Visul unei nopți de iarnă

Știu cum e iarna la Mizil. Crivățul, nămeții, poleiul... Mi-am închipuit o iarnă, mai precis noaptea dintre ani, 2015-2016, într-un vis de primar. Aici.

Mizilul şi Revoluţia

Nu ştiu dacă s-a mai scris cîndva, prin presa centrală, un articol despre Revoluţia din '89 şi urmele lăsate la Mizil. Caragiale şi Geo Bogza n-ar fi ratat ocazia. De altfel, este un subiect incitant, nu? În Adevărul din 28 aprilie 2011 a apărut un astfel de articol. De fapt, un interviu cu primarul Emil Proşcan. Pentru cei interesaţi să aprofundeze subiectul: mergeţi aici.

Un Mizil ascuns

După o perioadă de părăsire (ascund motivele) Miziliada mi-a făcut din nou cu ochiul. Deochiul s-a deochiat acum (29.10.2010, 09:35 am) descoperind un poem: 21 de secunde într-un Mizil ascuns. Autorul, Leonard Ancuţa. Nu ştiu dacă Leonard Ancuţa are vreo legătură cu Mizilul, alta decît cea de referinţă strict literară. Aşa că, nepricepîndu-mă să prezint cărţi, poezie sau proză sau roman, las linkul, pur şi simplu: 21 de secunde într-un Mizil ascuns.

Despre Mitică Mamaia şi alţi lăutari

O parcurgere pasionată a unei bibliografii despre lăutarii românii din interbelic va scoate la iveală un detaliu care, pe lîngă talentul indiscutabil, le explică faima ce depăşea graniţele ţării: circulau peste tot în Europa, fie că aveau sprijinul vreunui impresar ori se porneau la drumuri necunoscute pe cont propriu. Trecerea graniţelor a redevenit o practică curentă pentru lăutari abia după 1989, cînd purtătorii de instrumente au invadat Occidentul, de data asta nu neapărat pentru reprezentaţiile care odinioară făceau un renume, cît pentru a le masca scopul real - cerşetoria. Redescopereau o lume pînă atunci doar imaginată şi poate că cel mai la îndemînă mijloc pentru a o cunoaşte era să i te prosternezi şi să-i ceri îngăduinţă şi bani. Unii poate că au reuşit să treacă din metroul parizian pe te miri ce scenă, dar timpurile parcă nu mai erau atît de generoase ca în urmă cu 60-70 de ani. Şi, oricum, pentru a cunoaşte succesul ar fi trebuit să ai deja un impresar, pe cineva care să te introducă pe o piaţă extrem de stratificată şi sofisticată.

Privind spre trecut, pe lîngă lăutarii de primă mînă, precum Grigoraş Dinicu sau Georges Boulanger, un Mitică Mamaia trebuie să fi fost genul de lăutar cinstit, cu meseria foarte bine cunoscută, poate un lăutar de "clasă mijlocie", cu toate datele necesare unui succes în străinătate cu care să-şi aline bătrîneţile. Mitică Mamaia a fost mizilean. L-am descoperit întîmplător, citind pe ciupite din cartea Reportajele mele - 1927-1938 a scriitorului F. Brunea-Fox (editura Eminescu, 1979). Pe lîngă portretul expresiv făcut personajului, interesantă este şi creionarea unui peisaj al oraşului de provincie. Reportajul foxist, deşi nu face concesii realităţii "provinciale exasperante" descoperite pe teren, pare cumva mai îngăduitor, cu ironia nelăsată la vedere, altfel decît în textul celebru al lui Geo Bogza - O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil -, scriitor cunoscut de asemenea pentru reportajele sale, şi nu numai. Interesant este că descinderea lui Brunea-Fox în Mizil s-a petrecut cu un an înaintea celei a lui Bogza şi mă gîndesc că n-ar strica citirea lor în paralel. O posibilă interpretare ar fi redescoperirea chiar a terenului, a documentării, pe urmele deja bătute, în cazul Mizilului precedentul fiind Caragiale şi chiar mizileanul George Ranetti cu Romeo şi Julieta la... Mizil. Şi pentru a-mi întări presupunerile, trebuie spus că volumele lui Ioachim Botez - Însemnările unui belfer -, în care cinci texte sînt dedicate Mizilului, au apărut în anul reportajului lui Bogza - 1939. În fine, Brunea-Fox a ajuns la Mizil cu un scop precis, să scrie despre un lăutar cu o oarecare notorietate, iar prilejul ales a fost chiar moartea protagonistului. Spre deosebire de Geo Bogza, care venise la Mizil pur şi simplu pentru a descoperi o urbe plictisită şi luată deja în bîză de Caragiale, de unde şi tentaţia, pare-se, de a-şi căuta subiectele cu tot dinadinsul, fie ele şi nimicuri. Las în continuare locul vocii lui Brunea-Fox şi ţambalului lui Mitică Mamaia din Moartea lăutarului, care vine imediat după alte două postări funebre, Moartea popii a lui Ioachim Botez şi moartea ratată a unui profesor mizilean contemporan - Ion Nistor:

"Pe Mitică Mamaia, ţambalagiu vestit din tot ţinutul tot atît de vestit al Mizilului, mărturisesc că nu l-am ştiut decît din faimă. Cunoştinţa cu persoana lui fizică a vrut destinul să mi-o înlesnească într-un moment cînd atari întîmplări nu mai sînt valabile decît pentru amintire şi lacrimă.

Ne-am întîlnit cu o oră înainte de a fi pornit la popasul veşnic, lîngă patul împodobit cu o jerbă modestă – ofrandă filială sau poate a unui admirator statornic – în care zăcea îmbrăcat cu redingota morţii, mîinile pe piept şi ţambalul îndoliat alături, lîngă obraz. În jur, în cele trei odăiţe atît de mici boceau femei cu broboade şi scurteică, scînceau copiii mahalalei tuciurii, mirosea a lumînare funerară şi colivă fiartă la ceaun.

De afară, din tindă, venea jalea celor cîteva zeci de viori, împletită pe o singură strună oftată, şi ţintite toate spre urechea mortului de după fereastră, spre auzul lui Mitică Mamaia, îngheţat, de-acuma sterp. Numai cercelul de argint proaspăt frecat închipuia în aceste detalii sleite, uniformizate de moarte, o notă vie, aproape tulburătoare. S-ar fi zis că acest obiect de metal înfipt în urechea rece, în urechea spre care convergea tînguirea lăutelor, era singura legătură animată între cele două stări: viaţa şi neantul.

A meritat ţiganul (termenul trebuie înţeles sub raportul lui artistic, aşa cum îl apreciază occidentul) dovada asta de cinste şi dragoste. Că unul era Mitică Mamaia în ţinutul acesta de vinuri generoase şi pastramă de toamnă, aceste elemente care fatal trebuie să genereze şi pe al treilea: lăutarul.

Şi, slavă Domnului, nu-s puţini! Şi la Mizil, şi în satele viticole din jur, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura. Şi toţi ştiu la o adică să-i tragă o bătrînească sau una de inimă albastră ca aceea, căci vioara, şi cobza, şi naiul sînt ereditare, şi toţi dibaci sînt cînd e vorba să caligrafieze şi un cîntec de azi, fără noduri, fără greşeli de ... ortografie.

Dar ca Miticiă – adevăr vă zic – nici unul! Să spună localnicii sau cei de aiurea care l-au auzit cînd ţambalagiul apucat de dorul dusului îşi muta multicordul intrument din bîlci în bîlci, din tîrg în tîrg. Îl ştiu şi cîrciumarii, în deverul cărora prezenţa lui Mitică preţuia mai abitir decît tulburelul şi ghiudemul fript. Îl ştiu şi negustorii iarmaroacelor, al căror aldămaş el îl prezida. Îl ştiu şi boierii de la conacurile din preajmă, unde grătarul lui muzical înflăcăra sufletele deznădăjduite, unde botezul şi nunta, sfeştania şi festivitatea familială musai trebuiau săltate pe somiera cromatică
a ţambalagiului:

„Salt-o salt-o la pingea,
Pune-o jos la duşumea...”

Îl cunoşteau prahovenii, şi sinaioţii, şi turiştii poposind pentru un clondir de răcoare şi o duşcă de viers aromat, la barieră; îl cunoşteau şi îndrăgostiţii, şi băştinaşii, şi străinii. Da! şi străinii.

●●●

Am în faţă o fotografie de-a răposatului de acum treizeci de ani. Imagine de tinreţe, în două aspecte, făcută în Germania – pe Wilhelmstrasse. E nu numai un document vizînd două etape cronologice, atît de diferite, de personale, încît cu greu admiţi că se referă la acelaşi individ. E nu numai gloria unei vîrste, a unui entuziasm în aceste poze „Cabinet” de mai bine de un sfert de veac. E şi aurul unui succes radiind din tot ce-i cuprins în petecul de acrton; chiar şi din inscripţia:
„PHOTOGRAPH KUNST-ANSTALT, GREBEL ET COMP.,
GLEIWITZ BAHNHOFSTRASSE”
Apreciaţi saltul: Mizil-Berlin.
Iată-l subţirel, într-un smoching, ce-i drept nu prea ajustat, un braţ cochet îndoit spre buzunar, celălalt de-a lungul trupului, într-o rigiditate elegant terminată cu manşeta severă. Frizură cîrlionţată, despicată la mijloc, simetric, musteaţă neagră răsucită descrescut după tipul ţiganului muzicant de acum trei decenii, ochiul negru, strălucitor, fierbinte, umbrit de dublul cozoroc al sprîncenelor sumbre. Şi iată-l altminteri, îmbrăcat în straie naţionale, în mijlocul tarafului de nemţi blonzi, la fel înţoliţi, sprijinindu-şi ciocănelele pe ţambalul pus pe o măsuţă „rococo”. Evocatoare imagini.

●●●

Ştiţi ce-i Mizilul? Un popas de o clipă în drumul trenurilor personale. Un tîrg a cărui cronică prezintă două-trei icniri revoluţionare, un orăşel fixat pe hartă – pe nedrept, sau poate victima unei finalităţi ce nici măcar nu-i aparţine – cu o poreclă de comedie. Un tîrg a cărui faimă destăinuie poate ficţiunea unei existenţe, a unei realităţi zămislite din gestul unui primar oprind demonstrativ „Acceleratul”, din reputaţia unor vinuri prizoniere în pivniţele zgîrcite ale cîtorva cultivatori, dintr-o veselie refugiată în cele trei-patru cafenele, evoluînd cenuşie în jurul biliardului şi tabinetului. E diagrama Mizilului actual. Pe cealaltă, dinainte de război, înainte de criză, de şomaj, n-o cunoaştem decît din literatura umoristică.

Cînd l-am vizitat aproape de sfîrşitul lui februarie, impresia celor cîteva străzi inundate de omătul îngînat cu noroiul dezgheţului răspundea la o viziune anticipată. Coincidea cu ea. Mizilul nu mi-a apărut nici mai oropsit, nici mai optimist decît mi-l închipuiam. Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderentă aici. Firme pompoase sau naive: „La Balonul aliaţilor”, „Mosorelul tricolor”, pentru amuzamentul călătorilor în tranzit. Şi altceva nimic. Mahalalele fiinţează doar pentru justificarea birjarilor, care au inventat pentru călători distanţa. Din centru doar cîteva sute de metri şi iaca periferia, limita tîrgului. Dincolo e cîmpul. Care-i rostul birjarilor? Mister.

Aici, în mahalaua lăutarilor s-a născut Mitică Mamaia. Bărbat fercheş, talentat. Şi-a zis că ţambalul poate fi un paşaport şi o carieră de aur. Era pe atunci fericita vreme a baroneselor amorezate de ţigani, seducţiunea unui ton, înfiorarea unei scripci, vraja unui exotism precedînd jazz-ul negru post-belic. De ce nu şi-ar încerca norocul?

Şi-a luat, aşadar, ţambalul la spinare şi iată-l descins la Berlin. Acum treizeci de ani, o bucată de scîndură liniată cu sîrmă constituia o curiozitate. Ca, mai tîrziu, banjo-ul, ukulelele, saxofonul. Mitică Mamaia a dat lovitura. Iată-l disputat de patronii localurilor, varieteurilor, „clou”-ul nopţii berlineze. Şi în turneu cu un taraf de nemţi, travestiţi pentru circumstanţă în lăutari români, îmbrăcaţi în costume naţionale. Ani de triumf: Viena, Budapesta, Moscova, Petersburg, unde a cîntat, cică, în faţa ţarului. Succese de inimă, de care îşi va aminti la Mizil, suveniruri pe care le vor repeta cei doi fii, continuatori ai profesiunii. Şi întoarcerea, încadrarea în ritmul provinciei, în moravuri, în umilinţă. Teroarea ipistatului, isteria chefliului lipindu-i suta pe frunte cu o palmă zdravănă, tradiţia pardesiului vechi disimulînd instrumentul, vagabondajul. Şi anii trec, musteaţa scade, se vestejeşte, mijeşte chelia, grăsimea acoperă muşchiul şi nervul tinereţii. Mitică îşi continuă destinul. Ţambalul, ca şi vinul, cu cît e mai bătrîn, cu atît e mai virtuoz. Va supravieţui omului. Dar într-o bună zi îi va plesni o coardă. Ireparabil. De pe pat Mitică Mamaia se va muta pe masă, nu din fantezia bahică a vreunui chefliu candriu, ci din fantezia morţii. Consternare. A răposat Mitică! Steaua unei mahalale, blazonul unei bresle s-au oxhidat. Ultimul ţambalagiu al generaţiei sacrificate de radio, de „talkies”.

●●●

Cele cîteva zeci de viori continuă să suspine la fereastră, înghesuite în ogrăjioara urîtă, sub felinarul zăbrenit de o mînă cucernică. Afară, la portiţă, dricul cu doi cai pune pe peisajul vulgar o pecete pronunţată, o notă de lux. Lume. Din cînd în cînd o birjă leapădă pentru cîteva minute, vreun notabil al tîrgului, un boieraş veniţi să cinstească rămăşiţele lăutarului.Mahalaua e în păr. Precedînd carul funebru, s-au şi rînduit prapurile, coliva umilă, şi în frunte de tot cei doi băietani decînd solemn ţambalul îndoliat al mortului. Şi iată-l scos pe umeri de fii şi prieteni. Şi iată-l cocoţat în dricul lucios, în sicriul mare cît o ladă de bas. Mitică Mamaia, cu faţa spre cele două sute de muzicanţi, comandă pentru ultima oară."

Acum, că l-am încorporat pe Mitică Mamaia cronicilor despre Mizil, am tot căutat, mai ales pe http://www.youtube.com/, lăutari mizileni. Slabe speranţe. Lăsîndu-i la o parte pe cei care-şi zic Univers, la care melodiile par a mai avea o legătură cu vechea lăutărie, deşi îndepărtarea este evidentă, interesantă a fost descoperirea celor care au practicat lăutăria, sau cel puţin au apucat să-i simtă măcar gustul, pentru ca mai apoi să performeze un soi de gipsy spiritual music - aşa i-am spus muzicii făcute sau improvizate de Costel de la Mizil, Irinel de la Mizil ori fratele Gelu, pastori sau animatori ai unor biserici neo-protestante active în Mizil şi aiurea. Tînguirile lor nu sînt atît de îndepărtate de cele pe care le-am auzit în 2004 pe strada Cobălcescu din Bucureşti (vezi aici cîntările de la înmormîntare) la moartea mamei lui Fane Spoitoru, spectacol impresionant urmărit trei zile şi trei nopţi din blocul de vizavi (nr. 54) unde locuiam la o mansardă. Tînguiri la moarte ţigănească. Şi mi-amintesc, tot din Mizil, pe cînd săteam în unul din blocurile aflate pe str. Teilor, spre miezul unei zile de vară, după ce noaptea ne întorseserăm de la mare, o înmormîntare. Murise un frizer - ţigan. Stătea în blocul de vizavi. Ca într-un film de Fellini a răsunat atunci fanfara în spaţiul rezonant creat de blocurile cu patru etaje şi mi s-a părut mai degrabă un spectacol, nu o înmormîntare. Un carnaval, deşi mortul era urcat pe remorca unui camion, parcă, să-l vadă toată lumea. Ori poate că încă mai era folosit dricul... Nu mai ştiu.

Ca să închei mai optimist, în septembrie 2007, în cele cîteva zile cît am apucat să dau cu nasul prin Berlin, după o lectură la literaturfestival berlin, am hălăduit pe bulevarde unde am descoperit un ţambalagiu de-al nostru. Adevărat. Nu uitase ce ştia de-o viaţă. Uneori încerca să dialogheze cu tinerele care se aşezau pe treptele unei catedrale pe jumătate salvată din bombardamentele războiului al doilea mondial şi se adapta muzicii urbane pe ritmurile căreia alături diverşi performeri culegeau aplauze şi bani.

Am stat de vorbă cu ţiganul nostru, mi-a arătat acte xerocopiate pentru a-mi dovedi colaborarea cu Radioul bucureştean, cu realizatori de emisiuni folclorice, apoi m-a introdus în povestea familiei şi, într-un sfîrşit, mi-a şi cîntat ceva. Cît mai avea timp. Trebuia să strîngă destul de repede, fiica lui venea să-l ia cu maşina.

?

sau

Ce-ar fi de ales între

un loc heraldic sau un

oraş fără de stemă

Cînd am căutat pe wikipedia minime date despre Mizil, am dat de o monografie schiţată (poate chiar ceva mai mult decît atît). Cele mai multe dintre informaţii găsite acolo îmi erau cunoscute. Deseori am încercat (am început) să strîng poveşti, convenţionale sau nu, despre orăşelul meu, iar uneori mi s-a întîmplat să dau chiar şi de surprize. Un gest repetat, să intru pe wiki-mizilul meu, în speranţa de a mai găsi ceva nou. Dar... nu – aceleaşi lucruri, însoţite de acelaşi semn de întrebare peste care trecusem de fiecare dată. În susul pagini, în partea dreaptă, în caseta cu datele la zi, de altfel convenţionale: amplasare, ţară, judeţ, atestare documentară, populaţie, suprafaţă, densitatea populaţiei, altitudine, localităţi componente, primar, site web – stema lipsea. În copilărie fusesem fascinat de steme. Toate celelalte date, istoria întreagă mi se părea că trebuie condensată în forma aceea de dreptunghi cu două colţuri rotunjite, ca de emblemă a unei echipe de fotbal. Unica formă în care poate fi înghesuit ADN-ul unui oraş, mă gîndeam. Colecţionasem cu rîvnă aproape toate timbrele cu steme ale judeţelor şi municipiilor, două serii lunguieţe din care mai toţi copiii aveau cel puţin o duzină de exemplare, sperînd (degeaba) că voi da într-un sfîrşit şi de stema oraşului meu. Doar cînd ieşeam din oraş cu maşina, spre Ploieşti sau Buzău, vedeam pe borna care marca începutul-sfîrşit al oraşului o stemă grosolană şi, cum bănuiam, încropită de cine ştie ce funcţionar al primăriei. Îmi mai amintesc că la cercul de desen de la Casa Pionierilor şi a Şoimilor Patriei profesorul Frangulea făcea nişte imprimeuri cu sită: atît fanionul Stelei Mizil, cît şi o stemă a oraşului. Cum nu prea mi le mai aduc aminte şi cum nici pe departe să-mi fi părut soluţii indiscutabile pentru problema reprezentării, am început să-mi bat capul. Ce anume s-ar potrivi unei steme goale? La urma urmei, goliciunea (cu un semn de întrebare în mijloc) din caseta tip a wikipediei n-ar fi chiar atît de lipsită de un înţeles pentru oraşul care pare să-şi fi adjudecat titlul de loc unde nu se întîmplă nimic. Un loc misterios (de ce nu?), de care se leagă toată lumea ca de un ţap ispăşitor, atunci cînd mai ai nervi să fixezi marginile lucrului normal, posibil, civilizat.
Prima soluţie am găsit-o din întîmplare, răsfoind cartea lui Ştefan Bănulescu, Scrisori din provincia de sud-est sau o bătălie cu povestiri. E acolo un text (Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti) în care un personaj, posesorul unui anume caraghioslîc, cu numele Spirică Anastasiu (fost primar şi negustor, sau invers), care, pătruns de obsesia scrierii unei istorii a oraşului, strînsese cîteva dosare cu informaţii şi fotografii, pe care chiar i le oferă lui Ştefan Bănulescu. Acesta notează printre altele, cu o ironie atotînsoţitoare dar şi complice, că Spirică îi arătase o presupusă stemă veche a Mizilului şi Fefeleiului care s-ar fi găsit la temelia unei case, pe un pergament cusut pe pînză. Stema, reprodusă în desen de cărbune, conţine: un copac, doi snopi de grîu, o vioară şi un as de pică. Informaţie preţioasă. Nu ştiu rostul copacului, în rest totul se justifică: lăutari, ţigani şi agricultori, s-ar putea decripta la botul calului. Filip Brunea Fox reuşise o descriere a Mizilului, un pic altfel decît Geo Bogza, pe fondul înmormîntării lăutarului Mitică Mamaia, la catafalcul căruia cîntaseră două sute de colegi de breaslă. Explicabilă prezenţa viorii şi a asului de pică împreună, chiar dacă unora li s-ar părea o tautologie. Snopii de grîu au şi ei rostul lor, doar e început de Bărăgan la Mizil. Dar cum e cu rostul copacului, asta n-am putut să-mi dau seama.
În cele din urmă, totul poate fi discutabil. Un copac primordial, despre care nimeni nu mai ştie nimic, chiar şi vioara care nu mai are reprezentarea de altădată – o asemenea stemă se cere oricînd, de-acum încolo, pusă în discuţie. Cît despre asul de pică şi cei doi snopi, aceştia sînt încă validaţi de realitatea imediată, nu însă şi de neînlocuit.
Dacă în Mizil şi-ar fi găsit loc de activitate vreun grup protocronist (aşa cum Martorii lui Iehova şi-au stabilit un regat, iar alte trei culte neo-protestante de asemenea), acesta poate că ar fi depus în chip de propunere pentru stema oraşului cimbrişorul, argumentaţia neîncăpînd decît în baierele unei lingvistici ambigue, pentru simplul motiv că cimbrişorului (Thymus vulgaris) i se spune mizila în limba „strămoşească” a dacilor (potrivit lucrărilor „De materia medica” a lui Dioscoride Pedanaios şi „Herbarius”-ul lui Pseudo-Apuleius). Adevărul este că s-ar fi putut ajunge chiar mai departe, dar nu a fost să avem o asemenea anvergură ficţională.
Acum parcă îmi aduc aminte că cineva mi-a pomenit odată de prezenţa pe stemă a unui cal cabrat. Ceva cam ca la Ferrari. Şi se prea poate să se fi-ntîmplat aşa, pentru o vreme, de această variantă neputînd fi responsabil decît Caragiale, mare prieten al oraşului. El pomenise în O zi solemnă de cursele de cai pe deşelate pînă spre Lipia, aproape de Buzău. În Mizil auzisem de altfel de geambaşii din ţigănie, iar în copilărie chiar prinsesem cîteva potcovării ca-n poveşti, cu foale şi cleşti ce-mi păreau a avea demensiuni fantastice, dispuse de-a lungul şoselei Mihai Bravu (şoseaua naţională), în lungul căreia trece, suprapus şi invizibil, paralela 45°, un prilej de laudă pentru mizileni. Dar cum pe spusele cuiva, pe care nu ţi-l mai aminteşti, nu te poţi baza, am lăsat-o aşa – doar o poveste, cu minima ei doză mecanico-livrescă.
Povestea cu calul gata de cursă, recunosc, mi-am pregătit-o atent. Cum puteam să-mi aranjez mai bine altă intrare, chiar mai solidă pentru o emblemă? Dacă e să stăm strîmb pentru a judeca drept (ce m-a enervat vorba asta de presupus duh), poştalionul ar fi cea mai potrivită idee pentru design-ul stemei. Ar include, fireşte, şi calul, pentru a împăca propunerea dinainte, dar mai ales ar cuprinde esenţa aşezării, de staţie de poştă – menzilhanea. Deocamdată, Poştalionul e doar un ziar, unul din cele trei ale oraşului, mai degrabă pentru accentua ideea risipei de hîrtie şi cerneală tipografică pentru un oraş cu 16.000 de suflete şi o anvergură pe care cîţiva scriitori importanţi n-au reuşit să i-o găsească.
Dacă m-aş mai strădui, cu siguranţă că aş putea împacheta încă vreo cîteva astfel de propuneri. Şi uite, chiar nu mă pot abţine. Mai zic una, că dacă s-ar găsi un portret al lui Leonida Condeescu, pe acela l-aş pune în cîmpul stemei. Un personaj aşa de pozitiv, printre puţinii dintre eroii lui Caragiale. Şi aici ar fi tot hazul, pentru că, reuşind să convingă autorităţile să impună acceleratului Bucureşti – Breslau – Berlin o oprire la Mizil, Leonida Condeescu n-a făcut altceva decît să-şi atragă furiile destinului. Moartea lui, în luna ianuarie a anului 1906, fusese de fapt o sinucidere. Primarul Leonida se aruncase de bună voie şi nesilit de nimeni în faţa trenului şi a morţii, după datările ziarului Evenimentul din Iaşi. Iar dacă portretul domnului Leonida n-ar fi de găsit, măcar o locomotivă (doar el o oprise şi-n ziua solemnă a festivităţilor de 1 mai 1900, şi-n cea la fel de solemnă a propriului sfîrşit) tot s-ar cuveni să-şi odihnească osiile pe stema neelucidată.
Mă tem însă că trebuie să închei fără a avea ceva serios de spus şi de propus. Poate că cineva străin ar trebui să vină în oraş şi să observe la rece, obiectiv acel ceva potrivit, modern, după noul chipul european al urbei. Cum de aproape douăzeci de ani sînt mai degrabă un străin pentru (odată măreţul) Mizil, eu, unul, m-aş opri totuşi la obeliscul (meşterit, cu cîteva libertăţi artistice, după chipul şi asemănarea Coloanei fără sfîrşit a lui Brîncuşi) proaspăt instalat în centrul oraşului, căruia primarul i-a făcut o prezentare succintă, esenţă a esenţelor unui loc unde de obicei nimic nu pare să se întîmple:
- O coloană a infinitului ceva mai stilizată!