Biserica Sf. Ioan Mizil

Sfînta renunțare la vechile candelabre ale bisericii din Fefelei, despre care am scris aici acum o săptămînă și ceva, a stîrnit un oarece interes local. Aminteam acolo și de pictura Olgăi Greceanu de la biserica Sf. Ioan (de la șosea), dusă pe apa Sîmbetei. Avînd ceva mai mult răgaz de sărbători, am descoperit printre fotografiile pe care le-am făcut la Mizil două imagini cu icoana Sfintei Parascheva (de la biserica Sf. Ioan). Un plan de context, în care poate fi văzută o rămășiță a fostei picturi a bisericii, și un detaliu foarte important pentru o monografie a orașului. Mitu de la Ligă (Dumitru Vasilescu) mi-a atras atenția asupra lui, fiind un foarte apropiat al bisericii, în general, dar în ultima vreme căzut în dizgrația notabilităților orașului. Acest detaliu indică existența unor obști profesionale, în acest caz obștea lăutarilor. Din reportajul lui F. Brunea-Fox, despre care am scris aici, reieșea că în anii 30 la Mizil erau zeci de lăutari, un motiv suficient pentru a exista o formă de organizare a lor, un soi de sindicat, cu reguli și toate cele. Nu știu care ar putea fi data acestei donații făcute bisericii, sigur poate fi găsită în scriptele parohiei, dar bănuiesc că informația din reportaj și această mențiune de pe icoana Sfintei Parascheva sunt complementare. Să fi fost Sfînta Parascheva patroana lăutarilor din Mizil? Iată că e de scormonit. Încă pot fi găsite multe informații cu puțină răbdare -- bătrîni mai sînt la Mizil, unii chiar dispuși să povestească. Pentru cei interesați de istoria orașului sau chiar a bisericii Sf. Ioan acesta poate fi un clu, un punct de plecare pentru propriile investigații. Și ca să nu fiu vorbă-n vînt, iată și cele două fotografii:

 

 

 

 

În prima dintre fotografii se văd și vechile strane, datate înainte de 1900, o combinație între fag și brad. Chiar dacă l-am arătat cu degetul pe părintele Ardeleanu Romulus, vorbind despre ușurătatea de care a dat dovadă renunțînd la pictura Olgăi Greceanu, trebuie să-i și muțumesc, și asta este o ocazie, pentru faptul de a fi donat două module de strane (pentru patru persoane fiecare) Muzeului Țăranului Român. Stranele erau dezafectate, comanda pentru stranele noi fiind deja dată. Le-am văzut depozitate în curtea bisericii cînd mă întorceam de la Năeni, cu cîteva lespezi de piatră.

 

 

 

 

 

O ocazie pentru a salva acele strane pe care n-am scăpat-o. Așa că mai există niște martori. Acele strane au fost folosite în cîteva din expozițiile temporare de la Muzeul Țăranului Român.

Sper să mai postez cît de curînd și alte povești sau imagini care să aibă legătură cu această biserică, o vreme considerată de mizileni catedrală a orașului. 

 

 

Din păcate

Am aflat că la parohia din Fefelei candelabrele vechi din 1863 au fost vîndute la fier vechi. Patrimoniu, carevasăzică. Desigur, puteau fi curățate. S-ar fi putut lăuda enoriașii cu niște obiecte vechi donate de o familie înstărită, Mareș, ai cărei cîțiva membri sînt înmormîntați chiar în curtea bisericii. Atîta doar că un candelabru din inox e o atracție căreia nu-i poți rezista. Pentru unii. Așa s-a întîmplat, se pare, cu părintele Ardeleanu, de la Fefelei. Sau o fi fost ideea vreunui enoriaș? Cine știe? Dumnezeu știe cel mai bine, desigur. 

Să mai amintesc că la fel s-a întîmplat și cu ceasul Paul Garnier din gară? Un ceas de patrimoniu înlocuit cu un ceas chinezesc, ieftin, luat dintr-un magazin oarecare. Asta se întîmplă cînd de astfel de lucruri se ocupă cine nu trebuie. Orașul se transformă în vitrina unei gospodine. Nu că aș avea ceva cu gospodinele. E treaba lor cum își aranjează vitrinele de acasă. Orașul este altceva, de amenajarea lui se ocupă oameni specializați, urbaniști etc. Cu biserica la fel. Un preot pare totuși un specialist, nu? Dar practica infirmă acest principiu. Să vă mai dau un exemplu pentru opinia asta? Sigur că vă voi da.

Celălalt părinte Ardeleanu, de la parohia Sf. Ioan, a înfrumusețat biserica cu o pictură nouă. Lucru lăudabil, la prima vedere. Dar vreți să știți cu ce preț? A fost dată jos pictura Olgăi Greceanu. Cine a fost Olga Greceanu? O personalitate artistică incontestabilă. Mai mult, unul dintre „personajele” mișcării Rugul Aprins. Era de așteptat ca un preot să aibă habar amănuntele astea. Din pictura Olgăi Greceanu se putea face o atracție (aveți aici și aici și aici și aici cîteva informații despre personalitatea ei). Fie ea și turistică. Să încerci să creezi un specific național în pictura bisericească, iar peste niște ani cei care clamează specificul național să-ți dea jos pictura. Se întîmplă în România. Măcar să fi fost fotografiată pictura de un fotograf profesionist, o documentare a ceva ce va dispărea. Așa este profesionist. Asta dacă nu să se fi extras mostre de pictură. Și acest lucru se face, doar că trebuie să te și gîndești la așa ceva. Trist este că pictura a fost înlocuită cu realizarea unui pictor anonim, care se pare că a mai înlocuit și altă pictură a Olgăi Greceanu, la Cireșanu.

Cum în Mizil cauți pe degete lucrurile pe care să le poți arăta, cu care să te poți lăuda, acest detaliu era o comoară. Ca și ceasul din gară. Cît despre candelabrele acelea vechi, ele puteau fi măcar păstrate. Un muzeu al orașului poate include, poate spori cu astfel de obiecte. Dar se gîndește cineva cu adevărat la acest subiect?

Dumneavoastră, domnule primar Proșcan, mare iubitor de cultură, aveți habar de lucrurile acestea? Sau este deajuns să mai montați niște delfini metalici siniștri, inexpresivi, care strivesc grădina și așa micuță din fața școlii nr. 3? Nu cred că este o sănătoasă înțelegere a ideii de cultură.

 

PS În unele din postările de pe blogul său, Adrian Năstase menționa că a avut întîlniri cu administrația publică locală la Mizil pentru constituirea unui muzeu. Iată așadar că obiecte ce puteau face parte din colecțiile unui muzeu local dispar pur și simplu din inconștiența unor oameni care iau decizii. Din păcate.