Stema orașului

Ca și politicienii, o stemă reprezintă. Mai precis, o reprezentarea orașului și implicit a cetățenilor de către sau printr-o stemă (un mix de simboluri și semnificații cu reguli stricte de interpretare) are mai multă acoperire decît o au politicienii. Inconsistența lor, a politicienilor, îi face să se pună sub acoperămîntul diverselor sigle și tradiții. La adăpost. Pentru că semnele impun respect, cu atît mai mult cu cît le sînt atașate sentimentele de tot felul ale oamenilor de rînd.

Ieri am găsit pe facebook trei propuneri pentru stema orașului Mizil. Proveneau, evident, de pe situl primăriei. Am mers acolo și am aflat că pe 10 noiembrie a fost postat următorul anunț:

„În conformitate cu art. 7, alin.2 din Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în adminstraţie, republicată cu modificările şi completările ulterioare, cetăţenii Oraşului Mizil pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare, în legatură cu propunerile de variante privind STEMA ORAŞULUI MIZIL, JUDEŢUL PRAHOVA, afişate mai jos, până la data de 30 noiembrie, la sediul Primăriei Mizil, B-dul. Unirii nr.14, sau la adresa de email: primaria@primaria-mizil.ro”

Imaginile sînt acestea:

 

Am urmărit și preferințele, reacțiile... Variantele 5 și 4 par să fi stîrnit interesul celor care au aflat de aceste propuneri. Varianta 3 pare inconsistentă în comparație cu celelalte, care includ mai multe elemente semnificative pentru Mizil. Să le luăm pe rînd.

Este limpede că poștalionul nu avea cum să lipsească, de vreme ce perioada de dezvoltare a așezării devenită Mizil se datorează poziției pe ruta poștei. Unii au văzut în poștalion o căruță cu covilitir și, poate, prin asta au asociat această imagine cu minoritatea romă. Au greșit. Design-ul poștalionului a fluctuat în timp. Ceea ce vedem în stemele propuse pare să corespundă unui model de sfîrșit de secol XVIII și început de secol XIX, exact perioada în care orașul capătă numele Mizil, de care se face vinovat un turc, dregător al poștelor, anume Sefchet-pașa (după monografia profesorului de istorie Panait). Numele este tot de proveniență turcească. În varianta 3 apare o formă simplificată, anume un călăreț care făcea ștafeta cu înscrisuri de la o stație la alta. Pentru a desemna serviciile poștale este frecvent folosit şi cornul, care în varianta 3 apare colorat distinct, în galben.

Viţa-de-vie. Iarăși un element obligatoriu. Ține de o tradiție a locului, continuată  și în prezent, spre deosebire de alte tradiții comerciale sau meșteșugărești, care s-au cam dus. În plus, un butuc de viță-de-vie apărea și pe stema județului Săcuieni (sau Saac), desființat în 1845, din care Mizilul / Istăul a făcut parte cîteva sute de ani. De aceea aș prefera varianta cu lăstar și ciorchine celei în care este figurat teascul.

Caduceul. Pe scutul mic din varianta 4 apare simbolul comerțului, sceptrul lui Hermes / Mercur, pe care se încolăcesc doi șerpi, țintind spre partea superioară terminată cu două aripi. Este de asemenea un element justificat pentru o așezare care a fost în primul rînd una negustorească, o placă turnantă între deal și cîmpie, între acestea două și portul liber Brăila.

Sfînta Filofteia. Apare pe scutul mic din varianta 5. Argumentul este acela că după prima procesiune în zona Mizilului cu moaștele Sfintei Filofteia, evlavia localnicilor au pus orașul sub patronajul ei spiritual. Aici se poate deschide o discuție. De ce Sfînta Filofteia și nu Constantin Brîncoveanu, la rîndul lui canonizat, dar, mai mult, cu legături consistente în zona Mizilului: aici avea moșii, printre care și orașul; el a isntituit tîrgul / bâlciul de la Mizil; soția lui Brîncoveanu, Marcia, era fiica lui domnitorului Antonie din Popești (de lîngă Tîrgșor), deci din zonă; Antonie din Popești a deținut moșiile Istăului. Eu aș opta pentru Brîncoveanu. În Urlați există o legătură asemănătoare, ceea ce a determinat autoritățile locale de denumească Liceul Teoretic Brîncoveanu Vodă. Nu văd de ce nu primăria ar face o opțiune similară pentru stemă.

Ce cred că mai lipsește de pe stemă. Fie că unora s-ar putea să nu le surîdă ideea, cred totuși că minoritatea romă ar trebui reprezentată, pentru că face parte din istoria orașului: potcovari (mai ales în timpul cît poștalioanele erau funcționale, dar nu numai atunci), lăutarii, cărămidarii, frizerii, croitorii, căldărarii, ursarii etc. Mizilul chiar este un exemplu pentru diversitatea meseriilor pe care romii / țiganii le-au avut aici, ceea ce i-a si ajutat sa se integreze mai bine, spre deosebire de cei din cartier, veniți mai tîrziu. A propos, zona din nord-vestul orașului numită informal Cartier în perioada interbelică se numea Cartierul Brîncoveanu. Excluzindu-i chiar și pe plan simbolic, pentru că o stemă este cum spuneam un mix de simboluri reprezentative, e ca și cum i-ai da afară din oraș, fără să le recunoști trecutul în Mizil. Or, o parte din ei sînt mai vechi în oraș decît unii din mizilenii majoritari.

Închei cu o urmă de îndoială. Sînt tare curios să aflu ce firme au mai participat la licitația care a atribuit contractul firmei SC RomStema SRL. Am căutat pe internet situl firmei și am găsit nici mai mult, nici mai puțin decît o pagină, o singură pagină care nu diferă cu nimic de o simplă carte de vizită. Deci, nici un portofoliu care să ne dea încrederea că ne putem aștepta la un lucru bine făcut. Doar că firma e din Sibiu. Sibiul lui Iohannis. 

Totuși: țara arde și baba se piaptănă. Parcul industrial așteaptă investitori și noi ne scărpinăm la stemă. Cam asta e imaginea unui final de mandat care nu anunță cine știe ce lucruri bune pentru oraș. Din păcate.

Ultima lecţie de istorie

Aproape din sîmbătă în sîmbătă e vremea morţilor. Cu mesele întinse, acoperite cu muşamale fără moarte, dar parcă şi fără viaţă. Cu pungi în care sînt înghesuite mere, dulciuri şi pîinici. Cu sticlele de vin şi colivele alături. Şi zeci de lumînări aprinse. Cînd eram mic mi se părea un loc bolnăvicios masa asta plină. Masa sîmbetei. Ca şi Apa Sîmbetei care duce în Iad. Norocul meu a fost întîlnirea cu pictorul Horia Bernea în cataloage, apoi în expoziţii. Mi-a smuls nevoinţa suportării mesei de sîmbătă.

De Hrana pictată de Bernea mi-am reamintit pe 7 februarie 2009, cînd fost înmormîntat Ion Nistor – profesor de istorie în Mizil. 73 de ani. O sîmbătă obişnuită. Am mers la Mizil special pentru înmormîntare. Îl cunoscusem acum vreo trei-patru ani. Ştiam că se tot zbate să adune informaţii de tot felul pentru monografia oraşului. Cum am putut, i-am dat şi eu o mînă de ajutor. I-am găsit chiar şi o variantă a Mioriţei culeasă la Mizil de Ovid Densuşianu prin 1886. Pe-asta n-o ştia. I-am adus mai multe lucruri despre care nu avea habar. Îl văzusem ultima oară la Alexandra Café bînd un ceai. Era aproape gata cu tehnoredactarea monografiei, care se găsea la un profesor de informatică – Popescu sau Ionescu. Cînd am ajuns la biserică, apropiaţii răposatului vorbeau deja despre destinul monografiei. Ce se va întîmpla cu ea. Singura, adevărata moştenire de pe urma mortului. Vocile din curtea bisericii erau deja aprinse. Ionescu sau Popescu era un indezirabil, un neavenit, în gurile lor. Monografia ar trebui dată primarului, spuneau. Primarul care nu-l sprijinise mai deloc pe profesor, şi asta pentru că agrea o altă monografie, a altui profesor de istorie, mort nu mult după 1990.

Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu.
Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul. Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.

Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?

* * *

În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei :
– Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.

fotografie preluată de pe situl www.romeojulietalamizil.ro