Băile Boboci - I

Sînt multe de spus despre stațiunea balneară Băile Boboci. Este menționată ca fiind cea mai veche din Țara Românească. Un argument este faptul cunoscut mai degrabă de istorici că la Băile Boboci domnul Grigore Ghica a petrecut o vară alături de curtenii săi.

Grație studiului monografic „Tohani - oameni și legendă”, semnat de domnul profesor Viorel Șoldea împreună cu Ciprian și Ioana, fiul și nora, informațiile istorice despre Băile Boboci pe care aceștia le-au adunat ar putea servi autorităților pentru revitalizarea zonei -- într-un fel sau altul. Se putea dezvolta un proiect european, știut fiind faptul că Băile Boboci sînt în proprietatea orașului Mizil. 

Redau mai jos fotocopiile capitolului dedicat Băilor Boboci (pg. 129-138) din lucrarea menționată mai sus, alături de cîteva imagini (fotografii sau cărți poștale) pe care le-am colecționat în ultimii ani.

Pentru a putea citi fotocopiile este recomandabil să le descărcați.

 

Următoarele imagini sînt o selecție a fotografiilor făcute în 2008, la resfințirea bisericii de la Băile Boboci. Recunoașteți deputatul de Mizil de la acea vremea, Adrian Năstase, aratîndu-se la față electorilor într-un moment pe care de obicei politicienii nu-l scapă: procesiuni de moaște, sfințiri de biserici, mari sărbători.

Liceul Agricol

Am petrecut 4 ani în acest liceu, 1987-1991. Noi așa îi spuneam, Liceul Agricol, însă denumirea oficială era Liceul Agroindustrial. Ne era un pic jenă față de cei de la Industrial, chiar dacă eram la clasa cea mai bună, la Economic, a Agricolului. Din 1990, parcă, sau poate ceva timp după 1990 denumirea i-a fost schimbată: Grupul Școlar Agricol Mizil. Nu știu să existe o istorie detaliată a acestui liceu. De pe internet se pot accesa date sumare, esențiale totuși, despre fondarea liceului:

«Grupul Şcolar “Tase Dumitrescu” din Mizil funcţionează într-un local impunător, realizare arhitecturală desăvârşită prin estetică, durabilitate si funcţionalitate, care a devenit, cu timpul, o emblemă a oraşului situat pe Dumul Naţional I. B., la jumătatea distanţei dintre Ploieşti şi Buzău.

Localul şcolii s-a contruit în anii grei de după primul război mondial, din banii proveniţi din donaţii ale locuitorilor urbei, cei mai mulţi practicând negustoria, dată fiind aşezarea geografică a Mizilului, la interferenţa dintre podgoriile “Dealul Mare” si câmpiile nesfârşite ale Bărăganului.

 Prin subscripţie publică, donatorii au pus la dispoziţia Comitetului Şcolar al Gimnaziului Mixt, care există deja în 1919, suma de aproximativ 50.000 de lei, cu totul insuficientă ridicării unei construcţii corespunzătoare ambiţiilor comunităţii de a înfiinţa un liceu. Ajutorul a venit din partea lui Tase Dumitrescu, spirit luminat, înţelegător desăvârşit al nevoilor vremii, care s-a gândit să înlesnească copiilor calea spre învăţătură, lăsînd, prin testamentul autentificat de Tribunalul din Buzău, nr. 1782 din 1921, Comitetului Şcolar al Gimnazului cea mai mare parte a averii sale pentru zidirea unui liceu cu internat. Legatul testamentar era compus din imobile, cambii, acţiuni, numerar, obiecte de valoare, preţuite la cîteva milioane de lei, capital considerabil pentru vremea aceea, încredinţat Casei Şcoalelor în numele Comitetului Şcolar.

 Un alt donator, Constantin Condeescu, urmaş al celebrului primar Leonida Condeescu, imortalizat în schiţa “O zi solemnă” a lui Caragiale, a înzestrat viitoarea şcoală cu un teren măsurând 0,5 ha.
 Ministrul Instrucţiunii, dr. Constantin Angelescu, dispune prin Casa Şcoalelor, în 1923, transformarea legatului Tase Dumitrescu în numerar şi încredinţează arhitectului I. Mihalcea realizarea planurilor viitoarei şcoli care este dată în folosinţă în 1925, în urmă cu 75 de ani.
 Preotul Gheorghe Jugureanu, directorul Gimnaziului Mixt, cere în 1925 autorităţilor aprobarea transformării gimnaziului în liceu şi obţine în 23 iulie 1925, prin Ordinul nr. 78058 al Ministrului. Liceul poartă numele mărinimosului donator Tase Dumitrescu, mort în 1921, la 18 mai, pomenit an de an, până în 1946, în cadrul unei festivităţi anuale, devenită o tradiţie a şcolii. Mai multe personalităţi ale timpului au evocat, în asemenea ocazii, figura marelui ctitor, Tase Dumitrescu.
 Memorabile sunt cuvintele rostite de Prea Sfântul Episcop Ghenadie al Buzăului: “Aşezarea noastră în aceste părţi ale orientului european ne cere sforţări de muncă pe toate căile şi ne obligă să propăşim în lumina sufletească cât mai mult, cât mai repede; şi acei care ajută munca şi propagă cultura trebuie slăviţi. În această privinţă Tase Dumitrescu este o pildă vie.”
 Pe parcursul timpului, şcoala a cunoscut mai multe schimbări ale profilului, materializate în schimbarea titulaturii după cum urmează:
-1925-1938: liceu teoretic;
-1938-1948: liceu comercial;
-1948-1962: centru şcolar agricol;
-1962-1964: şcoala medie tehnică agricolă;
-1964-1976: şcoală tehnică de contabilitate şi merceologie ;
-1967-1972: liceu agricol;
-1972-1990: liceu agroindustrial;
-1990-2000: grup şcolar agricol;
-din 2000 : grup şcolar “Tase Dumitrescu”; » (date luate de aici)

Alte informații, însă minate de contextul ideologic în care trebuiau prezentate, apar în monografia orașului Mizil scrisă de profesorul Ion Panait.

«La insistenţele aceluiaşi Leonida Condeescu, în anul 1902 se înfiinţează la Mizil Şcoala elementară de meserii. Deşi nu s-a găsit un ordin de înfiinţare, în mod cert ea exista în 1902 deoarece din "Registrul matricol nr. 3 de inventar, rezultă că în anul 190 şcoala avea 27 de elevi".
În perioada 1902–1916 şcoala este absolvită de 199 de elevi calificaţi în meseriile de fierari, strungari, rotari şi dogari. Atelierele şcolii primeau comenzi atât de la particulari cât şi de la unităţi militare. "Cu adresa nr. 749 din 4 aprilie 1915 regimentul 72 infanterie comandă la atelierele şcolii executarea unor cutii metalice şi roţile necesare transporturilor militare şi trenurilor de luptă.
Documentele de arhivă demonstrează că şcoala obţinea importante beneficii în ateliere. "Numai în 1915 la sfârşitul anului şcolar, beneficiile atelierelor se ridicau la suma de 4336 lei”. Beneficiile importante obţinute, necesitatea şcolii elementare de meserii şi la insistenţale repetate ale dirigintelui acestei şcoli, în exerciţiul financiar 1916–1917 al bugetului de venituri şi cheltuieli a judeţului Buzău un paragraf special prevedea: "Anuitatea împrumutului de lei 75000 ce urmează a se contracta la Casa creditului judeţean şi comunal pentru cumpărarea terenului şi construirea unui local propriu pentru şcola de meserii din Mizil".
Datorită războiului construcţia şcolii va fi întârziată până în anul 1925. Începând din anul 1926 şcoala este transformată prin ordinul nr. 29034 din 1 aprilie în Şcoală inferioară de meserii cu durata de stadii de 3 ani, avînd meseriile de: tâmplar, forjor, dogar şi croitor.
În şcoală încă din clasa I-a se efectua o zi de practică completă în atelier, în celelalte zile practica de atelier se îmbina cu pregătirea teoretică. Un accent deosebit se acorda disciplinelor realiste: matematica, tehnologia meseriei, desen tehnic şi geometrie.
"În 1926 şcoala avea 7 cadre didactice şi 100 de elevi. Din 1942 se transformă în Gimnaziu industrial de gradul I cu durata de studii de 6 ani, iar în 1945 va deveni Gimnaziu industrial".
După reforma invăţământului din 1948 ultimele două clase, a V-a şi a VI-a, sunt transformate în Şcoala tehnică profesională, iar în anul 1951 se desfiinţează, creându-se o Şcoală profesională de viticultură şi vinificaţie, care se va desfiinţa în 1953.
Învăţământul liceal de cultură generală se dezvoltă după primul război mondial. În 1919, la insistenţele mizilenilor sprijiniţi de un alt "inimos primar" Spirea Anastasiu, se înfiinţează la Mizil un Gimnaziu mixt. "Întemeiat prin Decret Regal nr. 3864 din 4 septembrie 1919", va funcţiona până în anul 1925 în fosta şcoală Ion Crăciunescu, când se va da în folosinţă un local nou construit din vânzările şi licitaţiile succesiuii negustorului mizilean Tasse Dumitrescu.
"Hardughia cea roşie s-a înălţat din sfertul de pâine, din dramul de grăsime, din bucăţica de zahăr a mahalalelor sărace care târguiseră la băcănia răposatului şi din lada de fier plină de sălbi şi mahmudele de aur, de cercei şi mărgăritare, de inele şi ghiuluri bătute în diamante, dăruită Casei Şcoalelor. Lada ceia fusese o prinzătoare de amaneturi cu dobândă grea ce curgea zi şi noapte ca gârla Istăului printre mormanele de bălegar din marginea târgului”.
"Odată cu darea în folosinţă a noii clădiri gimnaziul se va transforma în Liceu teoretic prin ordinul nr.78058 din 28 iulie 1925 al Ministerului Instrucţiunii".
"În 1934 se va înfiinţa şi un Gimnaziu de fete cu clase extrabugetare, dar care va fi desfiinţat în anu1 1938, când şi Liceu1 teoretic va fi transformat în Liceu comercial. Acesta va funcţiona până în anul 1948 când va fi reorganizat prin reforma învăţământului din 1948 pe profil de Şcoală tehnică de administraţie economica şi Şcoală medie tehnică de agricultură."
O imagine succintă asupra sistemului de instrucţie şi educaţie la Liceul Tasse Dumitrescu din Mizil între cele două războaie mondiale ne sunt redate plastic de fostul dascăl Ioachim Botez: 

"Aici, copii localnici ori de prin părţile dealurilor vecine încărcate de podgorii în loc să deprindă a croi doage, a încheia boloboace şi a învăţa despre zămislirea vinurilor, studiau limba latină cu un belfer care nu ştia din Horaţiu decât ...Ergo Bibamus (aşa dar, să bem!).
Se făceau şi ceasuri de educaţie morală. Urmarea lor practică era cu totul alta decât cea dorită. Dacă se lipeau în ferestre listele cu corijenţii apoi a doua zi trebuia chemat geamgiul cu lada lui de scule. Dacă un belfer se arăta neînduplecat, n-avea ce căuta noaptea pe la cele răspântii mai dosnice. Aşa a fost s-o pățesc eu în cetatea Mizilului, loc de oameni aprigi, dar unde zavistia şi bârfeala, ca în toate târgurile mărunte, era o molimă fără raţiune şi fără leac.” 

"În vremea aceea, unii dascali lăsau cât mai mulţi corigenţi pentru că examenul de îndreptare era cu plată.
O sută lei...
– Trece-l, bre! stăruia belferul de istorie pe lângă cel de nemţeşte.
–Nu! a răspuns Tapirul.
–De ce, bre ?...
–Pentru că...
Şi zvârlind creionul pe foaia catalogului unde drămuia media, Tapirul se răsturna râzând în scaun şi-şi freca degetul gros de vârful arătătorului.
Ce hatâr putea să aibă belferul de istorie? El, când intra în clasă, deschidea catalogul ca pe un catastif de băcănie, îl răsfoia, privea încruntat peste geamurile ochelarilor şi striga cutărui şcolar clătinând din cap:
–N-ai mai!... N-ai mai!...
În propoziţiune dezvoltată, asta însemna: N-ai mai adus nici un burduf de brânză, nici o gâscă, nici o damigeană de ţuică”. 

Între cele două războaie mondiale viaţa culturală a oraşului se dezvoltă lent. Încercări sporadice de a scoate din anonimat Mizilul se lovesc de nepăsarea administraţiei comunale şi a protipendadei orăşeneşti, îmbogăţite din comerţul de cereale şi monopol. O publicaţie de interes şcolar este "Anuarul societăţii culturale" M. Eminescu al elevilor din Mizil, editat sub îndrumarea profesorului D. R. Mazilu, anuar care va apărea în patru numere anuale până în anul 1931–1932.
O încercare lăudabilă se face în 1933, când la Mizil un grup de tineri în majoritate elevi ai liceului, editează o revistă locală "Răsărit dc soare". Revista îşi propunea să publice articole literare, artistice, ştiinţifice şi de critică literară. Îşi avea administraţia în str. Iuliu Maniu nr. 5 (azi maior Ivanovici). Redactor era un oarecare Ionel Vodarici (N.Tristea), administrator Nicolae Dragomirescu, iar secretar de redacţie Gheorghe Mantu. Tipărirea revistei se făcea la Buzău.
În primul număr al revistei se arăta: "În aceste vremuri de grea cumpănă, când o criză financiară atât de acută bântuie întreaga omenire, când omul de abia îşi poate întreţine o existenţă ingrată, apariţia unei noi reviste este cât se poate de dificilă. Au trebuit sacrificii mari, a trebuit o muncă înverşunată spre a ajunge la ţinta dorită; apariţia unei reviste într-un asemenea cadru şi cu astfel de material într-un orăşel ca al nostru."
Revista îşi avea corespondenţi în mai multe oraşe ale ţării, la Constanţa, Deva, Buzău, Brăila şi Galaţi. Din relatările unuia dintre fondatorii revistei reiese că aceasta a apărut în 3 numere, cel de al patrulea număr a fost confiscat de autorităţile judeţului Buzău, deoarece nu aveau autorizaţie de tipărire a unei reviste. (Acest al 4-lea număr putea fi văzut în anul 1935 în hala de peşte din Buzău, folosit ca ambalaj, după cum relatează fondatorul amintit).
Alături de această încercare neizbutită, în 1937 se înfiinţează pe lângă Liceul Tasse Dumitrescu un Ateneu Popular, care îşi propunea să prezinte elevilor şi locuitorilor oraşului teme de cultură generală, ştiinţifice şi cu caracter militar, de interes general. Astfel în 1937 se fac expuneri de către profesorii liceului şi ofiţerii din oraş pe diferite teme: Apărarea contra gazelor de luptă, Calea Lactee, Universul în poezia bacoviană şi altele.
Raportate la dimensiunile modeste ale târguluii de altă dată, târg ce trăia monotonia unei existenţe cu orizont limitat, ritmurile de după anul 1944 îşi dezvăluie, fără îndoială, sensul major şi dinamic.
Ca toate aşezărilor patriei, întinerite prin politica lucidă şi înţeleaptă a Partidului Comunist Român, oraşul Mizil a cunoscut transformări esenţiale pe planul vieţii spirituale. Dacă în anul 1944 Mizilul avea 1513 analfabeţi, în anul 1948 acest flagel al regimului burghezo-moşieresc este lichidat, iar porţile şcolii sunt larg deschise tuturor copiilor oamenilor muncii. "Astfel numărul elevilor din şcolile primare şi gimnaziul unic din oraş se ridicase la 721, al celor din învăţământul tehnic de specialitate, economic şi agricol se ridica la circa 180".»

Evident, ar mai fi multe de spus. Întîi aș trimite la scrierile lui Ioachim Botez, Însemnările unui belfer, în care autorul își amintește întîmplările din viața de profesor, cu doi ani petrecuți la Mizil, chiar în acest liceu, pe la mijlocul anilor 30. Ar fi de scotocit prin arhivele liceului -- dar cine să o facă? O monografie a orașului, lipsită de curenții ideologici ai trecutului recent, ar trebui să cuprindă întreaga poveste a acestui liceu. Și ar mai fi istoriile personale, pe care fiecare generație trecută pe acolo le are.

Pentru că este prima postare pe acest subiect, un început deci, și pentru a stimula călătoria în trecutul personal al unora dintre cei ce vor citi această postare, aveți mai jos cîteva cărți poștale care surprind clădirea liceului în perioade diferite.

Liceul Tase Dumitrescu -1934

Școala medie tehnică agricolă -1955

---

Centrul școlar agricol - anii 50 (RPR)

pînă în al doilea război mondial

desen de prof. Marian Frangulea (1997)

Statistici, catagrafii, recensăminte

Anul trecut toate cele românești au trecut prin pixurile recenzorilor. Deja au apărut unele rezultate, declarate preliminare, dar pînă cînd se va trage linie iar fiecare primărie va ști ce are în ogradă, cu toate marjele de imprecizie, iată puțină istorie.  Desigur, în ceea ce privește Mizilul. Deocamdată timpul, interesul și sursele pe care le-am avut la dispoziție m-au îndreptat spre patentari {patentar = persoană care plătea patentă; patentă = Drept de a profesa, de a exercita (pe cont propriu) o activitate sau o acțiune comercială. 2. (Înv.) Impozit anual plătit de negustori și de liberii-profesioniști; act prin care se confirma plata acestui impozit și dreptul de exercitare a comerțului sau a profesiunii libere. [Var.: patént s. n.] – Din fr. patente, germ. Patent. / DEX 1998}.

Una dintre surse este volumul lui Vladimir Diculescu, Bresle, negustori și meseriași în Țara Românească (1830-1848), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973. În capitolul VI Evoluția statistică a patentarilor se fac cîteva precizări importante: Datorită faptului că în legislație era prevăzut că patente puteau elibera numai maghistraturile din orașe și tîrguri, nu și primăîriile comunelor, în cifrele referitoare la fiecare oraș și tîrg sînt incluși și meșterii și negustorii din comunele mai apropiate, care luaseră patente. În județele în care nu exista decît un singur centru urban, ca Brăila, Buzău, Ilfov, Muscel, Olt, Romanați, Dolj, reședințele eliberaseră patente pentru toate comunele din raza județului. În total în Țara Românească la această dată (1831) existau 18 județe. În ceea ce privește centrele urbane, numărul lor se ridica la 34. Dintre acestea, 18 erau socotite orașe, și anume: Focșani, Brăila, Buzău, Vălenii de Munte, Ploiești, Tîrgoviște, București, Giurgiu, Rușii de Vede,, Cîmpulung, Pitești, Curtea de Argeș, Slatina, Craiova, Caracal, Rîmnicu Vîlcea, Tg. Jiu, Cerneți. Alte 16 localități erau socotite tîrguri: Rîmnicu Sărat (Slam Rîmnic), Urlași, Slănic, Mizil, Filipești, Cîmpina, Găești, Potlogi, Călărași, Urziceni, Zimnicea, Mavrodin, Vel Ocna, (Ocnele Mari), Drăgășani, Horez și Baia de Aramă. Catagrafia prezintă avantajul că pentru fiecare județ în parte se poate vedea care erau profesiile ce se practicau și numărul de persoane (negustori, meșteri și calfe) ocupate în fiecare profesie. Din tabelul cu meserii am extras ceea ce este valabil pentru Mizil (și comunele dimprejur): bogasieri - 4; cojocari groși - 34; croitori -23; cizmari - 86; plăpumari - 1; tîmplari - 1; bărbieri - 17; brutari - 16; simigii - 1; rachieri - 5; cîrciumari - 10; băcani - 67; boiangii - 2; curelari - 1; arendași - 19; măcelari - 21; bragagii - 1; lumînărari de seu - 2; dulgheri - 8;  zidari - 5; pescari - 2; săpunari - 9; olari - 3; precupeți - 2; tabaci - 30; trăistari - 3; surecci - 3; mămulari - 1; total - 377. La nivelul întregii Țări Românești, ordinea în repartizarea numerică a meseriașilor după natura profesiunilor era: 1. domeniul alimentar; 2. comerțul cu textile și confecționarea hainelor; 3. domeniul pielăriei și încălțămintei; 4. domeniul construcțiilor și al prelucrării lemnului; 5. alte categorii de meserii (arendași, capanlîi, comisionari, geambași, gelepi, matrapazi, precupeți, surecci și toptangii).

Catagrafia din 1835 are o diferență față de cea din 1831: în cifrele prezentate au fost incluși numai patentari negustori și meșteri, fără calfe, iar pe de altă parte, din ea aflăm date precise pentru fiecare județ, asupra celor cinci categorii de patente eliberate. Cifrele sînt date de data aceasta pe fiecare oraș sau tîrg separat. Astfel, pentru Mizil datele sînt acestea: cîrciumari - 6; băcani - 51 boiangii - 2; precupeți - 45; arendași - 7; blănari și cojocari - 22; măcelari - 1; bărbieri - 3; cizmari - 7; croitori - 7; velniceri - 3; fierari - 12; lăutari - 11; olari - 4; plăpumari - 1; meseriași - 4. În ceea ce privește categoria patentei, cifrele sînt următoarele: categoria I - 0; categoria II - 11; categoria III - 108; categoria IV - 5; categoria V - 62; total - 186.

Am regăsit Catagrafia 1835 în volumul Documente privitoare la economia Țării Românești (1800 - 1850), culese de I. Cojocaru, Vol. II, Editura Științifică, București, 1958, avînd  în dreptul Tîrgul Minzilului, cu comunele apropiate, urmtoarele cifre:

Arendași: Mizil 2, Conduratu 1, Loloiasca 1, Istrița de Jos 2, Tisău 1.

Băcani: Mahalaua Maichii Precistii 14, Mahalaua Oborului 14, Mahalaua Olarilor 5, Mahalaua Pescarilor 6, Glodeanu-Cîrlig 2, Tohani 1, Vadu Părului 1, Fefelei 1, Breaza 2, Călugăreni 1, Tisău 2, Degerați 1, Mizil 1.

Precupeți: Mahalaua Pescarilor 4, Mahalaua Olarilor 1, Nucet 1, Mizil 4, Degerați 6, Crăciunești 1, Valea Scheilor 2, Mahalaua Oborului 3, Mărgineanu 1, Pietroasa 1, Năeni 1, Vadu Săpat 3, Baba Ana 2, Amaru 1, Călugăreni 3, Breaza 1, Fulga 5, Fințești 1, Tătărăii Conduratului 1, Fefelei 1, Valea Sibiciului 1, Vadu Părului 1.

Olari: Mahalaua Olarilor 4.

Măcelari: Mahalaua Oborului 1.

Cîrciumari: Mahalaua Maichii Precistii 1, Mahalaua Oborului 2, Mahalaua Olarilor 2, Săhăteni 1.

Cojocari: Mahalaua Maichii Precistii 5, Mahalaua Olarilor 4, Mahalaua Pescarilor 4, Săhăteni 1, Fulga 1, Mahalaua Oborului 3, Fințești 1, Valea Scheilor 1, Mizil 2. 

Cizmari: Mahalaua Pescarilor 1, Mahalaua Precistii 2, Mahalaua Olarilor 1, Călugăreni 1, Mizil 2, Vispești 1.

Croitori: Mahalaua Olarilor 3, Mahalaua Oborului 1, Mahalaua Pescarilor 1, Mahalaua Precistii 1, Năeni 1.

Plăpumari: Valea Scheilor 1.

Bărbieri: Mahalaua Pescarilor 1, Mahalaua Olarilor 2.

Boiangii: Fefelei 1, Mizil 1.

Meseriiași:  Fefelei 1, Călugăreni 1, Sibiciu de Jos 1, Baba Ana 1.

Povarnagii: Nucet 3.

Curelari: Tohani 1.

Lăutari: Mahalaua Oborului 11.

Fierari: Mahalaua Oborului 11, Mahalaua Pescarilor 1.

Singura statistică de după 1835 de care am putut da, fără însă a face eforturi prea mari de documentare, este cea reprodusă în Marele Dicționar Geografic al României (pag. 357 și 358 vol. 4) - G.I. Lahovari, C.I. Brătianu și G. Tocilescu care prezintă o situație a Mizilului în preajma anului 1900. Aveam cele două pagini xerocopiate, dar Dorin Muntean mi-a dat o mînă de ajutor semnalîndu-mi unde pot găsi pe internet acest dicționar -- pe această îi mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l-a dat. Le puteți urmări mai îndeaproape cu un dublu click.

Sînt date pe marginea cărora putem să visăm ce a fost acest Mizil și care pot fi de folos pentru a pune un început unui muzeu local, despre care Adrian Năstase mărturisea pe blogul său a purtat discuții în cîteva rînduri la primărie. Împreună cu cine și ce anume a discutat, acestea sînt alte probleme. Viitorul acestei chestiuni s-ar putea să fie interesant, cîtă vreme Adrian Năstase a ctitorit Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din dublă postură, donator și prim-ministru, și Muzeul Național de Artă Contemporană. Acest background ar putea înlătura posibilitatea ca într-un posibil muzeu din provincie să se respire un aer provincial, ceea ce nu este neapărat o garanție. Este o afirmație care pleacă de la o realitate: proiectul de bust care s-ar părea că se va materializa în această primăvara în fața Policlinicii îl are ca subiect pe Adrian Păunescu. Locul cu pricina a aparținut Generalului Mavros, ceea ce a și făcut ca imensul loc viran, devenita apoi un soi de parc, să fie numit Grădina Mavrului. Ginerele acestuia, Ioan C. Cantacuzino, a moștenit proprietatea Mizilului, deci și Grădina, și a construit biserica de alături (cu hramul Sf. Ioan). Mai mult, în urma incendiului care a distrus orașul a împroprietărit negustorii locali. În cîteva cuvinte, a salvat așezarea de la dispariție. S-ar cuveni ca în ceasul al douăsprezecelea bustul lui Adrian Păunescu să fie dus în altă parte în județ, cîtă vreme realizarea se pare că este susținută finaciar de Consiliului Județean Prahova, prin zelul președintelui Mircea Cosma, deținătorul și al funcției de președinte al Societății Cultural Istorice ”Mihai Viteazul” Ploiești, postură din care se poate declara cu destulă ușurință un baron al busturilor -- a se verifica prodigioasa activitate pe teritoriul monumentelor de for public în CV-ul domniei sale, adică aici. Nu, sfîrșitul acestei postări nu m-a găsit departe de subiectul cu acre am început-o. Dacă cei de la Primăria Mizil ar ști mai multe lucruri din istoria locală, Adrian Păunescu nu prea ar avea ce căuta în bronz sau alt metal la Mizil. Eventual lîngă stadionul Petrolul, unde în anii 80 Cenaclul Flacăra și-a aflat sfîrșitul ante-decembrist.

Ultima lecţie de istorie

Aproape din sîmbătă în sîmbătă e vremea morţilor. Cu mesele întinse, acoperite cu muşamale fără moarte, dar parcă şi fără viaţă. Cu pungi în care sînt înghesuite mere, dulciuri şi pîinici. Cu sticlele de vin şi colivele alături. Şi zeci de lumînări aprinse. Cînd eram mic mi se părea un loc bolnăvicios masa asta plină. Masa sîmbetei. Ca şi Apa Sîmbetei care duce în Iad. Norocul meu a fost întîlnirea cu pictorul Horia Bernea în cataloage, apoi în expoziţii. Mi-a smuls nevoinţa suportării mesei de sîmbătă.

De Hrana pictată de Bernea mi-am reamintit pe 7 februarie 2009, cînd fost înmormîntat Ion Nistor – profesor de istorie în Mizil. 73 de ani. O sîmbătă obişnuită. Am mers la Mizil special pentru înmormîntare. Îl cunoscusem acum vreo trei-patru ani. Ştiam că se tot zbate să adune informaţii de tot felul pentru monografia oraşului. Cum am putut, i-am dat şi eu o mînă de ajutor. I-am găsit chiar şi o variantă a Mioriţei culeasă la Mizil de Ovid Densuşianu prin 1886. Pe-asta n-o ştia. I-am adus mai multe lucruri despre care nu avea habar. Îl văzusem ultima oară la Alexandra Café bînd un ceai. Era aproape gata cu tehnoredactarea monografiei, care se găsea la un profesor de informatică – Popescu sau Ionescu. Cînd am ajuns la biserică, apropiaţii răposatului vorbeau deja despre destinul monografiei. Ce se va întîmpla cu ea. Singura, adevărata moştenire de pe urma mortului. Vocile din curtea bisericii erau deja aprinse. Ionescu sau Popescu era un indezirabil, un neavenit, în gurile lor. Monografia ar trebui dată primarului, spuneau. Primarul care nu-l sprijinise mai deloc pe profesor, şi asta pentru că agrea o altă monografie, a altui profesor de istorie, mort nu mult după 1990.

Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu.
Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul. Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.

Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?

* * *

În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei :
– Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.

fotografie preluată de pe situl www.romeojulietalamizil.ro

?

sau

Ce-ar fi de ales între

un loc heraldic sau un

oraş fără de stemă

Cînd am căutat pe wikipedia minime date despre Mizil, am dat de o monografie schiţată (poate chiar ceva mai mult decît atît). Cele mai multe dintre informaţii găsite acolo îmi erau cunoscute. Deseori am încercat (am început) să strîng poveşti, convenţionale sau nu, despre orăşelul meu, iar uneori mi s-a întîmplat să dau chiar şi de surprize. Un gest repetat, să intru pe wiki-mizilul meu, în speranţa de a mai găsi ceva nou. Dar... nu – aceleaşi lucruri, însoţite de acelaşi semn de întrebare peste care trecusem de fiecare dată. În susul pagini, în partea dreaptă, în caseta cu datele la zi, de altfel convenţionale: amplasare, ţară, judeţ, atestare documentară, populaţie, suprafaţă, densitatea populaţiei, altitudine, localităţi componente, primar, site web – stema lipsea. În copilărie fusesem fascinat de steme. Toate celelalte date, istoria întreagă mi se părea că trebuie condensată în forma aceea de dreptunghi cu două colţuri rotunjite, ca de emblemă a unei echipe de fotbal. Unica formă în care poate fi înghesuit ADN-ul unui oraş, mă gîndeam. Colecţionasem cu rîvnă aproape toate timbrele cu steme ale judeţelor şi municipiilor, două serii lunguieţe din care mai toţi copiii aveau cel puţin o duzină de exemplare, sperînd (degeaba) că voi da într-un sfîrşit şi de stema oraşului meu. Doar cînd ieşeam din oraş cu maşina, spre Ploieşti sau Buzău, vedeam pe borna care marca începutul-sfîrşit al oraşului o stemă grosolană şi, cum bănuiam, încropită de cine ştie ce funcţionar al primăriei. Îmi mai amintesc că la cercul de desen de la Casa Pionierilor şi a Şoimilor Patriei profesorul Frangulea făcea nişte imprimeuri cu sită: atît fanionul Stelei Mizil, cît şi o stemă a oraşului. Cum nu prea mi le mai aduc aminte şi cum nici pe departe să-mi fi părut soluţii indiscutabile pentru problema reprezentării, am început să-mi bat capul. Ce anume s-ar potrivi unei steme goale? La urma urmei, goliciunea (cu un semn de întrebare în mijloc) din caseta tip a wikipediei n-ar fi chiar atît de lipsită de un înţeles pentru oraşul care pare să-şi fi adjudecat titlul de loc unde nu se întîmplă nimic. Un loc misterios (de ce nu?), de care se leagă toată lumea ca de un ţap ispăşitor, atunci cînd mai ai nervi să fixezi marginile lucrului normal, posibil, civilizat.
Prima soluţie am găsit-o din întîmplare, răsfoind cartea lui Ştefan Bănulescu, Scrisori din provincia de sud-est sau o bătălie cu povestiri. E acolo un text (Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti) în care un personaj, posesorul unui anume caraghioslîc, cu numele Spirică Anastasiu (fost primar şi negustor, sau invers), care, pătruns de obsesia scrierii unei istorii a oraşului, strînsese cîteva dosare cu informaţii şi fotografii, pe care chiar i le oferă lui Ştefan Bănulescu. Acesta notează printre altele, cu o ironie atotînsoţitoare dar şi complice, că Spirică îi arătase o presupusă stemă veche a Mizilului şi Fefeleiului care s-ar fi găsit la temelia unei case, pe un pergament cusut pe pînză. Stema, reprodusă în desen de cărbune, conţine: un copac, doi snopi de grîu, o vioară şi un as de pică. Informaţie preţioasă. Nu ştiu rostul copacului, în rest totul se justifică: lăutari, ţigani şi agricultori, s-ar putea decripta la botul calului. Filip Brunea Fox reuşise o descriere a Mizilului, un pic altfel decît Geo Bogza, pe fondul înmormîntării lăutarului Mitică Mamaia, la catafalcul căruia cîntaseră două sute de colegi de breaslă. Explicabilă prezenţa viorii şi a asului de pică împreună, chiar dacă unora li s-ar părea o tautologie. Snopii de grîu au şi ei rostul lor, doar e început de Bărăgan la Mizil. Dar cum e cu rostul copacului, asta n-am putut să-mi dau seama.
În cele din urmă, totul poate fi discutabil. Un copac primordial, despre care nimeni nu mai ştie nimic, chiar şi vioara care nu mai are reprezentarea de altădată – o asemenea stemă se cere oricînd, de-acum încolo, pusă în discuţie. Cît despre asul de pică şi cei doi snopi, aceştia sînt încă validaţi de realitatea imediată, nu însă şi de neînlocuit.
Dacă în Mizil şi-ar fi găsit loc de activitate vreun grup protocronist (aşa cum Martorii lui Iehova şi-au stabilit un regat, iar alte trei culte neo-protestante de asemenea), acesta poate că ar fi depus în chip de propunere pentru stema oraşului cimbrişorul, argumentaţia neîncăpînd decît în baierele unei lingvistici ambigue, pentru simplul motiv că cimbrişorului (Thymus vulgaris) i se spune mizila în limba „strămoşească” a dacilor (potrivit lucrărilor „De materia medica” a lui Dioscoride Pedanaios şi „Herbarius”-ul lui Pseudo-Apuleius). Adevărul este că s-ar fi putut ajunge chiar mai departe, dar nu a fost să avem o asemenea anvergură ficţională.
Acum parcă îmi aduc aminte că cineva mi-a pomenit odată de prezenţa pe stemă a unui cal cabrat. Ceva cam ca la Ferrari. Şi se prea poate să se fi-ntîmplat aşa, pentru o vreme, de această variantă neputînd fi responsabil decît Caragiale, mare prieten al oraşului. El pomenise în O zi solemnă de cursele de cai pe deşelate pînă spre Lipia, aproape de Buzău. În Mizil auzisem de altfel de geambaşii din ţigănie, iar în copilărie chiar prinsesem cîteva potcovării ca-n poveşti, cu foale şi cleşti ce-mi păreau a avea demensiuni fantastice, dispuse de-a lungul şoselei Mihai Bravu (şoseaua naţională), în lungul căreia trece, suprapus şi invizibil, paralela 45°, un prilej de laudă pentru mizileni. Dar cum pe spusele cuiva, pe care nu ţi-l mai aminteşti, nu te poţi baza, am lăsat-o aşa – doar o poveste, cu minima ei doză mecanico-livrescă.
Povestea cu calul gata de cursă, recunosc, mi-am pregătit-o atent. Cum puteam să-mi aranjez mai bine altă intrare, chiar mai solidă pentru o emblemă? Dacă e să stăm strîmb pentru a judeca drept (ce m-a enervat vorba asta de presupus duh), poştalionul ar fi cea mai potrivită idee pentru design-ul stemei. Ar include, fireşte, şi calul, pentru a împăca propunerea dinainte, dar mai ales ar cuprinde esenţa aşezării, de staţie de poştă – menzilhanea. Deocamdată, Poştalionul e doar un ziar, unul din cele trei ale oraşului, mai degrabă pentru accentua ideea risipei de hîrtie şi cerneală tipografică pentru un oraş cu 16.000 de suflete şi o anvergură pe care cîţiva scriitori importanţi n-au reuşit să i-o găsească.
Dacă m-aş mai strădui, cu siguranţă că aş putea împacheta încă vreo cîteva astfel de propuneri. Şi uite, chiar nu mă pot abţine. Mai zic una, că dacă s-ar găsi un portret al lui Leonida Condeescu, pe acela l-aş pune în cîmpul stemei. Un personaj aşa de pozitiv, printre puţinii dintre eroii lui Caragiale. Şi aici ar fi tot hazul, pentru că, reuşind să convingă autorităţile să impună acceleratului Bucureşti – Breslau – Berlin o oprire la Mizil, Leonida Condeescu n-a făcut altceva decît să-şi atragă furiile destinului. Moartea lui, în luna ianuarie a anului 1906, fusese de fapt o sinucidere. Primarul Leonida se aruncase de bună voie şi nesilit de nimeni în faţa trenului şi a morţii, după datările ziarului Evenimentul din Iaşi. Iar dacă portretul domnului Leonida n-ar fi de găsit, măcar o locomotivă (doar el o oprise şi-n ziua solemnă a festivităţilor de 1 mai 1900, şi-n cea la fel de solemnă a propriului sfîrşit) tot s-ar cuveni să-şi odihnească osiile pe stema neelucidată.
Mă tem însă că trebuie să închei fără a avea ceva serios de spus şi de propus. Poate că cineva străin ar trebui să vină în oraş şi să observe la rece, obiectiv acel ceva potrivit, modern, după noul chipul european al urbei. Cum de aproape douăzeci de ani sînt mai degrabă un străin pentru (odată măreţul) Mizil, eu, unul, m-aş opri totuşi la obeliscul (meşterit, cu cîteva libertăţi artistice, după chipul şi asemănarea Coloanei fără sfîrşit a lui Brîncuşi) proaspăt instalat în centrul oraşului, căruia primarul i-a făcut o prezentare succintă, esenţă a esenţelor unui loc unde de obicei nimic nu pare să se întîmple:
- O coloană a infinitului ceva mai stilizată!