O dimineaţă de sîmbătă la Mizil


Azi, 17 ianuarie 2009, am ieşit în oraş – Mizilul este oraşul în însemnarea asta – pentru a face cîteva cumpărături. Primul lucru pentru care am ales să mă mişc din casă a fost să schimb un pulover naşparliu cu un altul (primul fusese cadou de la tata pentru mine – ieri am împlinit 36 de ani, imaturi încă), şi ca schimbul să fie valabil a trebuit să mai cumpăr ceva. Puloverul luat de tata costa 35 lei, cel cu care l-am schimbat – doar 30 lei. Ce să mai cumpăr? Am luat un brîu pentru durerile mele de şale. Şi am mers mai departe – drept. Trebuia să mai iau pentru Iana un caiet cu foaie velină (pentru desenele ei copilăreşti). Drumul pînă în centru l-am făcut spunîndu-mi în gînd: Caiet cu foaie velină! Apoi scurtînd indicativul precum rugăciunea minţii (Doamne Iisus miluieşte-mă! din Doamne Iisus Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!): Foaie velină! Foaie velină! Şi în cele din urmă: Foaie! Foaie! După ce am trecut de biserica Adormirea Maicii Domnului am dat de un magazin unde fusese pe vremuri (anii ’80) un magazin de papetărie. Am intrat şi cred că eram cît se poate de derutat. Pe uşă anunţul era dublat: Jocuri, jucării, rechizite. Nimic nu-mi spunea că acolo aş putea găsi caietul acela. Părea un magazin de jucării pe nişte rafturi de sticlă pe care ar fi fost mult mai potrivite altfel de mărfuri. M-am îndreptat spre una dintre cele trei vînzătoare (pe vremuri fusese vînzătoare la magazinul cu articole muzicale: instrumente, discuri, aparatură) şi m-am trezit ca o căprioară în faţa unei puşti necruţătoare punînd inocent întrebarea:

– Aveţi coaie?

Se prea poate ca foaia velină să-mi fi jucat feste. Vînzătoarea m-a privit imperturbabilă, în vreme ce eu continuam să mă port precum un sfinx neatins de vreo greşeală omenească, mascat de ochelarii heliomaţi care-mi ascundeau perfect ochii, camuflat sub fesul maro tras pînă spre rama ochelarilor, cu obrajii acoperiţi de barbă. Singurul indiciu al vreunei ţicneli ar fi putut fi pantalonii. Oranj cu multiple carouri gri. Eram un descălecător cărei i se putea permite orice întrebare, iar răspunsul şi gesturile vînzătoarelor erau marcate de o solemnitate rituală, de nepus la îndoială. Am fost dat imediat pe mîna unei vînzătoare mai tinere care mi-a rezolvat cererea percepîndu-mi 0,60 bani pentru caietul cu coaie, am aşteptat restul vreme de un minut, apoi afacerea s-a rezolvat repede. Am consimţit să primesc în loc de rest un creion deja ascuţit. 0,40 bani. Perfect acceptabil. Eu, singurul cumpărător al acelui moment, al acelui magazin, am ieşit fără a şti dacă am declanşat în urma mea o bombă sau o discuţie. Un zîmbet măcar. Dar am păşit în continuare mulţumit. Am ajuns apoi, degrabă, la un magazin cu articole electronice de unde am luat două seturi de baterii Duracell, le-am pus în aparatul foto şi am continuat căutarea. De data asta trebuia să cumpăr două seringi de 50 ml pentru fundul meu care trebuia să primească în găzduire două fiole de Rheumavek. Le-am luat şi pe-astea şi am constatat că treaba mi-o cam făcusem. Am mai tras vreo două fotografii la Coloana Infinitului (Trepte spre cer) din Mizil şi m-am pornit spre sala de sport. Tocmai era în desfăşurare un miniturneu de handbal la care participau Liceul militar „Dimitrie Cantemir” Breaza, Clubul Sportiv Şcolar Ploieşti şi Handbal Club Mizil. Trei echipe de coaie. Mi-am ales drumul într-acolo fără dileme, apucînd pe strada Nicolae Bălcescu (fostă Carol), şi astfel am înotat în noroaie ca un peşte deznădăjduit. Cît am urît noroaiele Mizilului pe care şi Ioachim Botez le-a evocat în însemnările sale belfereşti! Spre mijlocul străzii un acordeonist dînd la clape în ciuda frigului. O nuntă. În faţa bisericii Sf. Ioan văzusem că se pregătea o înmormîntare. Am scos tacticos aparatul şi am filmat preţ de un minut. N-a protestat nimeni – nici acordeonistul, nici nuntaşii.

Apoi mi-am continuat înămolirea. Un iad, în ciuda celor trei biserici neo-protestante de pe strada asta. În cele din urmă am ieşit din noroaie şi-am ajuns în parcul cu biserica maramureşeană, alături de care se află şi sala de sport. Am intrat în timp ce jucau echipele vizitatoare. Am mai rămas cît să prind vreo zece minute din ultimul meci al zilei: HC MIZIL – CSŞ PLOIEŞTI. Mizilul părea să domine, nu întrevedeam vreun suspans, aşa că după ce am filmat preţ de vreo două minute m-am cărat.