Aproape din sîmbătă în sîmbătă e vremea morţilor. Cu mesele întinse, acoperite cu muşamale fără moarte, dar parcă şi fără viaţă. Cu pungi în care sînt înghesuite mere, dulciuri şi pîinici. Cu sticlele de vin şi colivele alături. Şi zeci de lumînări aprinse. Cînd eram mic mi se părea un loc bolnăvicios masa asta plină. Masa sîmbetei. Ca şi Apa Sîmbetei care duce în Iad. Norocul meu a fost întîlnirea cu pictorul Horia Bernea în cataloage, apoi în expoziţii. Mi-a smuls nevoinţa suportării mesei de sîmbătă.
De Hrana pictată de Bernea mi-am reamintit pe 7 februarie 2009, cînd fost înmormîntat Ion Nistor – profesor de istorie în Mizil. 73 de ani. O sîmbătă obişnuită. Am mers la Mizil special pentru înmormîntare. Îl cunoscusem acum vreo trei-patru ani. Ştiam că se tot zbate să adune informaţii de tot felul pentru monografia oraşului. Cum am putut, i-am dat şi eu o mînă de ajutor. I-am găsit chiar şi o variantă a Mioriţei culeasă la Mizil de Ovid Densuşianu prin 1886. Pe-asta n-o ştia. I-am adus mai multe lucruri despre care nu avea habar. Îl văzusem ultima oară la Alexandra Café bînd un ceai. Era aproape gata cu tehnoredactarea monografiei, care se găsea la un profesor de informatică – Popescu sau Ionescu. Cînd am ajuns la biserică, apropiaţii răposatului vorbeau deja despre destinul monografiei. Ce se va întîmpla cu ea. Singura, adevărata moştenire de pe urma mortului. Vocile din curtea bisericii erau deja aprinse. Ionescu sau Popescu era un indezirabil, un neavenit, în gurile lor. Monografia ar trebui dată primarului, spuneau. Primarul care nu-l sprijinise mai deloc pe profesor, şi asta pentru că agrea o altă monografie, a altui profesor de istorie, mort nu mult după 1990.
Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu.
Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul. Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.
Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?
* * *
În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei :
– Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.
fotografie preluată de pe situl www.romeojulietalamizil.ro
