Ceasornicari

Mulți mizileni știu numele Trifina. Bătrînul, Ion, era un cunoscut ceasornicar care adesea era solicitat de către Muzeul ceasului din Ploiești. Fiul lui, Nicolae, sper să nu greșesc numele, a fost proiecționist la cinematograf. Cu alte cuvinte, profesii tehnice, migăloase, care solicitau acuratețe, atenție, răbdare și mai ales pricepere. Acum nu mai există la Mizil nici cinematograf și, din cîte știu, nici atelierul vreunui ceasornicar. Căutînd Mizilul pe internet am găsit un interviu luat unui ceasornicar buzoian care a învățat meserie de la unchiul său din Mizil, proprietar al unui atelier și a unor prăvălii. Pentru o călătorie în timp, intrați aici.

Benjamin Button from Mizil, Buzău

Să te naști bătrîn. Asta e povestea. A scris-o F. Scott Fitzgerald, în 1922: The Curios Case of Benjamin Button. David Fincher a tras și-un film în 2008. Cu o așa pornire să tot curgă povestea. Cam sentimentală, e drept. Filmul și mai și. Dar uite că povestea asta pare a se fi întîmplat chiar la Mizil. Deși știm cum să luăm pamfletul, iarăși o satiră cu Mizilul, aflăm că hazul de necaz are la bază o poveste reală, zică-se. Doar că pe-aici, printre valahi, sentimentul e mai la mișto, nu-i așa? Cazul o scoate din scenă pe mama copilului. Moare în chinurile nașterii. Rămîn bărbații. De unde atîta sentiment? Nu. Povestea justifică satira. Deci... Universul literar, anul XXVII, nr. 10, 18 aprilie 1910.

Cine e Laconius?

Amicul Dorin Muntean mi-a semnalat acum vreo două săptămîni un număr din publicația Ciulinul (anul II, nr. 79 din 21 aprilie 1885) în care apare o scrisoare din Mizil trimisă de un anume Laconius. Bănuiala lui Dorin era că sub acest pseudonim s-ar fi ascuns George Ranetti, numai că acesta avea doar zece ani la data apariției acelei scrisori-pamflet la rubrica Corespondinta particulara a „Ciulinului”. Se știe totuși că George Ranetti ar fi început pe la 12 ani să trimită scrisori și poezii la Gazeta Buzăului. Referința bibliografică este capitolul „Neobișnuita întîmplare din Mizil” din volumul „Amprentele umbrelor” de Simion Săveanu (editura Sport-turism, București, 1983, pg. 223-242), în care este închipuit un interviu care pare a fi bine documentat (n-am avut timp să verific toate informațiile, așa că redau titlul pentru a o face alții). Iată  scrisoarea-pamflet din Ciulinul: 

 

După prima parcurgere concluzia ar fi că schița „O zi solemnă” a lui Caragiale pare a-și avea sursa de inspirația aici, în acest text. Dacă nu cumva, e doar o bănuială, autorul ascuns sub pseudonimul Laconius o fi chiar Caragiale. Era deja debutat în presa satirică, la Ghimpele, pentru a trece mai apoi, pînă în 1885, și pe la Claponul. Apropierea stilistică, tema ar fi cîteva argumente. Autorul se dă mizilean, totuși. Nu ar fi un impediment pentru a-l considera autor pe Caragiale, poți juca orice într-un pamflet. Însă dacă autor ar fi altcineva, atunci I.L. pare să fi luat mai mult decît se cuvine din această scrisorică-pamflet pentru a-și scrie schița cu Leonida Condeescu. Iată mai jos un articol al Ioanei Pârvulescu despre Romeo și Julieta la Mizil și oarece apropieri de stil între Caragiale și Ranetti, plus o sugestie despre o posibilă preluare a poveștii personajului Leonida Condeescu: de către Caragiale de la Ranetti (în România literară, anul XLI, nr. 40, 9 octombrie 2009, pag. 5).

Obsesiile sentimental-provinciale, se vede din scrisoarea-pamflet, erau ceva mai vechi la Mizil. Poate chiar țineau de un aer al epocii. În revista Familia apărea în 1894 (an XXX, nr. 27, 3 / 15 iulie, pag. 320) la rubrica Salon schița O noapte în Dobrogea semnată de Gh. Mărunțeanu, o situație conjugală în care ea, mizileancă defel, îi face soțului o scenă. Mai există astfel crochiuri, mai mult sa mai puțin reușite, după ce va fi vrut autorul: satiră ori o simplă proză sentimentală.

Scrisoarea de la care am pornit e incitantă mai degrabă pentru istoria literară. O fi fost sau nu Mizilul un cal de bătaie pentru genuri minore și situații ridicole, mă interesează mai puțin. Paternitatea ei cred că duce, oricum am lua-o, spre Caragiale. Un scenariu îl poate avea ca pe un autor care își reciclează texte mai vechi, jurnalistice. Un alt scenariu îl poate pune într-o lumină neplăcută, ca autor care a cam luat din ideile altuia. Rămîne de văzut cine o fi Laconius?

Ducele Mikäel de Palmares, un țigan mizilean?

Mizilul nu și-a făcut intrarea în literatura română prin Caragiale. Se întîmplase ceva mai devreme. Ce știm este că vina îi aparține lui Ioan A. Bassarabescu. El scrisese povestirea Pe drezină, cu doi șefi de gară, unul căsătorit cu o mizileancă. Gara la care era titular e a Mizilului, deși nu e numită -- însă contextul sugerează asta. Povestirea a apărut în Foaia populară, anul III, numerele 15 și 16 din 9 aprilie / 23 aprilie 1900. Început de secol, început literar. Ambele texte, al lui Bassarabescu și al lui Caragiale, au legătură cu calea ferată. Firesc. Trenul era ceva nou, modern, șansa Mizilului de a fi făcut cunoscut lumii.

Totuși, adevărata intrare a Mizilului în literatură pare să se fi petrecut ceva mai înainte. În literatura franceză, mai precis. În 1873. Căutînd prin ziarele sfîrșitului de secol XIX, am găsit în Telegraful din a doua parte a anului 1883 și prima a lui 1884 romanul foileton scris de Petre Zaccone: Memoriile unui comisar de poliție. La sfîrșit de episod apărea și mențiunea: traducere de Cober. Am conchis că era ceva bizar cu acest Petre Zaccone. M-am lămurit repede. Traducătorul făcuse exces de zel și îl transformase pe Pierre în Petre. Cum nu sînt un cititor de romane polițiste, habar nu aveam de acest autor, care a fost pare-se destul de prolific. La o simplă căutare pe google vei afla că Pierre Zaccone a scris șaizeci și ceva de romane polițiste, de enigme, mistere etc. Romanul polițist, una din categoriile romanului popular, îl include printre autorii săi care au scris foarte mult folosindu-se de formula foiletonului, alături de mult mai cunoscuții Eugène Sue, Paul Féval, Émile Gaboriau, Gaston Leroux și alții. Prima ediție a apărut în 1872 cu titlul La Lanterne rouge (Felinarul roșu) și a fost ilustrată. A mai apărut însă o ediție în 1875 cu titlul modificat, La Lanterne rouge - Mémoires d'un commissaire de police, fără a mai avea ilustrații. Acești ani i-am găsit pe pagina pe care wikipedia i-o dedică lui Pierre Zaccone. Din acea primă ediție eu am consultat una pe care apare anul 1873, iar din cea de-a doua una care este datată 1879.

Dar Mizilul, unde e Mizilul? Ei bine, la finalul primei părți a romanului Memoriile unui comisar de poliție, apărut în două volume în ediția a doua din 1879, cea pe care am consultat-o mai întîi, se lămurește situația, ca în orice roman polițist. Aflăm cine e criminalul, logic. Numele lui este Mikäel de Palmares și este duce. Pe scurt, se face vinovat de triplă crimă: baronul de Poll, principele de Karpeles și fiica sa, Nida. Cea care-l dă în vileag este o fostă iubită, Germaine, pe care o părăsise cîndva, cu zece ani în urmă, și care își jurase răzbunare. Cam așa cum se întîmplă în multe astfel de romane. Cînd îl pune în fața adevărului, Germaine îi pronunță și adevăratul nume: Marcule țigane / Marcus le Tzigane. Mikäel / Marcus / Marcu este nevoit să se explice și iată-l destăinuindu-se. La un moment dat îi spune lui Germaine: „Oribil! zici tu?... și îndrăznești să vorbești de răzbunare! Ei bine, du-te în micul sat Mizil; cercetează pe aceia care au trăit acolo acum douăzeci de ani și întreabă-i cum principele Karpeles trata odată pe Marcus le Tzigane!” Asta da dezvăluire. Un nou subiect pentru un film cu țiganii din Valahia secolului XIX, doar că povestea care se petrece în 1856 trimite nu spre o ecranizare de tip western, à la Aferim!, ci mai degrabă spre un film polițist clasic sau de aventuri. Dau în continuare episodul apărut în Telegraful anul XV, nr. 3504 din 24 ianuarie 1884.

Și dintr-o dată iată-mă pus pe treabă -- un soi de investigator, cum s-ar zice. Trebuia să aflu mai multe despre Marcu țiganul și despre Mizil. Dar, surpriză! Descarc romanul, în două volume, caut, dar Mizil ioc. Nici urmă. Localizez capitolul Ultima rugăciune și descopăr că „Mizilul” din Telegraful era în originalul franțuzesc „Mirzil”. Haideți totuși să ne lămurim. Răsfoiesc iarăși numerele următoare ale Telegrafului. Între cele două părți ale romanului, ediția pe care am consultat-o a fost publicată în două volume, există trei capitole puse snop sub titlul Între paranteze. Aceste trei capitole speciale se găsesc la începutul celui de-al doilea volum. Sînt oarecum explicative și conțin istoria lui Marcu, doar că spusă cu o ușoară schimbare de ton. Ei bine, povestea personajului începe totuși în Valahia, ceea ce mă face să cred că acel straniu și de nereperat „Mirzil” trebuie să fi fost totuși „Mizilul” nostru. Căutînd pe net nu am găsit nici o urmă a acestui fictiv „Mirzil”. Pe de altă parte, mai există argumentul că țiganii au o oarece vechime la Mizil, așa încît putem pune acel intrus „r” pe seama dificultății de pronunție a numelor străine și a transliterării defectuoase. Ca să nu vă las cu ochii în soare, dau și continuarea, să mai descoperim și alte nume românești.

Iată și o gravură care îl înfățișează pe Marcu Țiganul ucigîndu-l pe Vasile. Sursa este o altă ediție a romanului lui Pierre Zaccone, publicată în 1873 de J. Brouillet la Paris.

Romanticized depiction of life in Romania: the Gypsy "Marcus", an emancipated slave, kills the estate intendant "Basile", and hurls the cadaver over the ledge. The setting for these events is the city of Giurgevo (Giurgiu).

Pentru a fi sigur că pot echivala „Mirzilul” cu „Mizilul” am mai încercat ceva căutări. Pe un forum, într-o discuție pe tema primului război mondial apare această transcriere greșită.

În fine, trebuie spus că au mai existat cîteva așezări care au purtat acest nume, doar că nu pentru o durată considerabilă. Unul era în Oltenia, mai precis în județul Vîlcea (sursa: Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe de George Ioan Lahovari, Socec, București, 1901, pag. 358). Astăzi, acest sat apare cu denumirea ușor modificată: Mazili, Măzili. La o consultare mai atentă a acestui dicționar se poate observa că denumirea Mizili este o transcriere greșită a denumirii corecte, care apare mai frecvent, respectiv Mazîl. Aceeași denumire o întîlnim și la unul din cătunele componente ale comunei Fîntînele, din imediata apropiere a Mizilului: Mazîl.

Din cîte îmi amintesc, celălalt Mizil, un sat sau cătun, era undeva în Prahova, doar că spre Vălenii de Munte. La vremea la care Pierre Zaccone scrie acest roman -- 1873 este anul ediției J. Brouillet, 1879 cealaltă ediție -- Mizilul era o așezare negustorească, o comună urbană, pe care autorul ar fi putut s-o presupună sat cîndva pe la anul 1830, cînd Marcu Țiganul încă era localizat acolo. Din catagrafiile vremii, mai precis în 1837, aflăm că Mizilul avea 122 de familii. Mărimea așezării nu îndreptățea nici pe departe la un statut urban, ceea ce ar corespunde descrierii succinte „micul sat Mizil”. Dar să nu piedem din vedere un lucru important: contextul despre care vorbim este de fapt o poveste, un roman popular, iar existența contradictorie a acestui „Mizil” nu dovedește mare lucru. Dacă Mirzil = Mizil, singura rezultantă este aceea că Mizilul literar, deci ficțional, își are începuturile la 1873 / 1879 în literatura franceză și la 1884 în presa română.

La urma urmelor, indiferent dacă tribul lui Marcu Tziganul era sau nu din Mizil, prin ziarul Telegraful Mizilul a intrat în literatura franceză, care i-a luat-o înaintea celei române. Un țigan ajuns în Franța, la Paris, plimbat oriunde pentru răzbunare face ca sfîrșitul unui roman polițist să basculeze în explicații și justificări de ordin social, cu mici accente etnografice (vezi spicuirile din balada Meșterul Manole, pe care o întîlnim și într-un episod anterior).

Încă un amănunt. Poate face obiectul unei alte investigări. În cîteva numere din Telegraful, în septembrie 1878, am găsit o reclamă făcută unui magazin de coloniale. Aparținea unui anume P. Zaccone. Nu știu ce legătură ar putea fi între acesta și scriitorul de romane polițiste. Poate face obiectul unor alte căutări.

Politicianul mizilean

Habar n-am de cînd s-a făcut politică la Mizil. Pe la mijlocul secolului XIX exista un reprezentant și pentru pămînturile, deal și cîmpie, cărora Mizilul le era soare, metropolă, reședință sau, în fine, loc de Doamne-ajută. Fie că s-a numit plasă sau circumscripție, Mizilul era o bătătură care-și trimitea alesul la București. Ce făcea acesta la capitală, greu de zis. Greu de zis dacă aveau vreo greutate vorba și faptele lui. Dacă atîrnau ceva în vreo balanță. Totuși, serioși fiind, s-ar zice că omul acela fericit de-atîta considerație populară avea treburi serioase. Trebile țărei, firește. A se lăsa, e vorba potrivită, răspunsul. O dată plecat, alesul alege și el. Că are de unde. Matematica posibilităților nu iartă. Lovește unde nu te aștepți, așa cum și arta o face uneori (vezi Darius Vâlcov). Poate că alesul mizilean atîrna și el ceva-n vreo balanță. Mă rog, asta e viziunea timpului acela. În urmă cu 100 de ani. Ca și acum de altfel. Ce încetineală totuși prin secolul vitezei. (click pe imagine pentru o mai bună vizualizare)

Furnica, anul IX, nr. 15, 9 decembrie 1914

Romeo și Julieta la Mizil - vizual

Piesa de teatru scrisă de Ranetti nu e atît de cunoscută. Titlul pare să trimită mai degrabă la o bizarerie, o scorneală de presă ori la un vis provincial. Nu zic că ar fi vreo capodoperă. E bine măcar că după o sută de ani titlul ăsta a rămas. Înseamnă poate ceva. Și, cu atît mai bine, Mizilul este conținut ca un miez al cărui gust trebuie tratat cu grijă, dacă nu chiar cu circumspecție. Mizilul nu e ușor de luat la preț de matineu. 

Cam asta ar fi ideea, că Mizilul e încă în vedere. Pentru că un fost prim-ministru, deputat de Mizil, ține redacțiile de știri pe jar cu glonțul de SMITH & WESSON calibru 38 și fularul Burberry, provocînd discuții cu alonjă semiotică. Pentru că succesorul său la deputăție în circumscripția Mizil este Vlad Cosma, un pițiponc politic cu alură de semi-doct, duios cerșetor de imunitate. Pe ei chiar i-am mai putea trece cu vederea -- nu sînt mizileni. Vinovați sînt mizilenii pentru că i-au votat. Dar uite că mai iese din rînd un ministru al telecomunicațiilor, Gabriel Sandu, mizilean get-beget, care inundă ecranul tv cu deversări, habar n-avem cît adevăr și cît fabulă. Și adevărul, și fabula, cîte vor fi, își pun poalele-n cap, ca Mărioara și Vasilache, și totul trece într-un număr cu scheme înfricoșătoare, matematici fluid-finaciare. Unde mai pui că îi urmează, într-un tulburător rol de primar-păpușoi mister Emil Proșcan, mizilean prin funcție în administrație vreme de 19 ani, și ca printr-un mister gata să detecteze ADN-ul poporului român la congresul partidului, în pauza de respirație și de sanviș a prea-burtoșilor colegi -- la rîndu-i făcînd turul televiziunilor și site-urilor cu intervenția sa ruptă de la gura unui personaj din Ranetti. 

Imaginea e la mare trecere, în trecerile lor pe ecrane, ca niște întreceri socialiste. Dar divaghez. Nu voiam decît să introduc cîteva imagini care au legătură cu piesa lui Ranetti. Un pic de arheologie vizuală a unei piese comic-dramatice. O fotografie și cîteva desene cu personajele sale. Niște pesonaje de tuș mai expresive decît sus-numiții mizileni sau reprezentanți ai mizilenilor, deformați de pixeli, deși și unii și alții corupți și venali în măsuri cît se poate de apropiate. Poate că tușul și timpul atenuează, iar predispoziția pentru arta dramatică ne face mai sensibili chiar și la frumosul urîtului. Bleah!!!

Revista Furnica, an 6, nr. 15, decembrie 1909

Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905

Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905

Cu ei chiar că s-ar putea face un Partid Național Mizilean. PNM. Pana mea!

Anexarea Mizilului

Din Furnica, an 9, nr. 23, din 14 februarie 1913.

Grădina publică

Grădina publică a vechiului Mizil era grădina Mavrului. Pe locul acela acum sînt Policlinica, Casa de cultură, internatul Liceului Tase Dumitrescu (fost Agricol), supermarket-ul Lidl, blocurile din zona Teilor. Pentru informații mai precise ar fi nevoie de ceva planuri de urbanism de la sfîrșit-început de secol, pe care însă nu le am deocamdată. Despre grădina Mavrului (de la Mavros, generalul care moștenise diverse proprietăți în oraș, devenite mai apoi ale lui Ioan Cantacuzino, iar în sec. XX ale familiilor Sturdza și Miclescu) se pot citi mai multe în cartea profesorului Viorel Șoldea, scrisă și publicată cu sprijinul lui Ciprian și al Ioanei Șoldea, Amintiri despre Mizil. Destin... și faptă în foileton. O mai amintește și Ioachim Botez, fost profesor de franceză la Liceul Tase Dumitrescu în anii '30, în textele sale despre Mizil, din cele două volume ale Însemnărilor unui belfer. Cum va fi arătat grădina publică a Mizilului la început de secol XX nu știm. Nu știu să existe fotografii cu acel loc, ori poate că așteaptă să le descoperim. În schimb, avem încă un pamflet pe care-l datorăm causticului George Ranetti. Probabil că mizilenii aveau un înalt grad de rezistență la bășcălie de se porniseră atîtea condeie asupra lui. Nu oricine poate îmbrăca hainele de sparring partner. Luat la țintă. Încăpățînarea asta de a rezista la ceva potrivnic se regăsește și în textul descoperit în Furnica (an 10, nr. 3, mai 1914).

Ranetti, o autobiografie

În Furnica, anul 5, nr. 214, 16 octombrie 1908. Cu mai mult umor decît al celor care i-au scris în timp variante sau schițe de biografie. A făcut presă, trebuia să facă literatură. Așa spune aici că i s-ar fi zis, în chip de reproș și medalion. Ceea ce tentează scriitorul la maturitate, autobiografia, Ranetti a formulat undeva mai jos cît se poate de limpede și tare: „cinematografierea unei existenți banale”.

 

Amor de mizileancă

În Gazeta săteanului, anul X, nr. 20, 20 noiembrie 1893.

Ce șansă a pierdut Mizilul

E vorba de satiră, să ne înțelegem de la bun început. Dacă Republica de la Ploiești, declarată dar fără durată, a rămas o vorbă bună de spus cînd și cînd, și, mai nou, mai ales pe stadion, dar fiind totuși o vorbă intrată în uz, uite că a existat, chiar și în mod și chip satiric (de ce nu?), ceva al Mizilului: stat independent. Mizilul? Pamfletul dă o șansă tuturor, mai ales dacă e scris de un mizilean. George Ranetti, desigur. Zice el (zicea) că singura șansă ca Mizilul să devină stat independent ar fi doar într-o lume anapoda. Iar lumea asta, anapodos kosmos, e cea scrisă și descrisă, la îndemîna românului: coruptă, pe scurt. Corupte au fost locurile noastre, nu doar al Mizilului, de hăt vreme. Mai acușica aflarăm totuși cam cît de mare poate fi puterea de corupere. Totală, ce mai. Religie, aproape. Cu alte cuvinte, am ratat de puțin, ca la sport, statul (statut, statuat) independent. Interviul de două minute și ceva cu Emil Proșcan, apărut săptămîna trecută pe internet, pare desprins parcă dintr-un plan aproape conspirativ împotriva Mizilului. Dacă i-ar mai fi lăsat un pic DNA-ul pe nă-zdrăvanii ăștia cocoțați pe toate autoritățile, Mizilul atingea în sfîrșit zenitul. Moțul dintre județele Prahova și Buzău, un fel de Lesotho. Atunci ar fi început perioada de înflorire a orașului, adevărata sa istorie. Visul în sfîrșit realizat al lui Leonida Condeescu. Așadar, textul, apărut în Furnica, anul III, nr. 107, septembrie 1906.

„Mazilirea Mizilului”

Acum Mizilului nu i se mai pot găsi merite nici cît negru sub unghie. Mizilului contemporan, vreau să zic. Nu se întîmplă nimic notabil pe-acolo. Nici un parc industrial, nimic. Deși, stagnarea lucrurilor în privința parcului industrial se pare că este compensată de apariția unui vîrstnic investitor spaniol proaspăt stabilit în Mizil, pe strada 13 septembrie, care de altfel își pune mare încredere în tineretul local. În fine... Despre asta altădată. Cum spuneam, Mizilul nu mai înseamnă nimic pentru că a fost mazilit. Și nu de azi, de ieri. Povestea-i veche. A fost o rană chiar la începutul secolului trecut, acum pare-se că e aproape închisă. Pentru a face o istorie a acestei frustrări locale, n-ar trebui totuși trecut cu vederea articolul lui George Ranetti, semnat Prințul Ghytza, din revista Furnica (anul IX, nr. 41, joi 13 iunie 1913).