Gara e un ceas. Știi cînd trec trenurile și te orientezi. Cînd eram mic mă ghidam uneori după șuvoaiele de navetiști care se revărsau din gară pe strada noastră. Nu era o supărare că nu stăteam în centru. Gara aduna zi de zi oameni mai mulți decît centrul la sfîrșitul săptămînii. Așa este poate în multe orașe. Pentru Mizil gara a fost un loc special. Chiar și în literatura care a îngăduit Mizilul, ca pe o prezență exotic-provincială, apare gara. În postarea dinainte prin gara Mizil trecea un tren cu primarul Vienei. Un tren ca atîtea altele, în fond. Aproape cincizeci de ani mai tîrziu, pe 9 martie 1953, aveau loc funeraliile lui Stalin. A doua zi doliul era arhiprezent în mai toate ziarele. În Scînteia apărea un text ca un montaj foto, în care totul era cuprins de tristețe, de la Moscova pînă la Marea Roșie, de la Marea Baltică pînă în Cișmigiu. De la Ițcani pînă la Mizil. Un montaj cu turnătorii, cu Palatul telefoanelor și cu un tren care, urmînd aproape același traseu cu cel pe care-l parcursese primarul Vienei, după ce părăsește gara din Mizil, la scurt timp, înainte de intrarea în Inotești, oprește pentru un ultim salut adresat lui Stalin. Firește, Mizilul nu putea lipsi. Cam cum și-l dorea Leonida Condeescu, la masa celor mari. Fie ea și masă de pomană. De ce tocmai Mizilul și nu Beiușul sau Caracalul, nu știu. (click pe imagine pentru zoom)
