ul este în construcție, dar și că a avut ceva licitații atribuite, ceea ce pare totuși să confere încredere în serviciile oferite (aici). A doua firmă, SC Aliat Corporation SRL, are un site care poate fi accesat, iar la butonul portofoliu se poate observa că lucările executate de la înființare, în 2009, și pînă în prezent, de asemenea o recomandă pentru lucrări de tipul celor necesare imobilului din Mizil. 

Ce s-a întîmplat totuși de a făcut posibilă această stagnare a șantierului? Tot din acel panou informativ aflăm că lucrările în discuție sînt finanțate de Banca Mondială prin Ministerul Dezvoltării și Turismului, prin urmare este posibil să fi intervenit un scurtcircuit pe acest traseu al banilor. Ori să se tragă de la insuficienta finanțare a primăriilor pentru a susține astfel de lucrări, urmînd ca abia după finalizarea acestora Banca Mondială să vireze banii? Cum nu știu mecanismele acestui tip de finanțare îmi permit să-mi pun astfel de întrebări. Pînă una-alta însă, nu pot decît să constat că orașul, prin asta înțelegînd și primăria, are noroc de o iarnă blîndă, altfel clădirea s-ar fi putut deteriora serios. Pentru a justifica aceste temeri în privința seriozității cu care este tratat acest șantier, pe care le consider cît se poate de întemeiate, atașez cîteva imagini elocvente, în speranța că această clădire care i-a aparținut lui Leonida Condeescu, fostul primar al orașului dar și pitoresc personaj al lui Caragiale, să nu ajungă în starea de degradare în care se află fosta vilă Mareș, mai cunoscută de mizileni sub denumirea de Han (la ieșirea din oraș spre Buzău).

Mizilul în WW II

Această postare este una care găzduiește de fapt un articol al autorului invitat ultima dată (Mizilul lui Leonida Condeescu), Emil Niculescu. Textul reprodus a apărut în revista Străjer în calea furtunilor – cadran militar buzoian, o publicație a Fundației „Mareșal Alexandru Averescu” (Anul II, nr. 4, decembrie 2008).

 

AERODROMUL MIZIL ŞI MISIUNEA „TIDAL WAVE“
 

La 65 de ani de la confruntarea pentru apărarea “Festung Ploieşti” împotriva “valului nimicitor” al aviaţiei de bombardament americane, ne reamintim de măiestria, spiritul de sacrificiu şi camaraderie de arme probate de piloţii de vânătoare, care au înscris o pagină de onoare în istoria aripilor româneşti.

În 1840, in urma „sacrificării“ fostului judeţ Săcuieni (Saac) şi împărţirea între judeţele invecinate, Prahova şi Buzău, Mizilul, revenit acestuia din urmă; aflat, după 1847, pe noul traseu al drumului ce lega Ploieştiul, pe sub deal, de Buzău, pentru a scurta legătura Moldovei cu Capitala ţării, devine, mai apoi staţie de poştă şi, din 1872, şi staţie C.F.R. La inceputul secolului XX, comuna urbană, reşedinţa plasei Tohani, avea, prin energicul primar Leonida Condeescu, nemurit de Caragiale in schiţa „O zi solemnă“, aspiraţii din cele mai ambiţioase: să devină capitală de judeţ, reşedinţă episcopală, garnizoană a Regimentului de infanterie 32 „Mircea“, să aibă facultate de medicină sau să devină… port la Marea Neagră; toate acestea ar fi fost doleanţele mizilenilor înfăţişate spre rezolvare lui Carol I, cel supranumit „Îngăduitorul“, dar singurul favor obţinut a fost cel de a deveni staţie, pentru un minut, a trenului accelerat Bucureşti – Berlin. Dar, prin capriciile istoriei – intrarea în al doilea război mondial, alături de puterile Axei (Roma – Berlin – Tokio), visul lui Condeescu se reconverteşte: Mizilul devine un port aerian, un aerodrom militar. Faptul se datora vecinătăţii cu terenurile petroliere de la Ploieşti şi Campina, rafinăriile de acolo fiind considerate de Winston Churchill drept rădăcina pivotantă a puterii germane.

Miza petrolului românesc, pentru funcţionarea maşinii de război germane, a făcut ca generalul Gerstenberg să elaboreze un plan de apărare denumit „Festung Ploieşti“; conform acestuia, la sfarşitul lui noiembrie 1942, in zonă se aflau 50.000 de soldaţi din Luftwafe şi 70.000 de prizonieri, 40 de baterii de 88 şi 37 mm., alte baterii de calibre mai mici şi o companie de 500 pompieri nemţi, iar, ca acoperire aeriană, escadrilele de la Mizil şi Ziliştea, cu cate 52 şi, respectiv, 17 avioane. „Festung Ploieşti“ era, după sursele americane prima fortăreaţă aeriană din lume în jurul unei instalaţii industriale (Nicolae Dinu, Ploieştii în războiul aerian (1942 – 1944), in: File din trecutul istoric al judeţului Prahova, Ploieşti, Muzeul de Istorie, 1971, p. 190).

Cercetătorii de mai tarziu au completat informaţiile despre forţele aeriene ce securizau zona: Escadrila 45 vânătoare I.A.R. 80 (Targşorul Nou), Escadrila 53 vânătoare Messerschmitt 109 G. (Mizil ), escadrilele 61 şi 62 vânătoare, aflate la Pipera şi Popeşti – Leordeni (Mircea Acojocăriţei, Acţiunile aviaţiei, în: Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. De la Stalingrad la bătălia Moldovei. August 1942 – august 1944, Editura „Vasile Cârlova“, 1997, p. 524 ); Rene Sedillot aprecia că, în afară de cele patru escadrile amintite, mai existau pe aerodromurile învecinate alte şaizeci de aparate de vânătoare (Istoria petrolului, Editura Politică, 1979, p. 244).

Grija deosebită a germanilor faţă de zonă sporise considerabil, după ce, in iunie 1942, aviaţia militară americană incercase să ajungă din Siria în România, încălcând neutralitatea Turciei, fapt ce l-a motivat pe Hitler să suspende hotărârea de a desfiinţa artileria antiaeriană nemţească de aici, ba chiar să şi mărească cu 3000 de oameni efectivul aviaţiei militare germane (Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano – române 1938-1944, Editura „Humanitas“, 1994, p.242).

Aerodromul de la Mizil era rezidenţa aviaţiei germane de vânătoare, aici aflându-se trei escadrile de Me. 109 G., aparţinând grupului 1/J.G. 4, cu 54 de aparate. Comandantul grupului era căpitanul aviator Hans Hahn, supranumit „Gloke“ (Cocoşul de luptă), pilot de excepţie, între ai cărui subordonaţi se numărau: Staffel, comandantul Escadrilei 1-a, locotenentul major Wilhem Steinmann, cu o mare experienţă de luptă pe frontul din est (a terminat războiul cu 44 victorii aeriene), locotenentul Hans Schopper, comandantul Escadrilei a 2-a, care făcuse campaniile din Polonia, Norvegia, Olanda şi Rusia, şi căpitanul Manfred Spenner, la Escadrila 3, titularul a 12 victorii aeriene în luptele din Tunisia şi Rusia.

Piloţii romani li s-au adăugat, în luna aprilie 1943, venind de pe litoral, mai întâi la Târgşor; comandantul escadrilei fiind căpitanul Lucian Toma, secondat de camarazi foarte bine pregătiţi cum erau sublocotenentul Ioan Maga şi adjutanţii Dumitru Encioiu; Gheorghe Feremide şi Nicolae Sculi (Valeriu Avram şi Constantin Costache, Sar în aer Ploieştii?, în: „Magazin istoric“, nr. 2 (311), februarie 1993, p, 54-55).

În lunile mai-iulie, Escadrila 52 vânătoare şi-a continuat antrenamentele de luptă aeriană, chiar dacă metodele de zbor şi interceptare a ţintelor difereau de cele ale coechipierilor; căpitanul Hahn era pentru zborul în formaţia “tip stea”, căpitanul Toma, adeptul vânătorii libere sau atacului la nivelul unei escadrile şi apoi în cadrul unei celule, vânător şi coechipier. Zilnic se exersau temele impuse, fiecare pilot având două-trei ieşiri, zborul executându-se la înălţimi de 6-7.000 de metri, altitudine la care se ştia că evoluează “Liberatoarele” americane (Victor Donciu, Misiunea Tidal Wave, Editura Militară, 1993,p. 47 ).

În momentul când cuceresc nordul Africii, pentru conducerea militară americană se conturează planul numit “Tidal Wave” (Valul nimicitor), care privea regiunea petrolieră Ploieşti; aviaţia satrategică având în vedere că existau aici 128 de centre petroliere, era cel mai mare centru feroviar pentru transportul aurului negru, cu o capacitate de 5 milioane de tone pe an, rafinăriile moderne asigurând o bună prelucrare a produsului brut şi, în fine, producţia curentă asigura cam 27% din totalul Axei. Forţele mobilizate pentru bombardamentul nimicitor erau impresionante: 177 de aparate “Liberator” B-24 cu 1725 de americani şi un englez, aflate sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. Fiecare avion plecat din Benghazi, fără protecţia aparatelor de vânătoare, ducea 12.000 litri de benzină, 2.000 kg. bombe, totalizând 311 tone, plus alţi explozibili de talie mai mică, precum şi o mitralieră jumelată de 12,7 mm. (Horia Brestoiu, Impact la paralela 45. Incursiune în culisele bătăliei pentru petrolul românesc, Editura “Junimea”, 1986, p. 491).

Această formidabilă “armada” decolează de pe piste, în dimineaţa zilei de duminică, 1 august 1943, cvadrimotoarele urmând să zboare la 7000 m. şi să atace razant, la 100 m înălţime.

La orele 14 “valurile” succesive de bombardiere americane sunt deasupra Ploieştiului, zgomotul exploziilor concurând cu bubuitul bateriilor antiaeriene, într-un carusel infernal, care va dura douăzeci şi şapte de minute. Gruparea Circul Ambulant a atacat rafinăriile din sudul Ploieştiului şi triajul de cale ferată din Gara Ploieşti-Sud, lovind un tren cu muniţii; grupul Bilele Negre s-a direcţionat asupra Rafinăriei “Columbia” şi a Complexului “Brazi”; grupul Pyramides, cel mai numeros, şi-a lansat bombele asupra Rafinăriei “Astra Romană”, iar grupul Scorpionii Cerului a asaltat Rafinăria “Steaua Romană” (Istoria radiolocaţiei din apărarea antiaeriană a României, Editura “Pro Transilvania”, 2001, p. 44 ).

Pe aerodromul Mizil alarma se dă la ora 13,28, când patrula de serviciu a Escadrilei 53 vânătoare primeşte misiune de luptă ; îşi iau zborul sublocotenentul Ioan Maga, împreună cu adjutanţii Dumitru Encioiu şi Nicolae Sculi precum şi o patrulă germană comandată de locotenentul major Wilhem Steinmann. Avioanele de vânătoare romaneşti şi germane au încercat, şi de multe ori au reuşit, să rupă formaţiile, să atace bombardierele izolate şi chiar să obţină unele victorii în lupta aeriană. Ioan Moga şi Dumitru Encioiu au doborât, la sud de Periş, fiecare, câte un avion american, reuşind să aterizeze cu aparatele ciuruite. Aviatorii germani au doborât şi ei 7 aparate, locotenentul major Steinmann lovind bombardierul “Brevery Wagon” (Valeriu Avram şi Constantin Costache, Op. cit., p. 57).

Comandorul (r.) aviator Viorel Popescu va “raporta”, în pagini memorialistice , următoarele victorii înscrise pe răbojul piloţilor de vânătoare romani; dintre “Liberatoare” au fost doborâte 3 avioane de către Grupul 6, prin sublocotenentul aviator Carol Anastasescu şi adjutanţii aviatori Aurel Vlădăreanu şi Dumitru Ilie, Escadrila 52 doboară 2 avioane prin piloţii Ion Maga şi Iencioiu, Escadrila 45 vânătoare doboară 3 avioane (locotenentul aviator Bârlădeanu două şi sublocotenentul aviator Cristu unu) (Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei 1941 – 1945, Editura “Vasile Cârlova”, 1998, p. 530).

Sublocotenentul buzoian Carol Anastasescu, din escadrila de la Pipera, a fost amplu mediatizat de presa vremii, fiind supranumit “torţa vie”, “omul torţă”, “omul bolid”; reproducem din revista “Romania Aeriană” ( nr. 9, septembrie 1943): După ce a doborât un avion inamic cu armele de bord, s-a năpustit cu motorul în plin într-un al doilea bombardier, luând, impreună cu acesta, drumul solului. Cu coloana vertebrală ruptă, cu arsuri la mâini şi la picioare, sublocotenentul aviator Carol Anastasescu îşi aşteaptă vindecarea în sanatoriul Dr. Antoniu din Capitală (Constantin Iordache, Incredibile întâmplări aeriene, Editura “Olimp”, 2005, p. 63-66 ).

Calculul final al acestei bătălii, desfăşurată în “duminica neagră” a aviaţiei americane, s-a dovedit a fi sub cele mai sceptice estimări: “82 de avioane au atins Benghazi (55 mai mult sau mai puţin atinse), 19 au aterizat pe alte terenuri, 7 au aterizat în Turcia, unde 79 piloţi au fost internaţi), iar 3 au căzut în mare. Rapoartele definitive au arătat că 54 de avioane s-au pierdut, 41 dintre ele fiind doborate în acţiune. Din 1728 aviatori, 123 au fost pierduţi (morţi, prizonieri sau internaţi” (Horia Brestoiu, Op. cit., p. 493).

După incursiuni arhivistice mai noi, după raidul pe teritoriul românesc au fost găsite epavele a 36 avioane B-24 “Liberator”, iar preţul plătit de apărători a constat în 13 avioane de vânătoare – 11 germane şi 2 române (Şerban Liviu Pavelescu, Petrolul românesc în strategia aliaţilor. Prima mare lovitură aeriaană asupra zonei petroliere româneşti. 1 august 1943, în: Anuar 1996. Studii de politică de apărare, teorie, doctrină, artă şi istorie militară, Editura “Vasile Cârlova”, 1996, p. 147- 157).

Din rândul forţelor germane şi române pierderile umane s-au cifrat la 120 de morţi şi 236 de răniţi, din care 101 erau civili; procentul decedaţilor din rândul populaţiei, “pierderile colaterale”, termen ce s-a impus mai ales după războiul din Iugoslavia, este totuşi destul de mare, dacă luăm în calcul că, duminică fiind, muncitorii şi funcţionarii societăţilor petroliere erau liberi. Faptul că numărul de bombe destinate distrugerii obiectivului de către americani era mai mare cu 170 de tone decât necesarul calculat, că antiaeriana putea, la înălţimea la care evoluau Liberatoarele, să le atingă înainte de a deversa sarcina, a condus la expulzarea acesteia la întâmplare, fără a se rememora macheta cu ţintele ce erau vizate. Afirmaţia generalului Berenton traducea faptul că acesta era obiectivul strategic numărul unu al ofensivei de bombardament strategic, chiar dacă vom pierde tot ce trimitem, dar ţinta este atinsă, ea va merita aceasta (Şerban Liviu Pavelescu, Op. cit., p. 149).

Pierderile de personal ale aviaţiei americane datorate artileriei antiaeriene şi aviaţiei de vânătoare au fost, după alte estimări, mult mai mari – 447 de morţi şi dispăruţi (Victor Donciu ), 112 morţi, 110 prizonieri şi 128 de dispăruţi (Valeriu Avram şi Constantin Costache)  sau 532 de aviatori – morţi, prizonieri, dispăruţi sau internaţi in Turcia şi Bulgaria (Eugen Preda, Miza petrolului în vâltoarea războiului, Editura Militară, 1983, p. 121). Captivii au fost internaţi într-un lagăr „de lux“, bucurându-se de cele mai înalte atenţii oficiale precum şi de serviciile aliaţilor sovietici: Regele Mihai vizita pe prizonierii americani, deţinuţi confortabil pe Valea Prahovei, la Timişul de Jos, (bucătarii erau prizonieri ruşi!) (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura „Univers Enciclopedic“, 1997, p. 42).

Oricum, motivaţia misiumii “Tidal Wave”, prin distrugerile înregistrate la Ploieşti, Câmpina, Moreni, în urma raidului, nu a fost atins, cea mai mare parte a instalaţiilor continuând să funcţioneze, procentele de avarie, la cele lovite, variind intre 10 şi 30%; au rămas neatinse rafinăriile “Romano-Americană”, “Unirea”, “Dacia-Romano” şi “Xenia”.

Importanţa pe care o avea zona petrolieră prahoveană, în estimarea Aliaţilor, era considerabilă, dacă luăm în calcul că britanicii iniţiază, în 21/22 decembrie 1943, operaţiunea “Autonomul” - un grup de trei agenţi paraşutaţi în România pentru a culege o sumă de informaţii; capturaţi, vor fi interogaţi, pe 23 decembrie, de şeful S.S.I., Eugen Cristescu, şi vor

mărturisi că, din cele opt puncte încredinţate spre “cercetare”, primele două erau: Situaţia producţiei şi rafinării petrolului; Reconstrucţia Ploieştilor (după raidul aliat din august 1943) (Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., 1991, p. 181-182).

La 65 de ani de la confruntarea pentru “Festung Ploieşti”, ne reamintim măiestria şi spiritul de sacrificiu probate de piloţii de vânătoare, ce au înscris o pagină de onoare în istoria aripilor româneşti.

 

 

Iată și cîteva imagini făcute pe aerodromul Mizil, pe care le-am preluat de pe forumul sitului web www.worldwar2.ro, postate fiind de utilizatorul Cantacuzino (aici):