Poveste cît se poate de înceată
şi de culinară

S-a întîmplat către sfîrşitul anilor '80. Cu frigidere goale şi debarale năpădite de vînt şi frig. Mai vînt şi mai frig decît într-un cimitir, încît n-ai fi putut decît să te dovedeşti inspirat dacă ai fi trecut poarta larg deschisă spre crucile înfometate şi ele. Şi inspirat am fost, poate printre puţinii - deşi cred că, după vreo douăzeci şi ceva de ani, am fost singurul. Nu că aş fi dezgropat morţii de foame. Doamne fereşte! Măcar pentru a scăpa de cartofii - de supuşii Regelui Cartof - care se lăsau preparaţi în reţete nesfîrşite pentru a înlocui laptele, ouăle, carnea şi alte alimente cumsecade. Întîi am pus mîna pe o carte de bucate, apoi am ajuns întîmplător la pagina preparatelor din melci. Moment binecuvîntat, pentru că am ales reţeta cea mai sigură. Un fel de melci fripţi. Nici măcar nu-mi trebuia făină. Trebuia doar să-i am pe ei, melcii. Şi i-am avut. În cimitir am ajuns relativ repede - 10 minute. Era după-amiază şi era o ploaie măruntă, aş zice victoriană. Am cules din cimitir treizeci şi ceva de exemplare crescute pe vegetaţia destul de liberă. Întors, i-am spălat, i-am pus la fiert, apoi, goi puşcă avîndu-i pe fundul de lemn, i-am tranşat în şuviţe. Şi i-am aruncat în tigaie. E drept, i-am tăvălit şi prin Vegeta. Aveam Vegeta, ceea ce nu era puţin lucru. Din şuviţele cam subţirele, spre diametrul firului de păr, şi mai ales prăjite, n-am prea înţeles mare lucru. Am zis că am consumat friptură de melc. Unde în România aia puteai comanda aşa ceva. Am fost propriul meu patron de restaurant, maestru bucătar, chelner, consumator şi obervator critic. Acum cîţiva ani am scris povestea cu un oarece lux de amănunte. Acum însă, am expediat-o în zona anecdotei sau mai degrabă a reţetei culinare cinstite. S-a întîmplat în Mizil - uitasem să precizez. Un Mizil la fel de tern ca şi acum, deşi memoria, nostalgia, tinereţile par mai îngăduitoare cu lucrurile care se retrag încet-încet spre uitare. O retragere care-şi reluase cursul ca o precripţie extinctivă, pînă ce am dat de jocurile de cuvinte practicate cu suficient nesaţ de Iulian Tănase pe blogul lui, Poemix. Citindu-i melciclopedia, m-am întrebat dacă nu cumva acea friptură, în care crezusem orbeşte, nu a fost de fapt altceva; anume:

"Melczelic (a piece of melcake sau, mai pe limba noastră, un mizilic de Mizil)"

Norocul unora dintre băşcălioşii români a fost Sefchet-Paşa, demnitarul însărcinat cu veniturile poştei, care la sfîrşitul sec. XVIII, trecînd prin Popasul nr. 1, numit şi Aşezarea bicigaşilor, găsi nepotrivită această denumire şi dădu ordin să fie schimbată în registre cu Menzil (poştă) - cu timpul devenit Mizil. La urma urmelor, asocierea cu mezelicurile e la îndemîna oricui, ceea face posibil ca în miezul băşcăliei să mai pice uneori şi cîte-un melc - fireşte.

mezél (mezéluri), s.n. – 1. Antreu, gustare. – 2. Salam, cîrnat. – Var. (înv.) mezea. Mr. mizé, megl. mezé. Tc. meze, din per. māzā (Roesler 599; Şeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1453), cf. ngr. μεζές, alb. mezë. Forma primitivă este cea a variantei, de la al cărei pl. mezele s-a reconstituit noul sing. – Der. mezelic, s.n. (gustare), din tc. mezelik, cf. megl. miziloc, ngr. μεζελίϰι; mezelerie, s.f. (prăvălie de mezeluri).

(scuze, Alistair, pentru o nouă citare fără un grad ridicat de siguranţă. de data asta n-am mai citat din DEX, ci din [DER] - Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966)