Ieri după-amiază eram la Clubul MŢR împreună cu Alistair, Călin şi Răzvan. Discutam pe fire şi poveşti diferite, ne mai opream, mai sorbeam şi timpul continua să treacă. Într-un moment telefonul meu mobil a sunat. Pe ecran scria Mitu de pe Zapp. Amicul Mitu din Mizil, cel care animă multe lucruri pe-acolo, singurul din oraşul meu cu care ţin legătura, afară de părinţii mei. Îmi zice:
- A murit profesorul Nistor!
Ştiam că rezistă parcă prins în pioneze. Îl văzusem în urmă cu două săptămîni. Intrasem la Alexandra Cafe, după liturghie, şi-l găsisem acolo sorbindu-şi ceaiul alături de un student la istorie. Domnul Ion Nistor a fost profesor de istorie şi suprvieţuieşte datorită soţiei şi monografiei pe care aproape că a dus-o la capăt. Nu-i ştiam vîrsta exact, oricum între 70 şi 80 de ani.
Ratase în tinereţe dosarele monografice ale unui istoric amator - fost negustor, fost primar al Mizilului în perioada interbelică, evocat chiar şi de Ştefan Bănulescu într-un text scurt - atunci cînd acesta i le oferise contra unei sume modice. Îl refuzase nedînd nici un preţ pe el. Acela, Spirică Anastasiu, se sfîrşise la un moment dat, după ce predase dosarele adunate cu migală Muzeului de Istorie din Ploieşti. Întîmplarea a făcut ca, pornind la scrierea monografiei, să dea şi de dosarele lui Spirică, pe care-l desconsiderase cu ceva vreme în urmă.
- Ce prost am fost! - ni s-a confesat odată tot la Alexandra Cafe, locul unde ne-am întîlnit de cîteva ori.
- E păcat că se duce cu o mulţime de legături pe care noi nu le mai putem reface! - a continuat Mitu la telefon, preocupat şi el de monografie, de istoriile meşteşugurilor din Mizil.
Ce era să zic? Nimic altceva decît Dumnezeu să-l ierte! Vestea asta m-a convins că trebuie să mă ţin de baierele acestei Miziliade cu orice preţ. Niciodată nu se ştie cine cum se duce pe lumea ailaltă şi minimele eforturi se scurg apoi într-o uitare atotstăpînitoare. Ăsta şi este avantajul unui blog într-o aşa situaţie, păstrează la vedere faptele tocmai intrate în istorie.
Aseară tot ezitam: să scriu sau să nu scriu pe blog despre moartea profesorului. Şi dacă da, atunci cum s-o fac? Mă gîndisem să postez şi o proză (Răcoarea dimineţii) din volumul meu, Ce faţă cumplită am, în care un personaj pe nume Ramses Iordache era întruchiparea ficţională a profesorului proaspăt răposat. Am amînat pentru a doua zi - azi - şi am scris o poveste pentru copii, apoi, pe la 3 dimineaţa, m-am culcat. Dimineaţa m-am trezit pe la 8.30, dar am mai stat în lîncezeală. Era bine, trăgeam de baierele somnului de data asta, cînd sună telefonul. Era Mitu de pe Zapp, care, cu voce lui gîjîită, mă anunţa:
- Auzi, băi, domnu' Nistor n-a mai murit! Şi-a revenit, l-au resuscitat!
Am zis Doamne-ajută şi mi-am amînat plecarea la Mizil pentru înmormîntare, la care se arătaseră dispuşi să vină şi Călin & Alistair. Asta dacă nu s-o mai întîmpla ceva pînă mîine. Cine ştie? Şi îmi şi pregătisem reportofonul şi aparatul foto pentru Bulău, groparul de serviciu al Mizilului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
sari pe taste!