Gara cu ederă bătrână
Am copilărit la două case de gară — gara Mizilului. Loc de joacă, loc de visare, loc de plecare şi de întoarcere. Eu am poveştile mele, nu neapărat spectaculoase, dar de folos întrucîtva unei istorii fragmentare a acestei gări obişnuite. Îmi plac istoriile disparate — golurile de memorie lasă suficient loc fantasmei şi din punctul ăsta gara poate arăta cu totul altfel, literaturizată. Reiau şi rezum, a cîta oară?, o parte din toate aceste amintiri...
În apropierea gării, de o parte şi de alta, sînt două castele de apă — căzute în paragină şi atunci, în anii ’80, iar acum cu-atît mai mult. Părăsite, pur şi simplu. Nu mai spun că pot fi clasate în patrimoniul industrial (pentru mai multe pe acest subiect click aici), aşa cum sînt clasate crucile de piatră din oraş şi din extremităţi (podul de peste Istău din Fefelei; la ieşirea spre Loloiasca; crucea de jurământ de pe strada Tudor Vladimirescu etc.). Odată am fost capul răutăţilor: am urcat în castelul de apă până sus cu o gaşcă impresionantă de copii. De fiecare dată cînd îmi amintesc mi se zburleşte părul de frică. Era atît de uşor să picăm în bazinul plin cu apă murdară, gunoaie şi rahat... Am văzut oameni tăiaţi de tren, cu rămăşiţele trupeşti bucătăţite şi înşirate pe zeci de metri. Am văzut galerii de fotbal şi armate de ţigănci cu coşurile doldora de seminţe, gume de mestecat şi ţigări bulgăreşti ori albaneze. Am găsit cutia poştală de pe peron deschisă, nesupravegheată de nimeni, am băgat mîinile în scrisori şi am fugit cu ele la celălalt castel de apă, unde am citit cu nesaţ confesiunile şi declaraţiile de dragoste ale unor soldaţi. Am roit mut de o admiraţie tîmpă pe lîngă trenurile ruseşti care opreau mai degrabă întîmplător, încercînd să cerşim stilouri chinezeşti sau orice altceva străinez. Am urmărit şi am fost urmărit. Am descărcat pepeni din vagoanele de marfă. Am furat din vagoane cu maculatură caiete de matematică pentru a avea la îndemînă probleme rezolvate de copiii din Piatra-Neamţ, Bacău ori alte oraşe ale Moldovei. Am jucat pititea în triaj, sărind dintr-o garnitură în alta. Am umblat la frînele unor vagoane trase pe linie moartă, deblocîndu-le, lăsîndu-le să curgă spre linia pe care tocmai venea un tren dinspre Ploieşti — am transpirat ca toţi dracii încercînd să restabilim situaţia, oprind cele trei vagoane la cîţiva metri de o catastrofă feroviară. Am înălţat zmee pe cîmpul din spatele bazei de recepţie pentru cereale. Am pornit cu Doru Suditu cu un tren de marfă pentru a culege iarbă pentru găini, dar iarbă de la ţară, adică de la Inoteşti, următoarea staţie spre Ploieşti, pentru că Mizilul era oraş, era prea poluat pentru găinile noastre, dar marfarul n-a oprit la Inoteşti, nici la Tomşani, nici la Cricov, nici la Muru, nici la Valea Călugărească, ci abia după podul de peste Teleajen — tocmai de-acolo ne-am întors pe jos pînă la Inoteşti, unde am prins la milimetru un personal. Acestea şi mult mai multe am făcut. Şi-am auzit poveşti cu tipi din generaţia părinţilor mei, indivizi care mergeau în mîini pe acoperişul vagoanelor — pe vremea aceea trenul mergea agale, iar călătorii stăteau uneori şi deasupra. Sînt foarte mulţi cei care ar avea ceva de povestit despre gara Mizilului. Istorii mici, e drept. Toată înşiruirea asta de amintiri răzleţe o datorez descoperirii unor cărţi poştale de care n-aveam habar (credit dl. Traian Bendereţchi). Şi ca să nu le ataşez doar zvîcnirile copilăriei mele, am decupat din Însemnările unui belfer, cartea lui Ioachim Botez, fragmente în care aminteşte de gara cu ederă bătrână. Gara aceea nu mai e. Am extras aceste fragmente pentru cei ce nu ştiu că această gară, în care a oprit expresul de Berlin, dar şi locul în care eroul acestui mic triumf local a sfîrşit lovit de o locomotivă, era cu totul alta decît cea de acum:
„Neputînd călători ca mult învăţatul şi fericitul Montaigne, care acum patru veacuri hoinărea numai de pofta inimii, mâncând pe la mânăstiri anghinare cu unt ori potârnichi rumene slujite de albe mâini de stareţă, poposind pe la hanuri vestite unde se ospăta cu lipie caldă cu slănină, cu mărar şi căţei de usturoi, şi cetea pe Strabon, noi ne fărâmăm vremea şi oasele pe linia Bucureşti-Mizil şi înapoi. Asta, în limba dăscălească se chiamă însă profesor navetist, nu vagabond. (...) Trenul aleargă acum peste traversele îngheţate şi scânteind de bruma nopţii, ca peste un covor învrâstat cu fire de beteală, trece pe lângă căpiţe de paie şi glugi de coceni peste care zăpada are să se aşeze ca frişca pe nişte cataifuri uriaşe, şi se opreşte gâfâind în gara Mizilului cu ederă înroşită de toamnă atârnând de streaşină ca o perdea grea de purpură şi matostat. Astă primăvară, se întindea aici până departe în zarea fumurie, un lan galben de rapiţă de parcă toate cântătoarele din insulele canare ar fi tăbărât să ciugulească iarbă, lângă cetatea aşa de hulită a lui Conu Leonida.” (Belfer vagabond)
„Zeiţa cărţilor şi a înţelepciunii ar avea ce căuta în hulita cetate a conului Leonida, şi ar rămâne uimită de plăcere văzând cum îşi îngrijesc gospodinele prispa şi fereastra; până şi geamurile potcovăriilor de pe drumul gării, sclipesc de curăţenie ca scutul ei de argint!” (Minerva la Mizil)
„Rămânem aşa dar mai departe ţara tuturor prejudecăţilor şi mai ales a zeflemelelor gratuite. Pentru o ieftină butadă literaricească cu care Caragiale a cufundat în ridicul un biet om de treabă de pe urma căruia Mizilul are azi un drum cu plopi (Bulevardul Gării), sau pentru batjocura nedreaptă pe care Ranetti a aruncat-o locului său de naştere, nu mai poţi fi dascăl la Mizil fără să deştepţi un vag sentiment de compătimire sau un zâmbet dubios. (...) Şi astăzi, cum intri în târg pe drumul cel mare al gării, după ce ai trecut de cărarea cu plopi chinuiţi de arşiţă şi praf, te întâmpină cântarea veselă a nicovalei şi a baroaselor repezite de braţe călite la vâvătaia flăcărilor jucăuşe în întunericul de fum şi sgură. (...) Omul sfinţeşte locul. Şi aici la Mizil, cei cari o fac cu mai multă nădejde, sunt tocmai cei cu mai puţine diplome şi fără gînduri de strămutare către mirifica metropolă dela miazăzi care dela o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. Sunt negustorii hârşiţi cu necazurile tarabei cari vor fi privind din pragul prăvăliei cu o ironică nedumerire la cei cari bat noroaiele pentru o simbrie fără acreditiv. Iar dacă îşi dau şi ei odraslele la şcoala cea mare ridicată din dărnicia unui chiabur tot dintre dânşii, o fac din aceeaşi pornire cu care conu leonida a isbutit să oprească expresul în gara urbei lui oropsite.” (Dela Piatra la Mizil)
„O mare dar nu şi îndreptăţită râvnă a răposatului Leonida Condeescu a fost şi aceea de a vedea în urbea lui oropsită un liceu clasic. Numai când n’a isbutit să-l aibă, a oprit cu avântul şi paraponul unui Orlando Furioso, expresul în staţia Mizil... Aşa povesteşte, în bătaie de joc, Caragiale, ticluind pe seama bietului om şi o telegramă franţuzească către d-l Maire Bürgermeister din Breslau... Dar puţini din cei cari încă mai fac haz de zeflemeaua ieftină şi injustă a lui Caragiale, vor fi băgat de seamă că gara Mizilului cu perdele de ederă bătrână la streaşină şi cu o întinsă gospodărie alături, nu este chiar cea mai de dispreţuit. Dovadă că o rândunică, mai cuminte decât omul, şi-a clădit cuibul chiar în biroul de mişcare ca să ţină de urât slubaşilor chinuiţi cari veghiază balaurii cu nări de foc ce trec prăpăstioşi peste macazuri. Azi, dacă răpostaul Leonida şi-ar părăsi somnul veşnic dar încă turburat de clevetirea omenească, ar porni-o încet pe drumul lui cu plopi torturaţi de sete, şi ar merge tot către inima târgului, ar vedea cu mândră mulţumire împlinit şi visul celălalt: liceul falnic cu etaj şu duşumele de parchet durat din dărnicia unui băcan chiabur şi înţelept cum nu sunt mulţi prin cele oraşe cu caldarâm de mozaic şi lumini de opal...” (Împuşcat la Mizil)
„Într’o dupăamiază posomorîtă de Noemvrie, pronirăm amândoi către gara Mizilului, dela locanta unde prânzisem cu câteva măsuri de turburel ce nu se liniştise încă în boloboc. Tapiru avea chef de vorbă:”Mă neică, ăăă...” Ţinea să mă întovărăşescă până la gara cu şopron cuprins cu ederă bătrână ce îşi mai ţinea doar ici colo câteo frunză, ca un lacăt mâncat de rugină la o gură de beciu... Păşeam amândoi prin burniţă muşcând din câteo bucată de alviţă şi vorbeam de una de alta.. Uliţa gării era tristă; dealungul caldarâmului cu hopuri, noroiul plămădit cu bălegi şi coceni dela căruţele ţăranilor, se întindea cenuşiu ca o coleaşă; pâinile necoapte şi negre de pe taraba brutărioarei unde păzea un unchiaş, parcă erau nişte bureţi de pădure; bolovanii de sare grunjoasă de pe la uşile dughenelor lăcrămau domol...” (Tapiru)
„De aceea, într’o noapte, m’am făcut vită de povară: dela gara cu ederă bătrână a Mizilului, până departe către marginea târgului, am cărat în braţe celui care acum vrea să mă bată, o cuite încărcată cu plumb. Aducea dela Bucureşti gloanţe pentru multele sale arme, şi în gară nu se brodise nicio trăsură; dar chiar de ar fi fost, cu greu s’ar fi hotărît să ia una tânărul vânător de ciri şi de câini, purtând în buzunarul jiletcii o cheiţă strălucitoare dela sertăraşul cu bani al unei bănci.” (Mizilul supărat)
