Parisul Orientului

Într-o postare anterioară pusesem pseudo-jurnalul de călătorie al primarului Vienei (detalii aici). Nu știu care va fi fost impactul acestei vizite în întreaga presă centrală. Am redat doar ce am găsit printr-o întîmplare, nicidecum în urma vreunei cercetări serioase. Jurnalul e jurnal, iar pamfletul pamflet. Dar chiar și în cazul din urmă trebuie să fie ceva adevăr. Citind știrea din revista Furnica (an II, nr. 96, mai 1906), una din întrebările pe care ți le poți pune e care să fi fost detaliul care să-l fi stîrnit iarăși pe George Ranetti, pentru că, în orice caz, Mizilul nu a visat să fie Parisul Orientului ci măcar capitală de județ. Chiar dacă printre mizilenii mai în vîrstă se auzea, bineînțeles la bășcălie dar și cu o ușoară speranță, că dacă Bucureștii sînt Micul Paris, atunci Mizilul e picior de Paris. Cu „p” mic, desigur. Altfel s-ar fi zis că trăim pe picior mare și chiar n-am fi avut nici o dovadă.

 

Și ca să nu se creadă că mizilenii sau cel puțin primarii pe care i-au votat vor fi avut fantezii administrative, iată ce scria un arhitect în revista Arhitectura din mai 1935, punînd în discuție modernitatea la care aspirau mulți români, primari și arhitecți dar nu numai, și netrecînd cu vedere, firește, Parisul:

S-ar putea crede că dacă Mizilul nu a reușit să fie strălucitor, așa cum și l-au închipuit cîțiva primari ai săi de-a lungul ultimei sute de ani și un pic mai mult chiar, era de așteptat cel puțin să-și fi găsit un oraș-frate ceva mai mare, dacă Parisul nu s-ar fi lăsat sedus de fantasmele orășelului de la marginea cîmpiei. Nici asta nu s-a întîmplat. Frații Mizilului sînt un oraș din Republica Moldova - Iargara - și unul din Olanda - Lingewaard.

Auzită în Mizil

Nu mi-a venit să cred. Eram cu Mitu la Marin Ion, fost reprezentant al romilor în cadrul Primăriei. Fusesem pus în temă de Mitu: e un om cumsecade, ştie istoria romilor din Mizil, îi ştie pe toţi aici în oraş (romii). Nea Marin sau nea Ion, habar n-aveam care îi este prenumele, nu s-a ferit să spună că nu-i e ruşine de etnonimul "ţigan". Întîlnirea a fost mai degrabă una preliminară, să ne cunoaştem, să dăm mîna, să ştim de unde să ne luăm data viitoare. Tot povestind vrute şi nevrute, auzim la el expresia "picior de Paris". Aşa cică era numit Mizilul. Colocvialitate, bîrfă, băşcălie -- Dumnezeu ştie cum o fi ieşit expresia asta. De ce?, am vrut să ştim noi în următoarea secundă. Domnule, a zis domnul Marin sau Ion, oricum domnul Marin Ion, la Mizil găseai orice-ţi poftea inima. Ca-ntr-un oraş mare. Ca-n Paris, se-nţelege. Dacă Bucureştiul era "Micul Paris", atunci Mizilul, cu privirea şi piciorul ades prin Bucureştiul unde se comercializau vin, legume, crucile de piatră din zonă şi atîtea altele, ei bine, Mizilul putea să aspire măcar la statutul de genunchi al Parisului. Gară era, bulevard era (Carol), evident era şi primărie, era teatru, era Grădina Mavrului, era Catedrală (biserica Sf. Ioan), era şi bîlci, moaştele Sfintei Filofteia fuseseră aduse, Brâncoveanu avusese conac acolo (Armanu), aerodrom era, gîrlă era, statuie, piaţă, asociaţie de vînători, post de jandarmi, regiment de infanterie, bibliotecă, farmacie şi cimitir, negustori, hotel, şcoli, cîrciumi, casă de toleranţă şi atîtea altele existau şi ele. Prin urmare măcar pe-un picior de oraş mare, fie el şi Parisul luat exemplu, se putea lăuda Mizilul că şade.

Ajuns acasă, l-am întrebat pe taică-miu dacă a auzit vreodată de aşa ceva -- picior de Paris. Răspunsul a fost uimitor: Da! Şi mi-a dat argument lista de mai sus, cu ce avea, cu ce se putea înfăloşa Mizilul.