Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 28 martie 2012

Marea ieșeală

Zilele trecute văzusem pe facebook, mai exact pe grupul Mizil, știrea care anunța un tur cu bicicleta prin împrejurimile orașului pentru data de 1 aprilie 2012. Organizatori: Marius Bratu aka 1acolo și Alexandru Pletea. Traseul: Mizil - Valea Unghiului - Marginea Pădurii; întoarcerea nu era încă fixată, dar era sugerată varianta prin Băile Boboci.


Din cîte știu, nu ar fi ceva tocmai nou. Mitu de la Ligă (Liga Tineretului Ortodox din oraș) pusese la cale așa ceva anul trecut, dacă nu mă înșel. Fuseseră pe la Jugureni, Lapoș, dar nu mai țin minte traseul de întoarcere. Tot anul trecut, știu că în zonă a mai fost organizată o cursă, sprijinul financiar venind din partea unei firme din Urlați (Dealu Mare?). Fapt este că dealurile din nordul Mizilului sînt o zonă explorabilă, puțin cunoscută de altfel, unde se pot face tot felul de descoperiri. Descoperiri în sensul prim: nu știam că aici e... Există deja trasat un Drum al vinului; există Pietroasa cu tezaurul celebru; există Crucea Manafului, undeva între vii, pe o potecă aflată între satul Greceanca și șoseaua dintre Săhăteni și Năieni; există cariera, se pare că din timpul ocupației romane, de la Bădeni; există tabăra de sculptură de la Năieni; mai este releul, și pădurea de pin (și mesteacăn?) imediat după; există un mic muzeu la Tohani; sînt Băile Boboci; și, în fine, șantierul arheologic de la Budureasca. Probabil că zona are și alte atracții. Pînă una-alta, iată pe hartă traseul cursei de pe 1 aprilie 2012:


Cum cu 1acolo (Marius Bratu) mai schimbasem unele păreri pe varii subiecte postate aici, m-a rugat să le promovez evenimentul. Să preiau comunicatul lui era prea facil - dacă nu l-ați citit, o puteți face aici. Am gîndit că mai nimerit ar fi să pun repede pe hîrtie niște întrebări, ar fi ceva mai proaspăt așa. I le-am trimis într-o oarecare grabă, 12 mi-au ieșit, și am primit răspunsurile foarte prompt, așa încît sper să aveți ceva mai multe informații despre cursa de biciclete de pe 1 aprilie.

1. Cum de v-ați gîndit la un traseu pe biciclete pentru dezmorțire și nu la un turneu de fotbal, baschet ori tenis de cîmp?
R: Am dat un search pe google pentru "Mizil", apoi am selectat să-mi apară cele mai recente știri, postări de bloguri, video etc; acolo am găsit și detaliile unei ieșiri cu bicicletele organizate de pasionații acestui mijloc de transport. Traseul a fost București-Mizil via Căldărușani, un total de aproape 90 km. Mi-am zis în gând: Dacă oamenii ăștia pot să facă 90 de km de la București spre Mizil cu bicicleta, noi de ce nu putem să facem un traseu de 16 km? Atunci m-am decis că trebuie să facem și noi un asemenea eveniment. Am ales un traseu pe biciclete și nu un turneu de fotbal pentru că e ceva nou pentru Mizil. Fotbal s-a mai jucat la Mizil, însă cu bicicleta în grup nu cred că s-a ieșit până acum în acest mic oraș.
2. Au mai existat în ultimii ani astfel de ieșiri în împrejurimi? Cine le-a organizat?
R: Nu știu dacă s-a mai organizat un asemenea eveniment, nu cred. Dacă se organiza, sigur eram prezent.
3. Am văzut în comunicatul de pe blogul tău (1acolo.blogspot.com) că aveți nevoie și de sponsori. Chiar este necesar un sponsor pentru  o ieșire în natură?
R: La finalul drumeției, când o să ajungem la destinație, o să avem și o acțiune de ecologizare a zonei Valea Unghiului. Avem nevoie de saci menajeri, mănuși, apă plată, lucruri mărunte și m-am gândit că un sponsor ne poate ajuta să rezolvăm aceste probleme minore.
4. La efortul pe care îl presupune o astfel de cursă crezi că poate fi combinată în mod eficient și cu o acțiune ecologică?
R: Persoanele cu care eu am vorbit sunt încântate de această acțiune ecologică, însă cât de bine o să iasă o să vedem. Oricum, n-o să fie totul contra timp, o să ne relaxăm un pic acolo sus ca să ne adunăm forțele pentru faza următoare (ecologizarea zonei).
5. Există în Mizil o asociație sportivă sau o instituție care să organizeze în mod regulat astfel de evenimente? Se pot organiza și fără sprijin instituțional, în afara vreunei nedorite politizări, cîtă vreme există entuziasmul participării și o oarecare coeziune a unui grup în jurul căruia să se adune și alți doritori de mișcare?
R: Din păcate nu există o asociație sportivă sau o instituție care să organizeze în mod regulat astfel de evenimente. Eu cred că se pot organiza astfel de evenimente și fără sprijin instituțional, atâta timp cât sunt oameni cu mentalitate și cu dorința să facă ceva frumos, să îmbine utilul cu plăcutul.
6. Se știe că unele cluburi de sport de tradiție, care în alte țări au apărut acum o sută și ceva de ani, au avut ca punct de plecare tocmai ceea ce aminteam înainte: un grup și entuziasmul. O serie de evenimente de acest fel cu o organizare fără implicări instituționale stufoase poate arăta și demonstra un vid de autoritate, lipsa de idei și de inițiativă într-un domeniu, cel sportiv, din partea celor care ar putea face mai mult: școli, administrația publică locală. V-ați gîndit și la așa ceva, la o asemenea cale?
R: Cum spuneam și mai sus, se poate face ceva și fără sprijinul unor instituții, tot ce ne trebuie e să avem oameni doritori, unitate și  voință.
7. Știu că împrejurimile Mizilului sînt destul de ofertante. Cum ați ales traseul?
R: Nordul Mizilului oferă mai mult decăt restul zonelor din apropierea lui, și anume: dealuri, văi, peisaje frumoase, locuri pline de istorie, păduri etc. Am zis să alegem un traseu cât mai interesant, să nu fie plictisitor dar nici greu accesibil.
8. Aveți de gînd să repetați evenimentul? Mă gîndesc la un turneu cu etape la două-trei săptămîni, care să includă trasee suprapuse, de exemplu, pe ”Drumul vinului”, sau care să includă locuri-popas cu o oarecare însemnătate, poate nu doar locală: Pietroasa (pentru tezaur), Năieni (pentru tabăra de sculptură), Bădeni (pentru carierele de piatră), Budureasca (pentru șantierul arheologic) etc. Întreb pentru că ”Marea ieșeală” sugerează mai degrabă mai degrabă un eveniment singular.
R: Da, m-am gândit și la alte ieșiri. Dacă evenimentul programat duminică (1 Aprilie 2012) o să fie unul de succes și dacă o să se observe un interes mare pentru acest mod de a te deplasa, e păcat să nu organizăm și alte evenimente de genul.
9. Nu vă temeți totuși de un posibil efect negativ al suprapunerii evenimentului pe Ziua păcălelilor?
R: Am luat și această chestiune în calcul, am specificat în descrierea evenimentului că nu este păcăleală, iar cei care participă la eveniment au înțeles că nu e o glumă și tratează evenimentul cu seriozitate.
10. Veți avea asigurată o colaborare cu poliția locala și eventual cu spitalul pentru rezolvarea promptă a eventualelor incidente?
R: Momentan nu avem o confirmare din partea poliției locale/spitalului orășenesc. În zilele următoare o să discut cu celălalt organizator al evenimentului și o să încercăm să rezolvăm și această problemă.
11. Participanții pe care scontați trebuie să fie mizileni sau nu există restricții?
R: Marea lor majoritate sunt din Mizil, însă și-au anunțat prezența și persoane din localitățile limitrofe orașului, chiar și din Ploiești avem câțiva doritori. Cine dorește să participe este liber s-o facă, nu ținem cont din ce zonă provine participantul, însă îi sfătuim ca bicicletele lor să îndeplinească anumite condiții minime pentru a participa la eveniment.
12. Cît credeți că va dura cursa? Se va încheia cu o petrecere?
R: Ora plecării este 11 dimineața, după aproximările mele cred că întoarcerea o să fie în jurul orei 18:00. La un "After Party" nu m-am gândit, însă Alexandru Pletea se pricepe destul de bine la evenimente de genul, și dacă o să-i fie propusă și o petrecere după încheierea evenimentului, sigur nu o să ne lase la greu.
Succes!
Mulțumim !

marți, 27 martie 2012

Meseriașii de la MFA Mizil

Aud vorbe că MFA-ul e pe butuci. Că o parte din uzină a fost cumpărată de către un afacerist din Republica Moldova, care produce diverse instalații sau elemente (aici aproximez) pentru transportarea gazelor naturale (pe conducte etc.). Că altă parte, adică restul, a fost cumpărată de către omul de afaceri mizilean Iustin Paraschiv. Nu știu ce soartă va avea uzina, MFA-ul cum o știu mizilenii. Unii dintre foștii angajați s-au pensionat, alții și-au găsit de lucru în alte părți, și bineînțeles că au fost și dintre cei care au cam rămas pe drumuri. Am găsit azi pe youtube un clip cu un fost angajat la MFA, Stroe Nicolae din Clondiru jud. Buzău, care, cu ajutorul fiului său, mult mai familiarizat cu internetul, caută comenzi. În descrierea clipului sînt următoarele detalii:
"Tatăl meu a fost lăcătuș mecanic în Uzina MFA din Mizil, apoi cât timp a fost șomer s-a ocupat cu diverse meserii (sudură, dulgherie, tâmplărie, tăblărie, drujbist etc). A făcut casa în care stăm, și a câștigat bani din construit acoperișuri, rindeluit scânduri + model, bătut tablă, a făcut căruțe de la A la Z, mai puțin calul, garduri și porți de lemn și fier, reparat rabe și alte mașini mari (a făcut și o benă pentru un RABA), face uși și ferestre de lemn - modele mai simple, dar de calitate bună. El acum este angajat, dar seara și sâmbăta are timp. Voi mai încărca și alte clipuri pe masură ce găsim de lucru." 
Cu alte cuvinte, un meșter care nu neapărat se reinventează, cît caută să-și practice meseria. Nimic mai mult. Am găsit că poate fi o continuare a unei postări anterioare, dar și că în felul acesta i-aș putea da o mînă de ajutor făcîndu-i oarece promovare.

miercuri, 21 martie 2012

Mizil - 1900

Mizilul a fost schițat de Caragiale în fugă. Primarul Leonida Condeescu, cumnatul lui Matei Eminescu (fratele lui Mihai Eminescu) și comandant al garnizoanei Mizil, îi era mai la îndemînă. Și dacă prea multe amănunte despre Mizilul de la 1900 nu prea avem, în schimb s-ar mai putea afla cîte ceva din imaginile rămase de atunci. De curînd am achiziționat o carte poștală editată în preajma anului 1900, poate un pic înainte (indiciu pentru această datare este tipul de liniatură de pe verso practicată pînă pe la 1900). De altfel și imaginea conduce cumva la concluzia asta dat fiind modul de impregnare a cartonului fără o acuratețe pe care o regăsim în cărțile poștale editate 10-20 de ani mai tîrziu. Ștampila se pare că a fost aplicată în timpul primului război mondial la punctul de comandă german de la Mizil (asta și înseamnă Ortskommandantur), probabil o procedură prin care au trecut toate tipăriturile de acest fel aflate în stocul oficiului poștal. Nu știu dacă au existat mai mult tipuri de astfel de cărți poștale, nici cine și unde le-a editat (a se vedea verso). Rămîne impresia de tîrg prăfuit, loc de popas și de negoț între deal și cîmp.




miercuri, 14 martie 2012

Gogoșeria lui Blaj

Mizilenii care au acum în jur de 40 de ani își mai amintesc poate de gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Era pe colț, la intersecția dintre str. Nicolae Bălcescu și str. 24 Ianuarie, unde acum sînt niște ruine împrejmuite cu un gard de tablă. La începutul anilor '80, în zonă încă erau urme ale negustorimii care făcea o anume mîndrie locală. Pe alt colț al aceleiași intersecții, unde în anii din urmă a fost Biblioteca orășenească, fusese în aceiași ani '80 un Gostat, mutat apoi undeva prin piață. Pe latura dinspre strada 24 Ianuarie a părculețului din centru era de asemenea un aprozar, mutat apoi pe strada Alba Iulia, într-un soi de gheretă de metal și PFL, vizavi de o covrigărie. Prea multele mutări aduc cu ele uitarea.
Revin la gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Clădirea avea colțul teșit, ca mai toate clădirile cu un amplasament asemănător și cărora li se dăduse o utilitate comercială.



E curios de știut cui aparține suprafața de teren pe care a fost amplasată clădirea cu gogoșeria sau dacă terenul respectiv are situația rezolvată, mai ales în contextul actual, în care rezolvarea dosarelor de restituire a proprietăților naționalizate a fost ieri suspendată pentru 6 luni datorită neregulilor constatate în aplicarea legii pe astfel de spețe. Se poate observa că suprafața este destul de mare, și probabil că interesele sînt direct proporționale. Dar asta este o poveste care ține de actualitate, de autorități, de mizeria unui sistem intenționat întreținut în datele unei ambiguități care să fermenteze profituri la timpul potrivit.
În schimb, istoriile, poveștile chiar dacă nu au toate neapărat un farmec aparte, măcar pot întreține o cît de firavă continuitate -- timpul cicatrizează rănile, memoria convertește răul din realitate în cuvinte, nostalgia dă apă la moară rememorării. Istoria lui Blaj o mai știu poate mizilenii mai în vîrstă. Cînd treceam prin centru și luam gogoși de la el, mă frapa numele: Blaj. Deseori se făcea coadă pe colțul lui. Apoi, cei tineri au plecat, se pare că nu la mult timp după ce a murit bătrînul (1982). Cîndva îmi propusesem să scriu despre acești negustori care au supraviețuit cu chiu cu vai în comunism, dar tot amînam. Ieri am primit prin amabilitatea domnului Emil Craioveanu o fotografie cu un cadru strîns în care se vede geamul prin care se vindeau gogoșile. Dincolo de geam, la vînzare, Mihai Ivanovici, fiul lui Blaj.

Mihai Ivanovici și Emil Craioveanu - 1972

Scotocind prin fotografiile familiei mele, găsisem anii trecuți o imagine în care apare și Blaj Ivanovici. Contextul pare a fi o nuntă, judecînd după florile pe care le au în piept cele patru personaje (Blaj este primul din stînga):


Cam asta este tot ce știu despre Blaj. Poate că în scurt voi reuși să dau de fiul lui, să aflu povestea acestei familii de mici negustori. La fel cum de asemenea mă gîndisem să schițez povestea unui alt mic negustor de dulciuri, Boris Spasici, la care puteai găsi bragă, bigi-bigi și alte dulcețuri ale vremii.
Oamenii ăștia s-au făcut oale și ulcele. Tot anii trecuți am ajuns și prin cimitir în căutarea mormîntului lui Blaj, pentru a avea minime informații pentru o astfel de documentare. Și am găsit cavoul familiei, în care am aflat că de curînd a fost înmormîntată fiica lui Blaj, care era măritată la Buzău.


Au rămas în schimb povești și fotografii cu care îmi doresc să scot la suprafață un oraș care se uită pe sine de la o zi la alta. Este o rugăminte (sau invitație) pentru cei care vizitează acest blog să dea o mînă de ajutor -- orice poveste, cît de scurtă poate fi integrată în povestea acestui personaj, în povestea negustorilor mizileni, în povestea orașului.

PS În varianta inițială a filmului Visul lui Adalbert exista o scenă cu mai mulți școlari la coadă la gogoși. Cînd am scris scena ne-am gîndit la Blaj. Și cum nu mai ne aduceam aminte dacă gogoșeria lui funcționa, am plasat-o într-o baracă metalică, așa cum erau destule pe vremea aceea. Pînă la urmă scena n-a intrat în varianta finală filmului. Totuși, iată o fotografie de la filmare. De atmosferă.

sâmbătă, 10 martie 2012

Mizilul, o știre proastă. În America

N-are legătură cu prezentul, deși gîndul te poate duce la te miri ce năzdrăvănie se poate să fi făcut vreun român (un mizilean), așa cum jurnalele de știri ne-au tot obișnuit în ultimii ani. Vorba este de o informație de pe frontul Războiului I Mondial, preluată și de New York Times, ediția din 13 decembrie 1916. Oare cu evenimentele acestea să aibă legătură fotografia cu prizonieri români pe care încă am dubii dacă s-o localizez la Mizil sau la Albești-Paleologu? (vezi postarea de acum două zile)
Mulțumiri lui Costi Vasilescu pentru semnalarea articolului, al cărui copyright aparține desigur New York Times.





© New York Times

vineri, 9 martie 2012

Un blog mișto

Cam pe aceeași frecvență cu Miziliada am descoperit blogul http://chirac.wordpress.com/ 
Diferențele sînt evidente. Despre Rîmnicu Sărat se poate scrie mult mai mult. Oricum, un blog de urmărit.

joi, 8 martie 2012

Biserica din piață

Tuturor mizilenilor așa le cunoscută parohia ”Adormirea Maicii Domnului”. Spre deosebire de biserica Sf. Ioan, legată prin hram de ctitrul său, Ioan C. Cantacuzino, despre biserica din piață recunsc că nu știu prea multe. De puțină vreme, doi-trei ani dacă nu mă înșel, are și un mic muzeu, ceea ce poate că este un pic exagerat. Biserica, așa cum știu, nu prea mai are obiecte care să susțină pretenția de a avea un muzeu. Poate ceasul elvețian să fie înregistrat într-un fel sau altul și desigur cîteva obiecte de cult. Știu că la această parohie exita la un moment dat un dric comandat în a doua jumătate a sec. XIX la un atelier din București. Acum vreo doi l-am văzut în curte bisericii undeva unde erau cotețele cu păsări. Bineînțeles că situația e comică. În plus, în jurul bisericii a existat un cimitir care a fost dezafectat, în vremea comunismului, parte din parcela unde fuseseră locurile de veci fiind transformată în parc. După 1989 acel spațiu a revenit bisericii care l-a împrejmuit. Pînă acum cîțiva ani acolo apărut o dependință - nu mi s-a părut că ar fi existat vreo intenție de a reaminti enoriașilor că acolo a fost totuși un cimitir. Între timp locul acelei dependințe a fost luat de  capelă. Iată o fotografie pe care am făcut-o în părculețul (fost cimitir) bisericii în 29.05.2009.


Nu întîmplător am făcut această incursiune în inventarul parohiei. Azi am primit fotografie din primul război mondial, parte a unei documentări în imagine a frontului. Fotografia a fost realizată de un neamț din locul unde acum se află piața agro-alimentară. Treabă nemțească - fotograful a scris cîteva rînduri, făcînd posibilă o datare parțială.   


Textul are un element de ambiguitate: Gefangene Rumänen auf dem Friedhof im Pateolug (???) bei Mizil lagernd, s-ar traduce (Tabără) de prizonieri români pe cimitirul din (???) lîngă Mizil sau Prizonieri români stînd / odihnindu-se pe cimitirul din (???) lîngă Mizil (mulțumiri Evei Ruth Wemme pentru ajutorul dat în descifrarea limbii germane). Ce ar putea însemna Pateolug? Cel care mi-a furnizat această piesă a presupus că ar putea fi vorba de Paleologu (comuna Albești-Paleologu, aflată la jumătatea distanței dintre Mizil și Ploiești; dacă retragerea cu prizonierii români s-a făcut dinspre sudul Moldovei spre București, s-ar justifica să fi avut ca reper Mizilul și nu Ploieștii). Grafia pare să infirme ipoteza. E posibil ca acela care a fotografiat să nu fi avut suficiente informații privitoare la locul de popas. Pentru că este vorba de primul război mondial, am putea recurge totuși la o comparare a arhitecturii bisericii care se vede un pic în ceață în această fotografie cu cea a Bisericii ”Adormirea Maicii Domnului”, varianta imprimată pe o carte poștală în acea perioadă, pe care de altfel am mai postat-o pe acest blog.


Comparînd elementele comune ale celor două imagini (cele trei turle, panta acoperișului bisericii, ferestrele, acoperișul dependinței care este lipită de clopotniță; clopotnița nu are vizibilitate în fotografia descoperită din cauza ceții), dubiile par să cadă: este vorba despre Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”. E adevărat că la turla mare sînt niște diferențe. Fotografia a fost făcută în intervalul 1916-1918, pe cînd cartea poștală a fost editată la cîțiva ani după 1920, în acești ani fiind posibil ca turla mare să fi suportat oarece modificări.



E doar o presupunere pe care ar trebui s-o verific consultînd arhiva bisericii. Oricum rămîne o întrebare: ce-ar putea însemna Pateolug, dacă nu ar fi vorba de Albești-Paleologu? Nu știu să fi auzit de ceva asemănător în toponimia locală (cartier, stradă). În istoricul bisericii de la Albești-Paleologu scrie: «În anul 1778 Bauer, în memoriile sale, consemnează că la Albeşti exista o biserică din piatră: “Alpeschi village avec une eglise de pierres”.» Este doar o probă că transcrierea toponimelor în altă limbă e făcută cu inerente alterări.
Totuși... Biserica de la Albești-Paleologu (pentru un scurt istoric intrați aici)  are suficiente detalii arhitecturale pentru a o lua în calcul în încercarea de a înlătura orice dubiu:



Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” are acum alt acoperiș, fără cele trei turle vizibile în cartea poștală. Postez și cîteva fotografii pe care le-am făcut anii trecuți din poziții destul de asemănătoare cu cea în care a stat fotograful neamț.








Și fotografie din partea opusă: pe fundal se observă o capelă ridicată în fostul cimitir / parc. Iată totuși o legătură cu fosta utilitate a spațiului.



UPDATE (25.06.2014). Dorin Muntean mi-a furnizat o hartă de proveniență germană (Mapa_CK_44-45_Ploesti_Ploiesti) unde a găsit un amănunt interesant și important pentru descifrarea înscrisului de pe verso-ul fotografiei. Este vorba de transcrierea denumirii localității Albești-Paleologu, care în harta cu pricina apare Albesti-Pateolog, o formă mult mai apropiată de variantă rezultată din acel înscris (Pateolug). Se pare că misterul a fost elucidat. Rămîne doar asemănarea dintre cele două biserici. Și aici ar fi de scormonit: dacă într-adevăr biserica din Albești a avut acea înfățișare în primul război mondial. Ce știm e că prizonierii români au fost purtați de armata germană pe traseul Buzău-Mizil-Ploiești și ar fi de verificat dacă nu cumva o fi intervenit vreo confuzie a fotografului german. Un fragment de hartă, mai jos (am subliniat cu roșu Pateolog).

miercuri, 7 martie 2012

La Sofia

Săptămîna viitoare Visul lui Adalbert (r: Gabriel Achim) va fi la Festivalul Internațional de la Sofia. Cîteva informații pe cineuropa.

vineri, 2 martie 2012

MFA

Într-o postare anterioară adusesem vorba de Relaxa și am amintit și de Uzina Mecanică din Mizil, mai cunoscută ca MFA. Mizilenii erau împărțiți din punctul de vedere al contractelor de muncă între Relaxa și MFA. Mai era Filatura de lînă pieptănată, dar aceasta nu putea rivaliza cu celelalte două. Acum toate trei sînt pe butuci. Relaxa și-a început aventura capitalistă fiind preluată de liberalul Cataramă. MFA-ul de asemenea - ba chiar pînă acum cîțiva ani părea a fi trecut în chip rezonabil de pragul supraviețuirii. În monografia profesorului Gheorghe Panait nu sînt date prea multe informații despre Uzina Mecanică din Mizil, lucru de înțeles cîtă vreme profilul uzinei era acela de fabricație și reparații de tancuri și mașini de luptă:

«În 1939 se construieşte la Mizil un atelier mecanic şi de reparat utilaj feroviar cu maşini aduse din Germania. Aici lucrau circa 150 de muncitori. Aşa au găsit oraşul generaţiile anului 1944 – anul eliberării patriei şi cele care acum poartă oraşul pe drumul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. (...) În apropierea acestor unităţi industriale de interes republican şi local (unități componente ale fabricii de mobilă Relaxa) se înalţă siluetele masive ale halelor Uzinei Mecanice, producătoare de utilaj greu şi special, reparaţii auto şi altele, care completează tabloul industrial al oraşului

Ca să continui în manieră eminesciană, fiind băiet păduri cutreieram, uzina MFA era un loc cu o atracție specială pentru puștii și adolescenții din Mizil. Găști serioase apăreau în păduricea care masca tancodromul de văzul călătorilor cu trenul pe ruta spre Moldova. Băieții veneau acolo să captureze trotilul rămas în urma tragerilor pentru verificările la care erau supuse tancurile și celelalte mașini de luptă. În acea pădurice veneam și eu ca și alți băieți care locuiau în zonă. Acum acel teritoriu este lipsit de orice farmec: păduricea, care avea un mister al ei, a fost defrișată la începutul anilor '90, plăcile de beton ale gardului ce delimita tancodromul au început să dispară. Cînd treci cu trenul pe acolo îți apare un peisaj jalnic, dar e drept că nu post-apocaliptic precum cel de la Valea Călugărească. Din satelit cam asta se vede:

Mai multe am aflat dintr-un studiu scris de locotent-colonel ing. Alexandru Caravan, O istorie a tancului românesc, apărut în Forțele terestre - buletin de teorie militară editat de statul major al forțelor terestre, Anul II, Nr. 1 (5), 2010:
«Între anii 1974-1980 a fost asimilat tancul mijlociu românesc în variantele TR-77 şi TR-580. Prima variantă (TR-77) a fost realizată la nivel de model experimental, un prototip şi o serie iniţială de 10 produse. Acest tip de produs, dorit a se realiza în concepţie pur autohtonă, dar şi cu colaborări externe, cu predilecţie vest-europene (germane) a constituit o primă etapă în istoria fabricaţiei tancului românesc. Deşi proiectat în ideea unei carcase mai mari, pentru a putea fi echipat cu un agregat energetic performant la acea dată (agregatul energetic al tancului LEOPARD 1), în cele din urmă a fost finalizat, din considerente legate de termenele de finalizare, într-o variantă de echipare cu motor V2 de pe produsul T 55, asimilat în România. Ulterior producţia a fost continuată cu produsul TR-580 (versiunea românească a tancului sovietic T-55).
Primul model experimental al tancului românesc a fost realizat la „Baza centrală de reparaţie tehnică de luptă Mizil (denumirea de atunci a Uzinei Mecanice Mizil) în anul 1974, de către Uzina Mecanică Mârşa. Astfel s-a reuşit să se realizeze seria zero de trei tancuri româneşti la jumătatea anului 1976. În luna octombrie 1976 primul produs pleacă în probe, probe ce durează circa şase luni.
Apoi, către sfârşitul primăverii anului 1977, întreaga producţie s-a transferat la Uzina Mecanică Mârşa, unde în noua fabrică de produse speciale urma să se realizeze întreaga producţie de tancuri a României. La nivelul anilor 1973–1975, investiţiile făcute la Mârşa au fost de peste trei miliarde de lei (adică peste 100 de milioane de dolari) ce reprezintă aproape 80% din întreaga investiţie programată.
În primăvara anului 1978, din raţiuni politice, întreaga pregătire de fabricaţie şi toţi specialiştii, bună parte din ei formaţi la Mizil, au fost transferaţi la Uzinele „23 August “din Bucureşti, unde s-a înfiinţat o fabrică nouă. Fabrica de Tancuri a fost înfiinţată în anul 1978 în baza Decretului nr. 514/17.12. 1978 sub denumirea de Fabrica de Maşini Grele Speciale (FMGS) în cadrul Întreprinderii „23 August” Bucureşti.
În perioada 1978-1980, nefiind finalizată investiţia proiectată pentru FMGS, aceasta şi-a desfăşurat activitatea în incinta Întreprinderii „23 August “Bucureşti. În acest spaţiu, în luna ianuarie 1979 a fost montat primul tanc românesc în Întreprinderea „23 August “ – FMGS.
Până în luna august a aceluiaşi an au mai fost realizate încă 11 produse care, împreună cu primul, au participat – înainte de a fi repartizate unităţilor militare beneficiare – la parada militară organizată în Bucureşti cu ocazia zilei de „23 August”, pe atunci Ziua Naţională a României.
Probele de încercări pe pistă au fost executate la aceeaşi uzină, iar probele de verificare a aparatelor de tragere de pe tanc s-au realizat în poligoanele specializate ale armatei. Până în luna octombrie 1979 FMGS, în hala–depozit din incinta Uzinelor „23 August”, mai realizează încă 11 tancuri.
În paralel s-a derulat investiţia pentru Fabrica de Maşini Grele Speciale, în vecinătatea Uzinelor „23 August” Bucureşti, prin dezafectarea spaţiului ocupat în acel moment de un depozit de combustibil solid pentru populaţie, precum şi în localitatea Mihai Bravu din judeţul Giurgiu, unde a început construirea pistei şi a poligonului de rulaj şi încercări, bazinul cu apă pentru verificarea etanşeităţii, hala de retuşuri şi finisări etc. Această investiţie se finalizează la sfârşitul anului 1979.
Începând cu luna februarie 1980, FMGS îşi desfăşoară activitatea în noua investiţie, dar lucrările de realizare a investiţiei din localitatea Mihai Bravu, întârzie mai bine de un an. Din acest motiv, încercările pe pistă şi în poligon a celor 25 tancuri produse în 1980 s-au efectuat tot la Uzina Mecanică Mizil şi la Jegălia, judeţul Călăraşi. Investiţia de la Mihai Bravu a fost finalizată în semestrul II-1981. Capacitatea proiectată a investiţiei era de 210 tancuri şi 100 seturi piese de schimb pe an.
Prin Decretul nr. 474/26.12. 1983 s-au dispus măsuri tehnico-organizatorice de creştere a capacităţii de producţie de la 210 tancuri pe an la 500 tancuri şi au fost aprobate structurile necesare funcţionării fabricii în condiţii de autonomie, având posibilitatea deschiderii unui subcont în bancă.
În acest scop, suprafeţele de lucru cresc spectaculos printr-un amplu program de investiţii. Noile capacităţi fac posibilă organizarea procesului de producţie a tancului TR–85, care să realizeze calitatea prescrisă şi–în acelaşi timp–numărul de bucăţi necesar. Cu toate acestea, fabrica a funcţionat în continuare ca fabrică dependentă (a cincia fabrică) în cadrul Întreprinderii „23 August“.
În anul 1990 prin HG nr. 1329/21.12 1990 sa dispus că începând cu data de 01.01. 1991, Fabrica de tancuri să treacă din organica întreprinderii „23 August” Bucureşti (devenită SC FAUR SA) în organica Grupului Industrial al Armatei–Regie autonomă, sub denumirea de Uzina Mecanică Bucureşti, având statut de unitate militară, cu organizarea şi dotarea actuală. În acest fel, cu capacităţile finalizate nu se puteau asigura obiectivele planificate de realizare a 500 tancuri pe an, ci numai de 210 tancuri, capacitate ajunsă la maturitate în anul 1983.»

Alte informații sînt de găsit pe wikipedia, hotnews, curierul național, bizwords. Mai este știut faptul că MFA-ul a susținut echipa de fotbal Steaua Mizil care a activat 12 ani în Divizia B, din sezonul 1984-1985 pînă în sezonul 1996-1997, și echipa de handbal Steaua MFA București.

O istorie mai greu de scris, dar mai interesantă poate decît toate aceste informații pe care oricum cu greu le poți găsi pentru a documenta un astfel de subiect, ar putea fi construită prin punerea cap la cap a poveștilor pe care le au mizilenii cu zeci de ani de muncă în MFA.

În 2005 a făcut oarece vîlvă faptul că o uzină de armament își făcea publicitate în presa scrisă cît și la televiziune -- vezi aici un articol pe acest subiect și clipul publicitar. 




Potrivit unei știri de ultimă oră, pentru care trebuie să credităm Observatorul Ph, pachetul majoritar a fost achiziționat de către afaceristul mizilean Iustin Paraschiv, patronul firmei Carmistin.