Ranetti, o copilărie

Amintirile din copilărie ale scriitorilor au privilegiul că ies mai lesne în față. Au firmă, cum s-ar zice. E drept că și ale altora pot lua fața, tot datorită scriitorilor, care și le însușesc hoțește ori le mixează abil în povestiri sau romane, în vreme ce adevărații lor proprietarii pălesc sub nume fictive. În fond, oamenii se duc, poveștile rămîn, ca să ne jucăm cu și de-a proverbele. Amintirile din copilăria lui Ranetti mai aduc ceva mici detalii despre oraș. Mai precis, despre acea grădină a Mavrului, despre care amintisem în postarea dinainte. Legături între ele există. Locul trebuie să fi fost fascinant pentru Ranetti, cu atît mai mult cu cît era unul al relelor, ca să-l repună pe tapetul cu peisaje provinciale prin care se strecoară personaje cel mai adesea bizare: primari, consilieri, birtași și alte soiuri. Textul a apărut în Furnica, anul 11, nr. 43, iunie 1915.

 

Și o amintire de iarnă, în versuri. De fapt, un pretext pentru un atac la Rege, cam cum se obișnuia în revistă. Furnica, an 8, nr. 14, decembrie 1911.

În fine, iar vară. Și bîlci. Bîlciul de Sf. Petru. Care mizilean nu aștepta cînd era copil să vină vacanța de vară și bîlciul, Drăgaica, cum i se mai spunea. În Furnica, an 11, nr. 425, iunie 1915.

Cinci luni mai tîrziu, bîlciul reapare. Idem copilăria. Furnica, an 12, nr. 9, septembrie 1915.

Icoane vechi și icoane nouă

Titlul eseului eminescian pică tocmai bine zilei de Sf. Ioan, 2013, cînd aflat în trecere prin Mizil am intrat în două dintre bisericile orașului. La Sf. Ioan am intrat pentru că era hram. N-am stat mult. Dezamăgirea provocată de renunțarea la pictura veche m-a împins afară. Sigur, în biserică nu e loc de dezamăgiri. Ba nu, de dezamăgiri e loc, poate nădejdea ar trebui să calce pe dezamăgire. Eu am ales să merg pînă în Dallas, noul cartier al orașului, la biserica Sf. Filofteia. Dar înainte de a ieși din biserica de la șosea am apucat să privesc atent în jur și să fac cîteva fotografii. Lume cam puțină pentru un hram. Poate biserica e prea mare, la fel ca și frigul de 7 ianuarie. Alte dăți biserica asta gemea de lume.

O altă observație care m-a întristat: nu am regăsit icoana Sfintei Parascheva, cea de care amintisem acum vreo două postări. Este vorba de o icoană donată de obștea lăutarilor din Mizil, probabil în perioada interbelică. Spuneam acolo că această icoană are valoare de document, datorită acelei menționări a unei obști profesionale. Este trist faptul că acea icoană nu mai există în biserică, dar și mai trist ar fi dacă ea nu ar mai exista deloc în patrimoniul parohial, cu atît mai mult cu cît ea a fost dobîndită prin stră-dania și dragostea enoriașilor -- sper să nu fie cazul, așa cum s-a întîmplat cu acele candelabre de la biserica Sf. Nicolae din Fefelei. Icoana o regăsiți la acest link. 

Pentru a exista un oarecare echilibru, acestor dezamăgiri li se contrapun unele fericite descoperiri. Precum la biserica Sf. Ioan odinioară mizilenii făceau danii, așa se întîmplă și acum la biserica Sf. Filofteia din cartierul cunoscut de mizileni sub numele Dallas, pe strada Tase Dumitrescu. La această biserică au lucrat mai mulți mizileni, printre aceștia arhitectul Cosmin Pavel (proiectare, supervizarea lucrării), Costi Vasilescu (realizarea construcției), Dumitru Vasilescu (demersuri pentru aducerea unor moaște de la catedrala Patriarhală, aducerea veșmintelor Sf. Dimitrie Basarabov) și, de ultimă oră, Andrei Florin Mușat (pictarea icoanelor împărătești și a icoanelor de hram). Icoane noi, așadar, prin strădania localnicilor. Nu-i includ doar pe cei menționați, pe care îi cunosc, ci și pe cei ce vin la acea biserică duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Asta probează existența unei comunități, chiar dacă mică, așa cum se întîmplă cu orice început, cînd există entuziasm și dăruire -- știu, cuvintele par mari, sînt deja intrate în lista celor mai uzitate clișee, dar uneori se cuvine să fie redate contextelor potrivite, iar această poveste, a unei biserici noi, a unei comunități mici mă îndreptățește să le folosesc. Cam atît. Imaginile sînt sugestive.

 

Biserica Sf. Ioan Mizil

Sfînta renunțare la vechile candelabre ale bisericii din Fefelei, despre care am scris aici acum o săptămînă și ceva, a stîrnit un oarece interes local. Aminteam acolo și de pictura Olgăi Greceanu de la biserica Sf. Ioan (de la șosea), dusă pe apa Sîmbetei. Avînd ceva mai mult răgaz de sărbători, am descoperit printre fotografiile pe care le-am făcut la Mizil două imagini cu icoana Sfintei Parascheva (de la biserica Sf. Ioan). Un plan de context, în care poate fi văzută o rămășiță a fostei picturi a bisericii, și un detaliu foarte important pentru o monografie a orașului. Mitu de la Ligă (Dumitru Vasilescu) mi-a atras atenția asupra lui, fiind un foarte apropiat al bisericii, în general, dar în ultima vreme căzut în dizgrația notabilităților orașului. Acest detaliu indică existența unor obști profesionale, în acest caz obștea lăutarilor. Din reportajul lui F. Brunea-Fox, despre care am scris aici, reieșea că în anii 30 la Mizil erau zeci de lăutari, un motiv suficient pentru a exista o formă de organizare a lor, un soi de sindicat, cu reguli și toate cele. Nu știu care ar putea fi data acestei donații făcute bisericii, sigur poate fi găsită în scriptele parohiei, dar bănuiesc că informația din reportaj și această mențiune de pe icoana Sfintei Parascheva sunt complementare. Să fi fost Sfînta Parascheva patroana lăutarilor din Mizil? Iată că e de scormonit. Încă pot fi găsite multe informații cu puțină răbdare -- bătrîni mai sînt la Mizil, unii chiar dispuși să povestească. Pentru cei interesați de istoria orașului sau chiar a bisericii Sf. Ioan acesta poate fi un clu, un punct de plecare pentru propriile investigații. Și ca să nu fiu vorbă-n vînt, iată și cele două fotografii:

 

 

 

 

În prima dintre fotografii se văd și vechile strane, datate înainte de 1900, o combinație între fag și brad. Chiar dacă l-am arătat cu degetul pe părintele Ardeleanu Romulus, vorbind despre ușurătatea de care a dat dovadă renunțînd la pictura Olgăi Greceanu, trebuie să-i și muțumesc, și asta este o ocazie, pentru faptul de a fi donat două module de strane (pentru patru persoane fiecare) Muzeului Țăranului Român. Stranele erau dezafectate, comanda pentru stranele noi fiind deja dată. Le-am văzut depozitate în curtea bisericii cînd mă întorceam de la Năeni, cu cîteva lespezi de piatră.

 

 

 

 

 

O ocazie pentru a salva acele strane pe care n-am scăpat-o. Așa că mai există niște martori. Acele strane au fost folosite în cîteva din expozițiile temporare de la Muzeul Țăranului Român.

Sper să mai postez cît de curînd și alte povești sau imagini care să aibă legătură cu această biserică, o vreme considerată de mizileni catedrală a orașului. 

 

 

Din păcate

Am aflat că la parohia din Fefelei candelabrele vechi din 1863 au fost vîndute la fier vechi. Patrimoniu, carevasăzică. Desigur, puteau fi curățate. S-ar fi putut lăuda enoriașii cu niște obiecte vechi donate de o familie înstărită, Mareș, ai cărei cîțiva membri sînt înmormîntați chiar în curtea bisericii. Atîta doar că un candelabru din inox e o atracție căreia nu-i poți rezista. Pentru unii. Așa s-a întîmplat, se pare, cu părintele Ardeleanu, de la Fefelei. Sau o fi fost ideea vreunui enoriaș? Cine știe? Dumnezeu știe cel mai bine, desigur. 

Să mai amintesc că la fel s-a întîmplat și cu ceasul Paul Garnier din gară? Un ceas de patrimoniu înlocuit cu un ceas chinezesc, ieftin, luat dintr-un magazin oarecare. Asta se întîmplă cînd de astfel de lucruri se ocupă cine nu trebuie. Orașul se transformă în vitrina unei gospodine. Nu că aș avea ceva cu gospodinele. E treaba lor cum își aranjează vitrinele de acasă. Orașul este altceva, de amenajarea lui se ocupă oameni specializați, urbaniști etc. Cu biserica la fel. Un preot pare totuși un specialist, nu? Dar practica infirmă acest principiu. Să vă mai dau un exemplu pentru opinia asta? Sigur că vă voi da.

Celălalt părinte Ardeleanu, de la parohia Sf. Ioan, a înfrumusețat biserica cu o pictură nouă. Lucru lăudabil, la prima vedere. Dar vreți să știți cu ce preț? A fost dată jos pictura Olgăi Greceanu. Cine a fost Olga Greceanu? O personalitate artistică incontestabilă. Mai mult, unul dintre „personajele” mișcării Rugul Aprins. Era de așteptat ca un preot să aibă habar amănuntele astea. Din pictura Olgăi Greceanu se putea face o atracție (aveți aici și aici și aici și aici cîteva informații despre personalitatea ei). Fie ea și turistică. Să încerci să creezi un specific național în pictura bisericească, iar peste niște ani cei care clamează specificul național să-ți dea jos pictura. Se întîmplă în România. Măcar să fi fost fotografiată pictura de un fotograf profesionist, o documentare a ceva ce va dispărea. Așa este profesionist. Asta dacă nu să se fi extras mostre de pictură. Și acest lucru se face, doar că trebuie să te și gîndești la așa ceva. Trist este că pictura a fost înlocuită cu realizarea unui pictor anonim, care se pare că a mai înlocuit și altă pictură a Olgăi Greceanu, la Cireșanu.

Cum în Mizil cauți pe degete lucrurile pe care să le poți arăta, cu care să te poți lăuda, acest detaliu era o comoară. Ca și ceasul din gară. Cît despre candelabrele acelea vechi, ele puteau fi măcar păstrate. Un muzeu al orașului poate include, poate spori cu astfel de obiecte. Dar se gîndește cineva cu adevărat la acest subiect?

Dumneavoastră, domnule primar Proșcan, mare iubitor de cultură, aveți habar de lucrurile acestea? Sau este deajuns să mai montați niște delfini metalici siniștri, inexpresivi, care strivesc grădina și așa micuță din fața școlii nr. 3? Nu cred că este o sănătoasă înțelegere a ideii de cultură.

 

PS În unele din postările de pe blogul său, Adrian Năstase menționa că a avut întîlniri cu administrația publică locală la Mizil pentru constituirea unui muzeu. Iată așadar că obiecte ce puteau face parte din colecțiile unui muzeu local dispar pur și simplu din inconștiența unor oameni care iau decizii. Din păcate.

Adrian Păunescu Redivivus

Numai ce am auzit că în Mizil se va ridica un monument de for public şi imediat mi s-a aprins pofta de a mai scrie ceva aici. Monumentul de for public este ceea ce în limbajul colocvial se mai numește statuie, bust, monument.  Probabil că trebuie să fie o cale pentru ca acest oraș să părăsească Liga Locurilor-unde-nu-se-întîmplă-nimic și să acceadă la o ligă superioară, în cea a Culturii de pildă, de vreme ce oraşul a intrat în febra efigiilor. Şi cînd vine vorb de astfel de proiecte, îmi aduc aminte de vorba românească, atît de potrivită pentru heirupismul care ne caracterizează, deopotrivă cu geamănul său miserupism: teoria ca teoria, dar praftica ne omoară. Ei bine, practica se pare că ne va mai omorî încă o dată, iar locul crimei va fi la Mizil.

Despre ce este vorba? În locul unei troițe care a fost ridicată acum 15 ani în părculețul din fața Policlinicii va fi instalat bustul lui Adrian Păunescu. Un eveniment, un gest cultural – aceasta ar putea fi una din reacțiile pozitive. Eu sînt de altă părere. De ce oare se poate împotrivi cineva unui asemenea gest cultural? Voi înșira cîteva păreri care dacă ar îmbrăca o formă ceva mai sistematizată ar putea constitui niște argumente în contra.

Policlinica (foto din anii 70)

● Adrian Păunescu nu este mizilean și nu a avut legături cu Mizilul, exceptînd cîteva concerte (eu știu că au fost două: unul la casa de cultură și celălalt pe stadion) în vremea regimului Ceaușescu și probabil altele cu Cenaclul ”Totuși iubirea”, plus cîteva lansări ale cărților sale datorate invitației făcute de primarul Emil Proșcan.  Urmînd acest argument, ar trebui spus că mai potrivit ar fi fost bustul lui Ioan C. Cantacuzino, fost proprietar al Mizilului, cel care i-a împroprietărit pe mizileni în a doua jumătate a secolului XIX, evitînd astfel spargerea (dispariția) tîrgului. În plus, Biserica Sf. Ioan este ctitoria sa, fapt de care amintește hramul. Cînd te-apuci să plantezi busturi ții cont de astfel de țesături simbolice. Apoi, locul unde se află acel părculeț, policlinica, Liceul ”Tase Dumitrescu”, dar și multe construcții aflate mai la nord este al fostei Grădini a Mavrului. Mavru nu este altul decît socrul lui Ioan C. Cantacuzino, cunoscut în epocă Generalul Mavros, care cumpărase acea proprietate de la Safta Brâncoveanu. Din surse pe care nu le-am verificat, am aflat că de fapt acolo fusese ințial proiectată ridicarea unui bust al lui Ioan C. Cantacuzino, proiect aprobat în Consiliul Local. Peste noapte, peste an, hotărîrea pare că s-a modificat. Poate pentru că banii pentru bust vin de la Consiliul Județean Prahova și (poate) cu mijlocirea deputatului PSD al circumscripției Mizil, Adrian Năstase, fiind notoriu faptul că Adrian Păunescu a fost membru PSD.

 Ioan C. Cantacuzino (Jean Cantacuzene)

Evident că ar fi putut figura şi alte personalităţi pe soclul ce se pregăteşte: Ion Crăciunescu, George Ranetti, Leonida Condeescu (primar al Mizilului şi personaj al lui Caragiale), Spirică Anastasiu, Tase Dumitrescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul... Pentru fiecare dintre aceştia există argumente.

 ● Este cacofonic. În spatele bustului se află Policlinica, de care este lipită Casa de cultură recent botezată ”Adrian Păunescu”.  Era suficient un singur astfel de botez cultural, chiar dacă și acela este nepotrivit pentru un oraș precum Mizilul.

● Șoseaua Națională sau Șoseaua Mihai Bravu, cele două denumiri ale șoselei ce traversează Mizilul pe direcția vest-est, dinspre Ploiești spre Buzău, ar deveni echivalentul unei vitrine cu bibelouri, marca firească a provincialismului de care mizilenii par să fugă imediat ce termină liceul. Există deja o sculptură, dar nu în tiparul clasic, acela în care se încadrează Monumentul eroilor, ci ceva mai contemporan, în parcul de lîngă poştă. Apoi există un ceas electronic reabilitat, plasat între Liceul ”Tase Dumitrescu” și Policlinică.  În imediata apropiere a ceasului îşi va continua rolul troița care urmează a fi dezafectată pentru a face loc bustului lui Adrian Păunescu. Și umblă vorba că pe aleea dintre liceu și Policlinică / Casa de cultură vor mai apărea niște busturi. Şi, fără voia dumneavoastră, new-entry-ul Adrian Păunescu.

● De fapt, şi cu asta trebuia să încep pledoaria, nu există un proiect  coerent și solid argumentat care să coaguleze inițiativele de acest fel. Iată o fotografie cu zona în care urmează să se facă aceste operaţiuni. În prim plan soclul pe care a fost reinstalat ceasul electronic. Undeva lîngă el va apărea troiţa. În dreapta fotografiei se vede Policlinica şi părculeţul. În părculeţ un foişor neinspirat instalat sufocă spaţiul. Ar părea că pentru aceste probleme de urbanism consultant este o gospodină care-şi mută prin casă lucrurile mînată de accese depresive. Troiţa nu se vede. Interesant este totuşi faptul că din acel balcon a cuvîntat către mizileni Nicolae Ceauşescu în 1967, ceea ce dă o coerenţă plasării bustului lui Adrian Păunescu taman în acel părculeţ.

● Poate că mai potrivit ar fi fost ca acești bani investiți în astfel de proiecte de decorare a orașului să fi fost punctul de pornire pentru un muzeu local. În preajma Mizilului, în locurile unde au funcționat CAP-uri încă se mai găsesc mașini și utilaje vechi încă dinainte de al doilea război mondial. Este cunoscut faptul că Mizilul avea o relație comercială foarte intensă cu Brăila, unde era bursa de grîu a Europei. Un muzeu care să contureze ceea ce a fost Mizilul, fără înflorituri, fără excese de patriotism local și ori defulări naționalist-paseist-bucolice. Cu alte cuvinte, un proiect serios care să producă pur și simplu cunoaștere.

Merită să ne aruncăm privirea asupra cîtorva monumente de for public prin care s-a dorit cinstirea și nemurirea lui Adrian Păunescu: la Chișinău, la Alba Iulia, la Dumbrăveni-Suceava, la Slătioara-Vîlcea.

Chișinău

Alba Iulia

 Dumbrăveni-Suceava

Slătioara-Vîlcea

În fiecare din aceste locuri trebuie să fi fost o motivație, desigur. În acest ritm Adrian Păunescu va concura Lupoaica pe care statul italian a dăruit-o statului român într-un număr de replici pentru a marca legătura daco-romană. Totuși, una este evlavia populară care este luată în considerare atunci cînd este canonizat un sfînt, și alta este această venerație de castă prin care autoritățile drenează fonduri pentru cinstirea unor personalități. Din aceste rînduri reiese clar că nu sînt un admirator al lui Adrian Păunescu, nici al poeziei lui -- dimpotrivă. N-am cum să fiu. Îl consider un versificator din al cărui maldăr de cărți nu știu dacă pot fi selectate poezii pentru un volum. Poeții sînt în altă parte, nu în partide, în Parlament, la sindrofii și chiolhanuri; ba într-un regim politic, ba în altul, şi-n ambele bine situat. Poeţii sînt rari şi greu se lasă văzuţi. Cu atît mai mult cu cît un astfel de poet a spus-o atît de limpede în fața unei întregi națiuni la televizor, cînd a decis să reintre în viaţa publică: Am fost un porc! Acela a fost un gest poetic și acolo și-ar fi putut încheia cariera literară de poet al poporului. Numai că viaţa revarsă asupra noastre nesfîrşitele surse de ironie, dacă nu chiar de cinism. Adrian Păunescu a ajuns să transfere asupra altora pielea în care se vîrîse pentru a-şi pune cenuşă în cap. Sînt vremuri cînd merge să fii porc, apoi vremurile trec şi, aşa cum se dovedeşte, chiar se întorc într-un anume fel. Adrian Păunescu chiar se laudă cu poeziile în care l-a cîntat pe Ceauşescu. Iar noi acum va trebui să-l suportăm pe soclu ca pe o greşeală, ori ca pe o ironie a vieţii. Ei bine, iată Povestea porcului în variantă postmodernă.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=OA-yI40TbVg

Un alt exemplu de exces, în fapt o monstruozitate este ”Grădina Valorilor Românești”, o creație a Fundației Dan Voiculescu care merită a fi vizitată atît de către români cît și de către străini pentru a lua aminte la această praftică nu tocmai inocentă și desigur criminală. Este evident că nu sîntem pe nici un drum, că România este o grădină a potecilor ce se bifurcă parcă a ne face în ciudă nouă, locuitorilor ei. 

Unii mizileni deja au început să se întrebe de ce se mută troița, fără a bănui că acolo va poposi, cine știe pentru cît timp, bardul de la Bîrca. Și ne aflînd răspuns, au găsit fiecare cîte unul:

1. Păi, să fie acolo, lîngă ceas, că pe soclul ceasului scrie ”Măsoară timpul cu faptele tale”. Adică face referire la cruce, să te porți creștinește.

2. Au luat troița de-acolo că se tot strîngea tineret și pe unii i-au și prins de făceau dragoste -- ei bine, asta i se potriveşte lui Adrian Păunescu, cel ce îndemna tineretul cu rimă şi patos să se iubească pe tunuri. 

Poate în curînd vom afla de apariţia unui Festival de poezie patriotic-militantă "Adrian Păunescu". Asta l-ar mai aduce printre noi aşa cum se cuvine. Dar, sper, nu la Mizil. Şi-mi vine să pun pariu că nu peste multă vreme va apărea şi un bust al lui Fănuş Neagu.
Azi am găsit un articol recent despre Adrian Păunescu: Trubadurul ”Epocii de Aur”. Un an fără Adrian Păunescu. În continuare are alte legături spre articole despre personajul nostru.

PS Această postare nu are nici o legătură cu postarea anterioară.

UPDATE: Am mai aflat că atunci cînd a fost ridicată troița în părculețul din fața policlinicii unii mizileni au reacționat perfect cuplați la evenimentul mediatic care ținea primele pagini ale ziarelor și timpul principalelor emisiuni tv din acea perioadă: Ați ridicat troița pentru Lady Di? (ridicarea troiței se suprapusese pe accidentul în urma căruia murise Prințesa Diana)

Abruptarhitectura

De bună seamă, mizilenii au observat anul trecut capela ridicată în imediata vecinătate a bisericii Sf. Ioan Botezătorul. Poate puţini ştiu că noua capelă parohială a fost proiectată de un mizilean, Cosmin Pavel, în colaborare cu Cristina Constantin.

De multe ori mi-am propus să le semnalez activitatea, vizitabilă înmediul virtual pe blogul http://www.abruptarhitectura.blogspot.com/, tot de atîtea ori eşuînd din varii motive prin mărunţişurile zilei. Măcar acum, în ultima zi a anului 2010, în locul unei urări pentru toţi mizilenii de a face lucruri bine gîndite precum Cosmin Pavel, vă invit să faceţi un tur pe blogul pe care îşi postează proiectele. La mulţi ani!

Materia din care se fac visele


De pe raftul învecinat, beţişorul cu pene moi pentru înlăturarea prafului îmi aducea mai degrabă a instrument pentru saloane de masaj. Mi-a atras atenţia pentru cîteva secunde, apoi am continuat să caut prin bibliotecă, cumva la întîmplare, mărunţişuri, bazaconii, lucruri de pus cap la cap într-un fel proaspăt şi oarecum relevant – doar că trebuia să fac faţă prafului care se ridica scurt fără a mă scuti de cîte o tuse aergică la fel de scurtă. Nu ştiu de ce m-am oprit în faţa raftului plin şi prăfuit cu revista Studii şi articole de istorie. Cu ţinte vagi şi criteriile suspendate, am deschis curios la tabla de materii, am mirosit, am mai strîmbat din nas şi-ntr-un final am ales să trec prin toate exemplarele pe care le aveam la îndemînă. Măcar să ştiu o treabă. De colo pînă colo, numai articole încremenit, rar să fi făcut vreunul cu ochiul – toate parcă aveau cîte-un băţ înfipt în fund. Pînă şi Nadia Comăneci stătea rigidă în uniforma de pionier, cu tricolorul în spate, pe una din feţele calendarului Cutezătorii pe 1976 găsit între paginile îngălbenite ale unuia dintre numere. În fine, alte gesturi rutiniere, perseverenţă îndoită, etcetera. Doar aşa am reuşit să reperez un articol care m-a tras de mînecă din cîmpia veştedă a Cuprinsului, răpindu-mă apoi perfid în moalele textului. De la primele rînduri am oftat dezamăgit. Anul înscris pe coperta revistei trebuia să fi licărit cîtuşi de puţin pentru a nu spera la te miri ce descoperiri miraculoase – 1974. Prin urmare, la puţină vreme după Tezele din iulie (1971). Articolele de propagandă erau în zaua lor în orice revistă, nu mai spun că în cea pe care alesesem s-o răsfoiesc aplicat aveau privilegii de-a dreptul. Textul semnat de un anume Ion Popa avea un titlu sub care puteai întîlni, la o adică, orice: Muzeul de istorie al şcolii. În ciclul primar privisem vitrinele cu cioburi din holul central al şcolii cu ochii bulbucaţi pentru că ratasem cîteva excursii şcolare la şantierul arheologic de la Budureasca, aşa că o vreme m-am consolat pironindu-mi privirea pe obiectele aranjate cu o grijă extrem de scenografică. Devenisem un sensibil în materia asta a memoriei intermediată de obiecte. În articolul descoperit, cum spuneam, dezamăgire. Dădusem de o argumentaţie proletcultistă în favoarea muzeelor şcolare care erau serios însărcinate. Că, vezi Doamne: contactul direct cu trecutul de luptă al poporului; formarea sentimentului patriotic; înarmarea cu elemente ale teoriei marxist-leniniste; descoperirea din timp a vocaţiei elevului; deprinderea de muncă independentă; vaxuri de la un capăt la altul. L-am citit doar pentru a-mi duce treaba la capăt, conştiincios, dacă tot mă mîncase curiozitatea. Pe la jumătatea articolului se urnea greu şi povestea unui muzeu şcolar din Anina, cu realizări şi satisfacţii. O istorisire care n-avea nimic moale, mlădios, aşa cum sperasem, ci fusese aruncată, evident dintr-o obligaţie profesorală, în cofrajul insipid al limbii de lemn. Aici ar fi trebuit să fie bătaia peştelui. Dar uite că n-a fost. Am zis, nu-i nimic, o aşa revizitare a comunismului poate să facă bine sănătăţii, deşi praful... Reminiscenţele acelei epoci bîntuie încă şi măcar o privire în urmă chiar nu strică. Din cînd în cînd, baremi.

Eeee, şi, cum-necum, pentru că lucrurile se mai leagă uneori, s-a întîmplat ca la o săptămînă după să ajung în orăşelul copilăriei mele. Cel care nu suspină neapărat după un muzeu al locului ori după o monografie, în ciuda zbaterilor unui fost profesor de istorie care se încăpăţînează să iscodească pe cine mai prinde trecut de 70-80 de ani, lăutari, comercianţi, foste boarfe, gureşe de altfel şi te miri ce alţi pîrliţi. Într-o duminică după-amiază, aşezaţi la o bere fără alcool (profesorul) şi o cafea (eu şi Mitu), ne-am înfierbîntat, într-o încordare a memoriei poate un pic anacronică, punînd iar la bătaie poveşti mărunte cu inşi la care o istorie serioasă nu şi-ar întoarce privirea. Nu era prima oară. Dintr-una-ntr-alta, Mitu îşi amintise de cărţile bisericeşti învechite de la strana bisericii Sf. Ioan şi ledurile i-au clipit extrem de precis. Acolo, între paginile cu rugăciuni, spunea el încercînd să fixeze şi o oarece terminologie, sînt tot felul de însemnări... Era tîrziu deja, uşa bisericii închisă, enoriaşii îşi satisfăceau aţipelul după-amiezei, prea din scurt. Am dat fuga la strană săptămîna ce a urmat, pe o ploaie măruntă, duşmănoasă, tot într-o duminică. În lumina chioară am luat terfeloagele la mînă şi am fotografiat ce-am putut, mai pe genunchi, mai pe colţul mesei, apoi am pus totul cap la cap, şi aşa, la repezeală, a ieşit o istorie minusculă, evident, un soi de insectar, pe măsura oraşului, a parohiei, a scribului şi a pornirii sale amatoriceşti. Dar o variantă de luat în seamă, nu ştiu de cine şi nu ştiu de ce. Doar că aşa mi s-a părut mie, că o asemenea înşiruire de însemnări n-ar trebui neglijată. Uneori, astfel de texte simple au mai multă viaţă decît discursurile ştiinţifice ale manualelor. Şi apoi mai era şi amuzamentul. Să nu fim chiar aşa de serioşi. O istorie a Mizilului, una încropită din însemnele răsfirate prin mineiele, agheasmatarele şi panihidele apucate la-ntîmplare, o miziliadă, să-i zicem, care ar suna cam aşa:

În ziua de 22 octombrie 1940 s’a cutremurat pămîntul puternic timp de 48 secunde. S’au surpat zidurile Paraclisului. / Pe ziua de 3 noiembrie 1932 am demisionat din postul de Paracliser al acestei sf biserici slujind cu frică 2 ani. Gh. M Corbu Mizil / Am luat parte la ..... cu musafiri din Dorohoi 1903 nov 18 / Amintire de cînd cîntam la strană în Duminica Floriilor 1941 F. Grigorescu Cîntăreţ / La 08 iulie 1988 am terminat lucrările de întreţinere a acestei sfinte cărţi, întru pomenirea sufletelor părinţilor şi surorilor mele, a soţiei mele Margareta, a părinţilor ei precum şi a părinţilor celei de-a doua soţii. Fie-le somnul tihnit şi ţărîna uşoară. C. C. Mizil / 1968 Terminat tencuieli pe dinăuntru şi afar apoi urmînd pictura altă muncă să vezi / 5.11.1983 Prima zăpadă care a căzut pe anul 1983 / Să se ştie că în ziua de 15 februarie 1961 a fost o eclipsă de soare la ora 8,45 soarele nu s-a văzut a fost întuneric ca noaptea 2 minute Gh. Corbu / Ion T. Oltean Cîntăreţ la această biserică din 1929 noiembrie 18 şi pînă astăzi 1937 apr. 23 / 19.7.1988 Am prelungit viaţa acestei cărţi în amintirea răposaţilor mei părinţi şi surori, a răposatei mele soţii, a părinţilor ei cît şi a părinţilor celei de a doua soţii şi pe scriitorul acetor rînduri. C. C. Mizil / Suvenir, Spre amintire, să se ştie că eu subsemnatul, cîntăreţ I Nicolae Manole am slujit la această sf. Biserică din Mizil cu hramul Sf. Ioan cînd au intrat Nemţi în oraşul Mizil del’ a ocupat nu merg la satul meu natal Petrosa unde am stat pînă în ziua de Rusalii cînd am fost iarăş chemat a sluji la această sf. Biserică care s-a sfinţit în această zi de astăzi Rusalii fiind şi Sf. Constantin şi Elena tot în această zi făcîndu-se sobor de preoţi cu număr de trei fiincă băgase caii în ea şi a adus refugiaţi pe care ia băgat tot aici şi care biserică a fost închisă de la 22 noiembrie 1916 pînă la 21 Maiu 1917 Cîntăreţ I Catedrala Mizil / Mihail Popescu cîntăreţ Bis. Sf. Ioan 29 iunie 1939 prizonier 1943 – 1948 / Amintire – din ziua de 25 septembrie 1943 cînd făceam servici şi cîntam singur gîndindu-mă la colegul meu Fănică ce este dat dispărut la ruşi. Cu regret, M. Popescu Mizil / Utea I. Radu Paracliser la această sf. Biserică din anul 1940 Cînd oi pleca o să scriu demisionarea / În anul mîntuirii 1938 oct. 24 s-a cumpărat această sfinţită carte pentru trebuinţele sfintei biserici, plătită de Ionel D. Pătraşcu, epitrop casier, cu lei (patru sute treizeci). Pentru pomenirea numelui său şi a celor din casa sa: Ecaterina – soţie, Andrei – fiu, Maria-Mia – fiică / Amintire din 4-II-1968, în timpul sf. Liturghii ..... la strană se cîntă axionul de la întîmpinare Popa C. Vasile Str. Aurel Vlaicu nr. 25 Galaţi / 17.02.2000 PRIMA RATĂ LA CAR.

O poveste nu neapărat cu o noimă, i-aş răspunde cuiva care m-ar lua la rost, ceva ca în ultima replică din Şoimul maltez, revăzut în una din zilele acelea, parcă tot ca un făcut:

– The stuff that dreams are made of !