Mizilul în muzică

Legăturile Mizilului cu muzica s-au cam subţiat. Pe vremuri, acum 100 de ani, în Mizil erau destui lăutari - cu ghiotura, cum se mai spune. Nepoţi sau strănepoţi de-ai lor poate mai ţin de ocupaţia asta şi-acum, dar cu siguranţă sînt într-atît de împuţinaţi încît trebuie să-i cauţi cu lumînarea sau cu Mr. Google. Unii s-au spiritualizat - cum să găsesc un termen potrivit pentru recalificarea contextelor în care mai cîntă? Vreau să spun, adică, doar că nu mai performează decît condiţionaţi de confesiunea (neo-protestantă) de care aparţin, astfel că nu pot fi vazuţi decît pe internet, filmaţi de fraţii lor întru credinţă, ori nemai dacă luaţi calea acestor case de rugăciuni şi faceţi o scurtă vizită.
De fapt, prilejul postării ăsteia a fost o discuţie pe care am avut-o cu un coleg, Costin Moisil, etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român. Venise vorba despre bloguri, în ce fel acestea îţi modifică sau afectează timpul etc., şi exemplul discuţiei devenise blogul Miziliada. Şi, din una-n alta, mă-ntreabă: Tu ştii melodia lui Sorin Chifiriuc, "Localele la Mizil"? Răspunsul a fost unul prompt, negativ. A rămas că îmi va aduce discul lui Sorin Chifiriuc şi-mi va trece muzica în format digital pentru a o posta aici. Însă ajuns acasă, n-am avut răbdare şi am intrat degrabă pe internet. Am găsit rapid melodia. Era pe un disc pe care îl aveam şi eu (Roata - Va fi, Lazăre, va fi) şi mi-am amintit că odată m-am mirat şi eu de apariţia neaşteptată a Mizilului pe conţinutul unui disc vinil. Am ascultat-o, dar nu mi-am reamintit nimic de la prima audiţie. Discul apăruse în 1992, îl cumpărasem chiar la vremea aia, de la Iaşi. Şi tot căutînd pe internet, am dat de un comentariu al discului scris de Mihai Plămădeală, pe situl www.muzicisifaze.ro, cu o referire şi la melodia "Localele la Mizil":

«“Localele la Mizil”(4) contine un preludiu total independent de tema irlandeza distorsionata care ii urmeaza. Daca se intampla ca cineva sa nu recunoasca traditionalul din spate, faptul nu poate fi decat in favoarea Mizilului, unde prin locale se canta, desigur, altfel de muzica … Finalul, de fanfara, este o alta mostra de interpolare, procedeu care se dovedeste a fi una dintre caracteristicile albumului.» (aici întreg comentariul)

M-am gîndit apoi că n-ar strica dacă aş împerechea muzica lui Chifiriuc cu cea cîntată de Maria Tănase, mai precis cu melodia "Am ibovnic la Mizil". S-ar putea conchide că la Mizil se găseau din plin şi locale (sau localuri, ca să nu să se înţeleagă "alegeri locale") şi ibovnici. Cel puţin de localele Mizilului aminteşte şi Ioachim Botez în Însemnările unui belfer. Cît despre ibovnici, timpul lor e toiul nopţii şi pronunţările sînt mai riscante. Poate că se mai găsesc şi-acum şi locale şi ibovnici, dacă n-or fi murit între timp. În timpul comunismului.

Maria Tanase - Am ibovnic la Mizil
Asculta mai multe audio Muzica »

Incendii devastatoare

Pentru că m-am născut în Mizil simt o nevoie de neoprit să mă justific. Să ţin partea unui punct de pe hartă. Pentru că, de cînd au început să mă preocupe hărţile, de pe la 7 ani, m-a copleşit ideea că, de fapt, locuiesc într-un punct, spre deosebire de alţii care îşi duceau vieţile într-un soi de gîlme sau noduli care închipuiau aşezări mult mai consistente, dar şi bolnave pe măsură. Despre Mizil nu ştiam eu mare lucru. Am mai aflat, cu chiu cu vai, întrebînd în stînga, în dreapta, ascultînd poveşti, scotocind prin cărţi rare, stranii, specializate. Cam greu să afli amănunte despre un oraş care a ars pînă la temelii de două ori. Aşa s-a ales praful şi de firavul nostru obicei de a arhiva trecutul. Ceea ce aşteaptă Mizilul este să fie rescris. Şi nu-i lucru uşor. În primul rînd trebuie să ţii piept formulărilor expeditive de tipul: De la Mizil pîn’ la Dolhasca... De fapt o recunoaştere a statutului de punct, altfel pestriţ, într-o geometrie pe care vorbitorii o doresc ceva mai umană. Mizilul este un punct la care, în general, se poate apela.

Vara asta – 2008 – am început să sper. După căutări întrerupte de grabnice demobilizări, am descoperit pe internet cîteva mici prize, agaţamente spre piscul cunoaşterii adevăratului Mizil, asupra căruia Caragiale şi Bogza au aruncat spectrele deriziunii. Vestea că fostul prim-ministru Adrian Năstase s-a încuibat sub coamele podgoriilor Tohani în rol de viitor deputat de Mizil m-a pus din nou în funcţiune. Din asta trebuie să se işte un minim folclor, dacă nu local, măcar unul al jurnaliştilor. Asta e, soarta Mizilului stă la capătul mizilicurilor, nu i te poţi sustrage. De la Maria Tănase aveam vagi versurile Foaie verde lin pelin, / Ionelule / Lala mea / Am ibovnic la Mizil / Ionelule / Of, of, of / Şi-ar veni dar n-are trin / Of, of, of…Cu trin sau fără, aşteptam să sosească o iluminare, un schepsis, o găselniţă, cîtuşi de puţinul care dă lucrurilor un înţeles hîtru, o caterincă ceva. Şi uite că de găsit găseşti, dacă te încăpăţînezi. Un articol despre cum McCain şi-a ales drept vicepreşedinte o femeie guvernator. O femeie (Sarah Palin) nu de ici, de colo – însuşi (de fapt o însăşi) guvernatorul Alaskăi. O Alaskă, la drept vorbind, cît se poate de stranie, precum Mizilul. C-un Mizil şi c-o Alaskă / Înveţi să te doară-n bască – m-am gîndit o clipă. Pe urmă, pelinul din gura Mariei Tănase şi Sarah Palin, ptiu!, ce potrivire. Mizilul e numai bun pentru amatorii de cuvinte încrucişate, anagrame, aritmogrife etc. În definitiv, mizilicuri pentru pierdut vremea. Dar articolul avea comentarii, asta era partea interesantă. Unul spunea că experienţa ei (a lui Sarah Palin) este similară cu experienţa unui primar de Mizil care ar ajunge şeful Uniunii Europene. Oare primarul Mizilului ar cuteza să se gîndească la aşa ceva? Mă rog, este înfierată maşina de propagandă care a adus pe primele pagini ale ziarelor americane un fost primar al unui oraş de 7 – 8.000 de locuitori dintr-un stat frumos, dar uitat de lume. Am căutat oraşul, am dat de el – Wasilla. Istoria lui spune că a luat locul unui oraş anterior, Knik, devenit la începutul sec. XX un ghost town. Aşa cum Mizilul se fondase pe rămăşiţele precedentului bizar Esteu. Şi, nu în cele din urmă, de ce să mă abţin? Am răsurnat W-ul şi a rezultat un temporar Masilla. Apoi, de la Mizil pîn’ la Masilla… nu e mare lucru să te joci cu vocalele. Şi Mizilul s-a numit o vreme Menzil, apoi Mezil. Prin urmare e posibil tot ce doreşti să fie posibil. De ce nu şi o înfrăţire între cele două orăşele. Dar asta-i doar o joacă, nu? Revenind la comentariile de pe forum, am descoperit că Mizilul reuşise să facă o priză bună la aprigii comentatori ai articolului, pentru că, nimic de zis, orăşelul are calitatea asta – se lipeşte de tine precum, aţi ghicit, o lipitoare dornică să se hrănească din tot ce are la-ndemînă. Şi nu departe în hipertext dau de o formulare care poate rămîne pentru gloria unui amuzament pasager. Discuţia se purta între o anume Marion şi un anume Lutzu pe seama calităţilor lui Barack Obama, care spre deosebire John McCain are resurse pentru a recunoaşte valoarea unui hussein, pentru că algebra studiată în şcoli tot de la husseini am moştenit-o, nu-i aşa? Ei bine, formularea lui Lutzu a fost deconcertantă: Nu arabii au inventat algebra, ci babilonians. De altfel, arabii nu au inventat decît o singură chestie, acum 1200 de ani, dar am uitat care-i aia. De atunci, nimic, doar haos. Iar ne întoarcem la discuţia cu cruciadele?Hai pardon. Mă bucur ptr tine că eşti o femeie pe picioarele proprii, dacă se schimba istoria, Mizil era califat arab, iar tu erai a 39-a soţie în harem. Am copiat fragmentul şi l-am pus deoparte. Peste 50, 100, 200 de ani, după ce Mizilul va mai fi suferit nişte cutremure, inundaţii ori incendii, va fi o mărturie a existenţei acestei aşezări cvasi-imaginare. Auzi aici: Mizil – califat arab. Într-un fel, m-am bucurat. Era o ipoteză cu care se poate broda o proză scurtă. Sau o nuvelă. Poate în stilul absurd-metafizic al unui faimos esperantist mizilean (Toma Macovei), despre care abia dacă ştiu cîte ceva o mînă mizileni, autorul unor textişoare bizare cuprinse sub titlul Ab le auro spiritual del scena e del schermo şi traducătorul unor texte ale lui Emil Gîrleanu – desigur în esperanto.

În fine, sar repede în barca celui de-al treilea paragraf cu socotelile întocmite. Pînă în momentul ăsta contabilizez 5.397 semne (cu spaţii, fără a pune la socoteală titlul), deci cu o depăşire a normei de 4.500. Bineînţeles, pînă acum n-am spus nici o poveste. Doar mărunţişuri, un vals delabrat, un mers pe apă împleticit. Brusc, mi-am dat seama că am amintit de Adrian Năstase lăsîndu-l suspendat undeva deasupra aerodromului din partea de nord-vest a orăşelului meu. Nu puteam rămîne impasibil. Şi, cu preţul unei grave preocupări, am asistat la degraba coborîre a fostului prim-ministru într-un alt comentariu, de data asta la un articol despre alegerile româneşti de toamnă, în care se spunea, cu aer predictibilo-prezumtivo-prestidigitatoric, cam aşa: În toamnă istoria se va scrie la Mizil. Cu o completare: La Mizil sau Dăbuleni. Vă urez o zi bună.

Mai jos, două fotografii: Wasilla si Mizil. Două puncte de vedere oarecum asemănătoare.