Aerodromul Mizil II

Încă nişte secvenţe filmate pe aerodromul Mizil, cu o parte din piloții români: între minutele 3:20 și 4:50.

RĂZBOAIE LA MIZIL

Războaie adevărate, vreau să zic, nu mărunte polemici locale pe teme mai mult sau mai puțin culturale în care m-am angajat pe acest blog. Am mai postat aici despre războaiele mondiale, cele două, diverse amănunte sau mici istorii care întretaie istoria orașului. Însă cum nu sînt istoric, nu am pretenția de a spune lucruri mari ori de a aduce interpretări inedite evenimentelor istorice pe care mizilenii de acum un secol le-au trăit. Ceea ce îmi doresc este doar să aduc în atenția mizilenilor de acum fragmente din istoria orașului, ceea ce găsesc aiurea, prin cărți, arhive ori chiar pe internet.

 

De curînd am descoperit o fotografie de război, primul mondial, aparținînd unui colecționar (drakegoodman) care deține un fond de imagine impresionant. Am răscolit tot ce a postat pe internet și am găsit ceva care are legătură și cu Mizilul. Imaginea dramatică a unei văioage presărată cu trupurile soldaților români căzuți în luptă la Mizil (se pare), dacă nu cumva în vecinătate. Cert este că fotografia este datată pe colțul din dreapta jos. Treabă nemțească, să arhivezi ca la carte, obicei care pe-aici, prin România, îl găsești mai rar. Firește, am pus acest tablou de război în legătură cu cimitirul eroilor aflat în incinta cimitirului orașului. Sînt acolo crucile soldaților români și germani căzuți în primul război mondial la Dara, un sat din comuna Pietroasele. Nu știu dacă fotografia găsită a imortalizat evenimentele care au avut loc acolo. Orice e posibil. Oricum, fotografului german îi era poate mai cunoscut orașul Mizil ca reper pe frontul e luptă, decît micile sate risipite pe dealuri, în cazul în care lupta ale cărei urme le vedem în fotografie va fi avut loc pe dealurile din apropierea Mizilului. E de consemnat totuși această datare care poate fi utilă unei monografii a orașului cît mai amănunțită și, de ce nu, chiar și unui muzeu local.

 

 

 

 

 

Mizilul în WW II partea a II-a

Întîmplarea (coincidența) a făcut ca în zilele cînd am dat de articolul lui Emil Niculescu despre aerodromul de la Mizil, un amic mizilean (Dorin Muntean) să dea de un alt text cam cu aceleași referințe: Mizilul și al doilea război mondial. Este vorba de un fragment din cartea lui Ioan Grigorescu, "Bine ati venit in infern", Ed. Nemira, 1995. Îi mulțumesc lui Dorin pentru sugestie.

Fragmentul cu pricina (pentru a cărui reproducere aici, în cuprinsul blogului, Dorin a făcut demersurile necesare la editură) surprinde puțin și din atmosfera orașului. Cum nu sînt foarte multe scrieri-martor în care subiectul să fie orașul, înțelegînd prin asta în primul rînd viața sa cotidiană, găsesc că fiecare menționare de tip memorialistic e prețioasă. Așadar: 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mizil - 1900

Mizilul a fost schițat de Caragiale în fugă. Primarul Leonida Condeescu, cumnatul lui Matei Eminescu (fratele lui Mihai Eminescu) și comandant al garnizoanei Mizil, îi era mai la îndemînă. Și dacă prea multe amănunte despre Mizilul de la 1900 nu prea avem, în schimb s-ar mai putea afla cîte ceva din imaginile rămase de atunci. De curînd am achiziționat o carte poștală editată în preajma anului 1900, poate un pic înainte (indiciu pentru această datare este tipul de liniatură de pe verso practicată pînă pe la 1900). De altfel și imaginea conduce cumva la concluzia asta dat fiind modul de impregnare a cartonului fără o acuratețe pe care o regăsim în cărțile poștale editate 10-20 de ani mai tîrziu. Ștampila se pare că a fost aplicată în timpul primului război mondial la punctul de comandă german de la Mizil (asta și înseamnă Ortskommandantur), probabil o procedură prin care au trecut toate tipăriturile de acest fel aflate în stocul oficiului poștal. Nu știu dacă au existat mai mult tipuri de astfel de cărți poștale, nici cine și unde le-a editat (a se vedea verso). Rămîne impresia de tîrg prăfuit, loc de popas și de negoț între deal și cîmp.

Mizilul, o știre proastă. În America

N-are legătură cu prezentul, deși gîndul te poate duce la te miri ce năzdrăvănie se poate să fi făcut vreun român (un mizilean), așa cum jurnalele de știri ne-au tot obișnuit în ultimii ani. Vorba este de o informație de pe frontul Războiului I Mondial, preluată și de New York Times, ediția din 13 decembrie 1916. Oare cu evenimentele acestea să aibă legătură fotografia cu prizonieri români pe care încă am dubii dacă s-o localizez la Mizil sau la Albești-Paleologu? (vezi postarea de acum două zile)

Mulțumiri lui Costi Vasilescu pentru semnalarea articolului, al cărui copyright aparține desigur New York Times.

© New York Times

Mizilul şi nemţii - I

Ştiu, de mic, de existenţa unor cazemate nemţeşti pe drumul ce leagă Mizilul de comuna Vadu-Săpat. Rostul lor a fost unul de observare, pază şi apărare a aerodromului folosit de Luftwaffe, Jagdgeschwader 4 (JG 4) – nu ştiu de ce era atît de important Mizilul, dar cu siguranţă important era Ploieştiul, cu rafinăriile ce-aveau să fie bombardate bine de US Air. În cazematele alea, după sfîrşitul războiului pînă spre sfîrşitul anilor ’80, s-au consumat multe iniţieri sexuale, poveşti pe care le ascultam cu sufletul la gură şi ale căror ecouri mai răzbat chiar şi acum în amitirile necenzurate ale decreţeilor mizileni. Prin 1988, într-un Almanah al Oştirii găsisem informaţia uluitoare potrivit căreia de pe aerodromul de la Mizil plecase un transport special cu o sticlă de şampanie conţinătoare a unui explozibil ce trebuia să-l anihileze pe Hitler.

Mai tîrziu, în anii ’90, am aflat că în cimitirul din Mizil existase o parcelă lungă destinată „eroilor” români şi germani din primul război mondial. În interbelic elevii erau duşi acolo periodic pentru a îngriji memorialul - din amintirile profesorului de istorie Ion Nistor. După 1947 însă, Cimitirul eroilor a început să intre la apă. Parcela de peste o sută de metri s-a micşorat în favoarea noilor repausaţi civili. Groparii spun că, la fiecare nouă groapă ce invada teritoriul soldaţilor cunoscuţi sau necunoscuţi, descopereau fragmente de uniforme, baionete, insigne, bocanci, în vreme ce crucile erau acoperite cu pămînt, sparte, deteriorate, risipite ori dosite cu intenţie pentru apariţia unor noi locuri de veci. E drept că în urma unui ordin al lui Antonescu, rămăşiţele soldaţilor români fuseseră mutate la mausoleul de la Mărăşeşti, astfel eliberîndu-se o bună parte din acel Cimitir al eroilor. Aşa că nemţii au rămas singuri printre mizileni. Morţi între morţi, toţi o apă şi-un pămînt. Ceea ce-i deosebeau erau inscripţiile de pe cruci. Într-o vreme în care colecţionam epitafuri făcusem un inventar şi al celor din Mizil. Pe o piatră care se detaşa prin formă şi mărime de cele care o înconjurau scria:

Aici odihnesc ostaşi germani căzuţi la datorie- 1916

(pe o cruce)

Im Leben Seind

Im Tod vereind

(pe un postament de piatră aflat lîngă cruce)

De la Mitu am aflat că nemţi supravieţuitori ai războiului sau rude ale lor au venit după 1989 şi la Mizil, ca şi în alte oraşe din fostul bloc comunist, pentru a se îngriji de mormintele eroilor lor.

●●●

Încă o imagine - din adolescenţă. O motocicletă cu ataş, ca în filmele cu nemţi. Era chiar o motocicletă nemţească. Zündapp (vezi şi aici 1, 2). Proprietarul era un instructor de la Liceul agroindustrial, actualul Grupul Şcolar Tase Dumitrescu din oraş. Un om masiv, potrivit cu design-ul motorului. Nu ştiu cum o găsise. Probabil abandonată, invadată de rugină. Omul a refăcut-o şi toţi puştii se uitau în urma lui prin oraş, în vremea (anii ’80) în care la televizor ni se dădea filmul serial Eroii nu au vîrstă, cu un tipograf şi nişte adolescenţi care reuşeau să facă minuni în timpul războiului, amuzîndu-se superiori pe seama regimului şi a stăpînirii germane. După 1989, instructorul a vîndut motocicleta cu ataş unui neamţ. Cică ar fi luat 10.000 de mărci pe ea. Mai circulă şi o altă poveste, cum că ar fi cumpărat-o fiul sau nepotul celui căruia i-ar fi aparţinut motorul. Că s-ar fi păstrat o legătură de-a lungul şi de-a plinul comunismului. Greu de crezut aşa ceva.

●●●

Fragment din Gheorghe Iova (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7,) – De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii (editura Paralela 45, 1999 / pag. 69-70):

„Satul era străbătut de căruţe. Strigau, cei din căruţe sau de pe lîngă căruţe, din mers: "Păcúr’, păcúr’!" „Hai la peşte!”, „Lemne!”Erau căruţe cu peşte proaspăt – şi viu – căruţe cu sare, cu lemne din pădure, buşteni şi lanţi, mai mult fag şi carpen.
Venea maşina cu film, venea etuva.
Oamenii îşi aminteau de cămăşile de hîrtie ale nemţilor, mîncarea aruncată din avion a americanilor, de butoaiele deschise cu rafale de mitralieră şi vărsate pe jos şi băute de ruşi pînă mureau. Ruşii mureau. Se lăudau că mănîncă, unul singur o oaie întreagă.
I-o pregăteau, el o mînca. Rusul murea. Nemţii nu mureau. Se ascundeau, se strecurau, au stat mulţi ani ascunşi, s-au strecurat ani în şir pînă au ajuns la ei acasă. Unu’, Vernea (Werner), stătea ascuns la o femeie, în oraş, la Mizil. Tata, care era secretar de partid, ştia. A stat la femeie, neamţul, pînă a plecat în Germania.
Şi era o vorbă în sat: „Ce urli ca Vega?” Vega era la Ploieşti, era societate petrolieră româno-americană şi, cînd bombardau americanii, sirena se auzea la noi, tare, vezi bine (de unde vorba/, la 40 km depărtare). „Ce urli ca Vega?”, îmi spuneau, de plîngeam. Plîngeam de ceva. Simţeam că plînsul ăsta, răsunător şi definitiv, era luat[1]. La o durere, o nedreptate, trebuie o reacţie fără măsură, pentru a arăta măsura, cît de mare e (pentru tine) durerea, nedreptatea.”

●●●

Spre sfîrşitul secolului al XIX - lea, Mizilul apare în spaţiul de limbă germană în Meyers Konversationslexikon - Autorenkollektiv, Verlag des Bibliographischen Instituts, Leipzig und Wien, Vierte Auflage, 1885-1892 (Pag 695 / Mittsommerfest - Mjösen) ca punct pe ruta Bucureşti-Roman. Prezenţa în dicţionarul german anticipează plasarea, la trecerea dintr-un secol în celălalt, pe o rută ceva mai lungă şi, desigur, mult mai cunoscută: Bucureşti - Mizil - Breslau - Berlin. Articolul din dicţionar - extrem de scurt:

"Mizil, Stadt in der Walachei, Kreis Buzau, an der Eisenbahn Bukarest-Roman, mit lebhaftem Handel, stark besuchtem Jahrmarkt und 10,172 Einw."

[1] Cum se ia o boală, un nărav. „Asta se ia!”