Totalul afișărilor de pagină

luni, 1 februarie 2010

les cieux d’en-dessus s’affaissent

sur le cieux d’en-dessous — aici am deschis volumul lui Francis Ponge, în plata absolută a hazardului. Pentru că există serii ideale de întîmplări, cu o seară înainte Mitu mă sunase agitat, dar era o agitaţie frumoasă, un extaz mai degrabă, pentru a-mi spune că o rudă i-a dat 13 fotografii cu Mizilul vechi. Bun, bună treabă. De fapt era vorba despre nişte poze cu oameni ai Mizilului anilor ’50, un Mizil cu aceeaşi faimă de loc fără întîmplări memorabile. Nici nu trecuse o săptămînă de cînd fusesem pe-acolo, cînd fotografiasem sacrificiul unei găini în plină stradă — strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol, cu trei biserici neoprotestante şi una ortodoxă, din lemn, în deja implacabilul stil maramureşean —, lucrări de feronerie veche, case ceva mai răsărite cu faţade proaspete de culoarea bezelelor, nişte puţuri. Asta fac de fiecare dată, caut ceea ce n-am avut timp să văd pînă în clipa aia, ceea ce am uitat că există ori nici măcar n-am bănuit vreodată că ar fi posibil să descopăr. Ajunsesem în după-amiaza acelei duminici în curtea lui Doru, nepotul eroului militar al cărui nume îl poartă strada mea, unde beam ţuică sub cerul liber şi ascultam poveştile unor oameni care asta ştiu să facă cel mai bine. Să povestească.

Nu-mi mai amintesc cine a adus vorba de fraţii Petreuş. De fapt, fraţii Costache. Unul, Cristi, se pricopsise de la un campionat mondial de handbal cu numele unui portar scandinav. Hans Christiansen. Celălalt era Petre, Vasile pe numele lui real. Ciudat. Într-adevăr, ciudaţi rău, mi-a confirmat Mitu, pentru ca Doru să le mai îmblînzească un pic imaginea — erau nişte comici, dom’le. S-au povestit mai multe, însă doar una dintre întîmplări are haz acum. Era prin 1991, vopseau acoperişul casei lui Doru şi dintr-o dată i-au cerut să le dea acolo, pe acoperiş, un radio. Şi l-au primit. Doru le urmărea munca din stradă. Şi, fără să poţi bănui un aşa moment, nu vopsiseră nici măcar jumătatea din suprafaţa acoperişului, fraţii Petreuş se ridică în picioare, parcă propulsaţi de nişte arcuri, şi întreabă: — Acum, ce facem, mai vopsim în continuare? — Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi? — le-a replicat proprietarul. — Păi, i-auziţi ce-au zis acu’ la radio, că a căzut Gorbaciov...

Cam cu de-astea se ţineau băieţii. Ajuns acasă, am pus pe blog cîteva mostre de-astea promiţîndu-mi că pe viitor voi fi ceva mai atent la asemenea istorioare, pentru ca la vreo două zile să mă sune Mitu să-mi spună că a găsit 13 fotografii vechi. Îl oprise pe stradă o rudă să-l întrebe dacă el scrie pe internet, la Miziliada — nu, nu eu, s-a dezvinovăţit Mitu. Mă, eu am citit tot ce e scris pe blogu’-ăla, mă — aşadar, nu era de rău. Şi zice: ia să vii pe la mine să-ţi dau eu fotografii, să le pui şi p-alea, că am d-alea vechi. Bine, bre, vin, a fost răspunsul lui Mitu, dar să ştii că nu sînt eu cu blogu’. În fine, problema asta s-a lămurit repede în timpul vizitei, la sfîrşitul căreia Mitu căpătase într-adevăr nişte fotografii de acum 60 de ani. Băi, Cosmine, mi-a zis în telefon cu vocea lui gîjîită, bă, sînt poze cu tinichigii. I le-am arătat şi lu’ taică-miu şi i-a recunoscut pe toţi, bă. Aur curat. Şi lăutarii, că fiecare meserie era cu taraful ei. Cizmarii îi aveau pe-ai lor, croitorii... Înţelegi?

Ştiam că visul lui de fiu de tinichigiu era să facem nişte interviuri despre tinichigiii din Mizil — el însuşi bătuse tablă pe vila dinamovistului Mateuţ, pe la Snagov, ajutîndu-l pe frate-su, Costi. Aşa ceva nu s-ar cuveni să ratăm, asta era ideea. Făcusem un interviu cu unul dintre ultimii potcovari, o meserie de tradiţie la noi, altul cu un columbofil, o pasiune expandată în ultima vreme la nivelul unui sfert de oraş aproape, şi le venise rîndul celor care se încumetau să urce pe case, era părerea lui Mitu. Am deschis fotografiile pe care mi le trimisese pe e-mail şi am tot stat în faţa computerului holbîndu-mă la ele. Cîteva fuseseră făcute pe coama casei, avînd în fundal fragmente ale unui orăşel văzut de sus. Odată am vopsit şi eu acoperişul casei părinţilor mei, o casă cu etaj, de la înălţimea căreia am simţit mirosul vecinului nostru mort, a cărui linişte suspectă de o săptămînă fusese înlăturată de vuietul bîrfelor şi de sirena ambulaţei chiar atunci, cînd eu eram la înălţime. Poate că pentru o aşa poziţie era nevoie de o moarte excepţională, nu? Nu. Pentru că era prima oară cînd urcam pe acoperiş, de-asta se potriviseră lucrurile. Eram convins. Dar pentru ei, tinichigiii, care-şi petreceau toate zilele pe acoperişuri, cum trebuie să fi fost lucrurile de jos, de pe pămîntul bătucit cu nesimţire în fiecare zi? Îi priveam şi-mi păreau nişte arătări, un soi de fiinţe care după fiecare coborîre aveau dispensă pentru băutură. În celelalte fotografii îi regăseam cu paharele ridicate, în preajma sifoanelor, sprijiniţi de garduri de lemn, ori în iarbă cu lăutarii lui Mamaia. Fericiţi poate pentru că încă nu-şi frînseseră oasele, ori pur şi simplu oameni cu gîtlejul pîlnie de argint.

Şi Mitu m-a ţîrîit din nou. Da, mă, o să scriu ceva, o să mă gîndesc. Apoi, el, uite, taică-miu a zis că poţi să vii liniştit la noi cînd treci prin Mizil. Îţi iei un reportofon şi-ţi comentează pozele lui, că are şi el vreo sută. Nu puteam sta mult la telefon, am încercat să i-o retez, să amînăm eventuale alte poveşti pentru după-amiază, dar el nu s-a lăsat: — Auzi, fraţii Petreuş tot tinichigii erau, ucenicii lu’ taică-miu. Băi, băiatule, fii atent ce caterinci aveau în ei... Tu treceai pe stradă ca tot omu’ şi ei îşi dădeau pantalonii jos şi-ţi arătau fundu’ de pe casă. Sfinţi şi panarame. Cînd te prindeau ţi-o spuneau p-asta: Ce e-n lună, nu e-n soare, / Ce e-n tren, nu e-n vapor. / Numa’-n Anglia şi-n Franţa / Şi-ncă două la Constanţa... Ce e? — Da’, ce-i asta, ghicitoare? Mă iei cu ghicitori?— Hai, mă, nu ştii? — Hai, Mitule, că n-am timp de ghicitorile tale acum! — Litera N, băi, băiatule! Ca să vezi şi tu glume la ei. Şi să-ţi mai zic una şi gata... Prin anii ’80 cîntau prin oraş Viva Las Vegas şi spuneau la lume că Elvis Presley n-a murit, că e pe o insulă unde cîntă la nunţi ca să-i trimită bani lu’ fi-sa.


Foto cu tinichigii şi alţi meseriaşi din Mizilul anilor '50 - '60:

Ghe. Voinea, Pimpi, Mircea Diaconescu - loc: gardul stadionului

__________

Gogu Croitoru, Georgică Păşcălău, Andrei Păşcălău (geamgiu), Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, din centrul vechi

__________

prima persoană neidentificată, Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu),
Buzilă Mamaia (lăutar) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, 1961

__________

Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş) - cu bicicletele pe strada Unirii, centrul oraşului, 1960

__________

Gore Purcel, Costică Purcel, Mircea Diaconescu, Ilie Coropcaru -
lucrare la acoperişul sediului meşteşugarilor, 1956

__________

Gore Purcel (ciocan îngust), Mircea Diaconescu (cleşte lat de coamă), Costică Purcel,
Ilie Coropcaru (ştros, ciocan lat de lemn) - deasupra oraşului

__________

prima persoană neidentificată, Ion Vasilescu (Ţăranu),
Mircea Diaconescu - Teatrul Mareş, 1939

__________

Gogu Croitoru, Andrei Păşcălău, Mircea Diaconescu, Onuţu - la grădina de vară

__________

Mişa Tulbure, fratele lui Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş),
Cristache Diaconescu, Marilena (fiica lui Mircea Diaconescu)

__________

Mircea Diaconescu, Gore Purcel, Stelu Diaconescu, tinichigiu din Magula -
curtea lui Mircea Diaconescu
__________

Cristache Diaconescu, Andreiaş (Andrieş), Mircea Diaconescu -
la cafenea, lîngă famacia Gotsman
__________

în picioare, în faţă: subofiţerul Diaconescu, Mamaia (contrabas), Ţone (caordeon), Mircea Diaconescu
în picioare, în spate: Mişa Tulbure
la masă: Cristache Diaconescu, costică Purcel
sub masă: persoană neidentificată, Mircea Anghelache, Iona Vasilescu (Ţăranu)
la stadion, 23 august (1959-1960)
__________

Nicu Voinea, Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş)
__________

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Omul de zăpadă

Cînd iarna e plină de nămeţi, la Mizil apare un om-de-zăpadă. Pe trotuarul străzii Nicolae Bălcescu, la casa în care sînt arborate două steguleţe roş-albastre. Ice-art sau pur şi simplu o pornire nostalgică în căutarea copilăriei, arătarea înaltă de doi metri lipită de gard este făcută de proprietarul în puterea vîrstei, nicidecum de către un copil. Omul-de-zăpadă încă poate fi vizitat şi e loc şi de varianta reloaded & revisitied -- în zilele următoare se anunţă iar ninsori abundente. Apoi va veni primăvara şi mizilenii (dar şi trecătorii de o zi două prin Mizil) vor contempla Columna-Coloana-Obeliscul, o lucrare atît de îndatorată lui Brîncuşi, adicătelea pînă la frontiera cu pastişa, dacă nu va fi comis deja o trecere frauduloasă dincolo...; şi mai sînt sculpturile aduse din dealul cu piatră de la Năeni, mult mai interesante decît buricul supraînălţat al oraşului. Enjoy!


miercuri, 27 ianuarie 2010

Expresivitate mizileană II


Ieri am primit vestea a trei morţi: un potcovar şi două fete. Acum cîteva zile, cînd am fost în Mizil, văzusem pe strada Nicolae Bălcescu doliu pus la o poartă aproape de centru. Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu una din fetele răposate despre care mi-a scris 1acolo. Şi pentru că a apărut concentrarea asta de moarte / morţi, am considerat că e momentul să detaliez un pic tema expresivităţii mizilene, chiar dacă de data asta pe temă funebră. Uneori moartea produce efecte comice şi e bine să nu le trecem cu vederea. Umorul de factura asta e de cea mai bună calitate.


Deci... După ce am zăbovit prin oraş ceva vreme (pentru o cafea, pentru o înregistrare...), am apucat-o spre casă. Am ales drumul spre Bulevardul Gării. Şi cînd am ajuns la Biserica de la Piaţă (Adormirea Maicii Domnului) am observat o ţigancă tot învîrtindu-se în jurul unei sacoşe de plastic în care avea tămîie. De vînzare. Pe ea o ştiu din copilărie. Pare nemuritoare, programată să vîndă tămîie. Un fiu, ori poate că era nepot, cine ştie?, se învîrtea şi el prin preajmă şi o ajuta cu reclama. Striga şmechereşte: "Tămîie! Tămîie! Hai la tămîie, bucuria morţii!" Asta m-a trezit la realitate şi m-a făcut să scot aparatul foto din nou, în ciuda gerului înfiorător care-mi paraliza degetele. Tînărul fiu/nepot observase că începusem deja să iau două cadre cu biserica plus mama/mătuşa şi tămîia şi a început să vocifereze. Gîţi. Că de ce fotografiez dacă nu am cerut voie... Avea dreptate omul, numai că dacă nu îndrăzneşti nu mai faci nimic. Multe fotografii ajung documente tocmai pentru că încalci bariera asta, să-i zicem etică. În fine...




Am ţinut-o apoi spre casă, oprindu-mă din cînd în cînd pentru oarece stanţe de iarnă. Ajuns iar la cald, după două ore de poveşti la Sara Cafe, mi-am amintit faza pe care mi-o spusese Mitu, o situaţie tot din preajma morţii, parcă anume întîmplată pentru a fi tabloul perfect al popularei expresii: "să mori de rîs, nu altceva". În ultima vreme (ultima săptămînă) murise profesorul Dimitriu. Cum nu mai avea pe nimeni, de înmormîntare s-a ocupat o nepoată. O doamnă bine, de la Ploieşti sau Bucureşti, care cumpărase un sicriu de lux, cum poate că rar se vede pe la Mizil. La cimitir, după rugăciunile obişnuite pentru pecetluirea mormîntului, preotul le-a spus celor ce-l conduseseră pe răposat că pot arunca o mînă de pămînt pe sicriu în semn de despărţire. Fiecare dintre cei prezenţi au făcut gestul, printre ei şi o bătrînică. Mîna ei însă, de emoţie ori din grabă, a apucat o piatră şi zdronc! Siciriul a răsunat ca o doagă trezită dintr-o adormire lungă. Ca atunci cînd spargi un geam şi toţi îşi întorc privirile, aşa s-a întîmplat şi cu bătrînica. Bulău, groparul, poate pentru a fi la înălţimea pregătirilor orchestrate de ilustra doamnă bine, nepoata răposatului, a intervenit prompt: "Vă rog să nu mai aruncaţi cu pietre că-l zgîriaţi! Aruncaţi cu pămînt!" Am mîncat în hohote de rîs, încercînd să mă pregătesc pentru trenul de seară spre Bucureşti. Uneori există leac şi pentru cele triste ale morţii. Chiar dacă momentele astea nu ţin locul celor plecaţi dintre noi. În fond, asta-i viaţa.

marți, 26 ianuarie 2010

O moarte
A murit nea Gicu Buia potcovarul de pe strada fostă 23 August. Anul trecut l-am vizitat acasă, împreună cu Mitu, cînd am şi făcut un interviu. Înregistrarea voi încerca s-o postez zilele astea. Semnalez deocamdată postarea scrisă în week-end-ul cînd l-am vizitat -- aici.

joi, 21 ianuarie 2010

O provocare

Acum un an şi ceva dădusem din întîmplare de-o leapşă, aşa cum se practică acum, internautic: Ce-ai face dacă ai fi dictator de Mizil? Dictatorul, în proba aceea, putea fi echivalentul primarului, regelui, împăratului, preşedintelui, stareţului etc. În fine, orice individ cu prerogativele puterii asupra unui oraş, teritoriu, ori a unei comunităţi, folosindu-se de ele peste limite. Acum nu fac altceva decît să repet cumva întrebarea aceea prin reformulare: Ce aţi face pentru Mizil dacă aţi fi primar, presupunînd, evident, că aţi avea fonduri suficiente pentru a duce la capăt ce vă trece prin minte? Prin urmare, invit cititorii Miziliadei să facă risipă de idei, fantezii, năstruşnicii...

O să încep cu ideea mea. O idee care ţine mai degrabă de divertisment. Ţinînd seama că în istoria Mizilului, numit o vreme şi Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei [1], calul a jucat un rol important, la Mizil fiind staţie de olac / poştă, asta presupunînd rapida apariţie a potcovarilor, a geambaşilor (Caragiale aminteşte în debutul schiţei „O zi solemnă” de cursele de cai pe deşelate pînă la Lipia), aş amenaja un hipodrom în zona Valea Dobrii, unde, din cîte am înţeles, se intenţionează amenajarea unei baze de agrement, cu un lac, pînza freatică fiind la suprafaţă. Avantajele ar fi următoarele: un asemenea hipodrom ar fi relativ aproape hergheliile de la Cislău [2] şi Ruşeţu; apoi, un hipodrom e doar o bază, nu e neapărat un club, cum sînt cluburile de fotbal, care să înghită mulţi bani, şi s-ar putea folosi şi la alte manifestări sportive; există o Autoritate Hipică Naţională, al cărei fundament este Legea calului, care ar putea încuraja evenimente ecvestre într-un loc cu oarece tradiţie; în acea zonă s-ar putea muta şi bîlciul de Sf. Petru şi Pavel; tot acolo cu pricina s-ar putea face mai multe expoziţii columbofile, cum s-a întîmplat la sfîrşitul anului trecut; ar fi, mă gîndesc, o atracţie pentru cei care se presupune că vor investi şi munci în viitorul parc industrial de la Mizil, dar nu numai pentru ei -- poate chiar un popas comercial în drumul Ploieşti-Buzău; cum nu cred că mai există vreun hipodrom funcţional în România, ar putea intra în circuitul pariurilor sportive; s-ar crea o identitate cartierului de est al oraşului, cel mai nou, în dezvoltare. Iar hipodromului i-aş pune numele "Sefchet Paşa"[3]. În mod sigur se vor găsi şi dezavantaje. M-am gîndit totuşi la aşa ceva ţinînd seama, desigur, şi de dorinţele fanteziste ale lui Leonida Condeescu.


Încă ceva: unul dintre cele trei ziare ale Mizilului [nu ştiu de ce e nevoie de trei ziare (Poştalionul, Fereastra şi Mizilul) pentru un oraş de aproape 16.000 de locuitori, în plus, toate finanţate de primărie -- sper că informaţiile mele sînt corecte] are sigla concepută tocmai pe această idee a cursei de poştalion, iar emblema Mizilului, nu ştiu dacă este oficializată, dar apare în stînga titlului acestui ziar, conţine în singurul ei cîmp heraldic doi cai cabraţi avînd sub picioarele din faţă o roată.



Mai mult, Regimentul de Infanterie plasat între calea ferată şi Bulevardul Gării, a fost la începuturi Regiment de Cavalerie, dintre cladirile tip hangar aflate în spaţiul generos al unităţii militare una fiind destinată grajdurilor.


[1] "Se poate afirma că în perioada anilor 1785–1790, Popasul nr. l spre Buzău era constituit la circa 1 km sud de vechea aşezare Fefelei, având grajduri, barăci pentru poştă, fântâni pentru adăpatul cailor. Dintre construcţiile de pe acest loc se mai păstrează şi astăzi fântâna poştei [4], folosită de locuitorii străzii Griviţa, căreia bătrânii îi spun Mahalaua Poştei. Popasul nr. l va purta numele, după anul 1785, de Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei. Este interesant să prezentăm o descriere a trăsurilor de poştă făcută de către călătorul francez Raoul Perrin, din anul 1839 „...şi prin drumuri cu poşta, cu podarojna, cu poştaşul şi trăsura lui ca o treucă, având la cei opt cai, dintre care trei fără scări şi zăbale, hamuri de frânghie şi osie de lemn negeluit, în scoarţa lui...[5]” -- Monografia oraşului Mizil

[2]


[3] "În timpul domniei lui Mihai Şuţu (1791–1793), fiscalitatea crescuse atât de mult încât, după afirmaţiile consulului austriac la Bucureşti, Berkelius, nemulţumirea maselor populare putea duce dintr-un moment în altul la o răscoală generală împotriva privilegiaţilor[6]. În acestă perioadă veniturile poştei cu diligenţe aparţineau Imperiului Otoman. Însărcinat cu veniturile (vacufurile) poştei, demnitarul turc Sefchet Paşa, aflat în trecere pe la Popasul nr. 1, găseşte ca nepotrivită denumirea de Aşezarea bicigaşilor şi ordonă să se scrie scurt, Menzil, astfel că de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, toponimicul Menzil va evolua spre forma lui de azi, Mizil. La 1790, mica aşezare, care purta numele Menzil, adică poştă, îşi avea biserica ei ca toate aşezările statornice.[7]" -- Monografia oraşului Mizil.



[5] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, ed. II, pag. 203, Ed. Casei şcoalelor, 1929

[6] Istoria României, vol. III, Ed. Acad. RPR, pag. 718

[7] Gh. M. Petrescu Sava, Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şi Bucureşti, pag. 56

marți, 19 ianuarie 2010


Stelismul la Mizil
În ciuda desfiinţării echipei de fotbal Steaua Mizil, culorile roşu şi albastru continuă să nască pasiuni în Mizil. Dacă echipa locală a sucombat într-o ligă inferioară (D parcă), a mai rămas Steaua Bucureşti. În week-end-ul în care am fotografiat sacrificiul acelei biete găini, înaintînd pe strada Nicolae Bălcescu şi aruncînd priviri în stînga şi-n dreapta după detalii aparent nesemnificative, dar relevante într-o oarecare măsură, am zărit două steguleţe roş-albastre. Curtea în care fuseseră înălţate se află între Liceul teoretic Grigore Tocilescu şi o clădire unde au funcţionat atît o grădiniţă, cît şi biblioteca orăşenească. Este de remarcat gardul-zid care desparte spaţiul privat de spaţiul public, aici stelismul neavînd, în mod evident, nici o relevanţă.
N-ar fi fost cine ştie ce dacă n-aş fi dat de altă lucrare. în spatele unui bloc de pe aceeaşi stradă Nicolae Bălcescu. Spaţiul liber din jurul blocului, de regulă înconjurat cu tot soiul de gărduleţe şi împrejmuiri care mai de care mai artizanale, face resimţită nevoia celor de la bloc de a avea propria lor grădină. În marea parte a situaţiilor, aceste spaţii sînt îngrjite de către cei care locuiesc la parter. Parcele din spaţiul public sînt astfel tratate într-un regim al spaţiului privat. Fiecare curticică din jurul blocurilor are particularitatea ei, de unde rezultă un joc estetic pestriţ al sentimentului de propitar. O dezordine care îşi poate găsi o explicaţie şi în mutările masive şi în valuri de la sat la oraş. Un oraş cu o coerenţă pierdută, dacă va fi avut vreodată aşa ceva. Tîrguşorul Mizil era o amestecătură, nu o construcţie epurată de viaţă, cu reguli severe în încercare de urbanizare, ca într-un oraş pornit de la zero. Dar trebuie să fi fost un amestec cu arome, cu decantări, cu minime coerenţe care erau probabil reglate de comunităţile de meseriaşi, destule pînă în al doilea război mondial. Oraşul comunist industrializat e cu totul altceva. Blocurile şi împrejurimile acestora sînt imagini edificatoare. Încercarea de a îmblînzi astfel de spaţii este de înţeles, dar nu întotdeauna justificată. Formele pe care le iau aceste schimbări de regim (public - privat) sub raportul imaginii sînt năucitoare. Condiţii de bază pentru germenii kitsch-ului în datele sale cele mai elocvente. În curticica acestui bloc de pe strada Nicolae Bălcescu alte însemne ale Stelei. Culorile roşu şi albastru - în plus, machete ale emblemei clubului şi Cupei Campionilor Europeni, cîştigată de Steaua Bucureşti în 1986. Un soi de devoţiune populară, transferată din plan religios în plan sportiv. Pentru că sportul, nu-i aşa?, este o religie. Are toate datele să facă faţă unei asemenea învestiţii de sens. Interesant, de data aceasta, este altceva: între spaţiul public şi spaţiul tratat în regim privat (funcţional, imagistic, nicidecum juridic) nu mai sînt ziduri ori garduri opace, ci un obstacol minim, transparent. O negociere a puterii în raport individ - administraţie locală, ca să fiu un pic pretenţios. Cu siguranţă astfel de interpretări / teorii le vor adînci alţii. Şi toate aceste observaţii n-au pornit decît de la nişte detalii ale pasiunii unor microbişti mizileni. În cel de-al doilea caz, din cîte am înţeles artizanul a fost o femeie. O stelistă.


marți, 12 ianuarie 2010

Un sacrificiu pe 10 ianuarie

Mergeam spre centru. Apucasem pe strada Erou Lt. Radu Nicolae, strada mea, spre capătul dinspre şoseaua naţională. Intenţia era clară, să demarez un reportaj despre Mizilul interconfesional. Treceam, bun înţeles, pe lîngă biserica cea nouă, model maramureşean, cu care mizilenii se tot laudă. O laudă care nu foloseşte la nimic, în fond, cîtă vreme nu reprezintă pe nici un mizilean, deşi unora le stă bine să se înşele. Şi mai ales nu reprezintă oraşul, nici zona capătului de Bărăgan unde se află Mizilul, nici dealurile Tohanilor care încep să se înalţe la numai 4 km distanţă nord. După cum biserica de piatră din Tohani nu e reprezentativă, pentru simplul motiv că e făcută de meşteri italieni la comanda celor care au avut proprietăţi în zonă -- şi prinţul Nicolae, printre alţii. Crucile de piatră, lucrate la Pietroasele, Bădeni ori Năeni, da, sînt reprezentative pentru toată zona asta de cînd Brîncoveanu a avut moşii pe-aici. Dar asta, cu reprezentativitatea, e o altă discuţie.

După ce am fotografiat monumentul de lemn înalt de treizeci şi ceva de metri, altfel bine executat, am cotit pe strada Nicolae Bălcescu, fosta stradă Carol. Era mai-mai să mă împiedic de cele două persoane care păreau că negociază un gest. O femeie în poarta casei de la colţ. Ţinea în mînă o găină, în cealaltă un cuţit. Venise la vecinul ei. Era vremea sfîrşitului liturghiei. În fiecare dintre bisericile ortodoxe din oraş Iisus Hristos se făcuse deja, la ora aia, şi pîine, şi vin -- mă rog, de fapt, invers. La colţul de stradă din apropierea bisericii, femeia cu găina şi vecinul ei s-au înţeles degrabă. Găina a trecut în mîinile bărbatului, iar el a înaintat spre mijlocul străzii. A pus picioarele găinii sub picioarele lui, a întins de pasăre ca de o praştie, ţinînd-o de căpăţînă cu mîna stîngă, pentru ca dreapta să facă harşti! Capul cu creastă a fost aruncat deoparte nesimţitor, în vreme ce trupul cu fulgi a început să se zbată năbădăios pe asfaltul umed. Apoi, tacticos, bărbatul i-a înapoiat femeii cuţitul sacrificial şi s-a întors cu o mutră morocănoasă şi gesturile robotice în curtea lui. Trupul cu fulgi a continuat să se zbată pe un traseu imprevizibil. Înainta serios spre intersecţia cu strada Erou Lt. Radu Nicolae, unde circulaţia era mai intensă. N-a ajuns, totuşi, în vîltoarea gazelor de eşapament.

Una peste alta, mă gîndeam continuîndu-mi drumul spre centru, lucrurile astea au rămas aşa, văzusem prea bine. Mă oprisem curios, cerusem permisiunea să fotografiez -- nu fusese nici o problemă. Aşa se întîmplă numai la ţară, se iese cu pasărea în drum pentru a-i lua viaţa. Întotdeauna m-am întrebat de ce aşa şi nu altfel. De pildă, s-o tai în curte, ferit de ochii vecinilor ori ai trecătorilor necunoscuţi. Asta dacă nu cumva strada sau chiar oraşul întreg nu e de fapt o familie un pic lărgită, faţă de care nu se cuvine să ai asemenea reţineri. În copilărie, cînd mergeam în vacanţe la ţară (Tătaru), mi s-a întîmplat de multe ori să fiu eu cel cu cuţitul. Eram rugat, iar eu atîta aşteptam. Ce mare lucrur să-ţi dovedeşti bărbăţia dacă ai un cuţit în mînă? Atunci nu-mi închipuiam însă că la Mizil se întîmplă la fel. Am mai tăiat găini, cocoşi, raţe, porc, însă numai în curte. Măcar pentru o minimă decenţă alegeam să fiu de o parte a gardului, iar de partea cealaltă lumea din jur. Au trecut aproape 30 de ani şi satul e instalat în bună regulă într-un orăşel ca multe altele din România. Un orăşel prahovean. Un fost orăşel socialist. Un actual orăşel european. Un fost tîrg de negustori, cu o identitate forjată printr-un amestec continuu de populaţie -- munteni şi cojani, români şi ţigani (acum aproape 30%), ungureni aşezaţi în multe locuri din vecinătatea Mizilului, o colonie de bulgari la început de sec. XX, refugiaţi basarabeni din al doilea razboi mondial, apoi cîte-un neamţ, un turc, un sîrb, un evreu, un grec -- nu ştiu dacă suficient pentru a se pretinde un tîrg cosmopolit, dar cu siguranţă insolit. Azi, mai degrabă un amestec rural fără memoria nici măcar a propriei sale ultime sute de ani. În 2000, cînd am adus-o pe Jill Masino, o americancă umblată în multe locuri din lume, să vadă Mizilul şi Drăgaica de la Buzău, coborînd în gară a exclamat: Uau, e ca în India!





duminică, 10 ianuarie 2010

Expesivitate mizileană

De la George Vasilescu, fratele lui Mitu:
■ A da ochii pe bulgari = a avea ochii împăienjeniţi de la băutură, în curs de a te face mangă

De la fraţii Petreuş, Cristi şi Petre (Vasile) Nicolescu,
ai lu' Nuţa a Fiţii, a lu' Bagadelea:
■ Cînd vreodată tu, în viaţa vieţilor tale, vreodată tu
■ Dă tu acum, că n-am eu acum, şi dau eu cînd oi avea tu
■ În vreme ce vopseau acoperişul unei case, în 1991, au cerut să aibă pe casă un radio. Şi au primit. Proprietarul casei, Doru Radu, le urmărea munca din stradă. La un moment dat, fraţii Petreuş s-au ridicat în picioare, acolo, pe acoperiş, şi au întrebat:
- Ce facem, mai vopsim în continuare?
- Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi?, a replicat proprietarul.
- Păi, i-auziţi ce-au zis adineaori la radio, că a căzut Gorbaciov...
■ Dom'le, Paolo Rossi nu e italian, e român, îl cheamă Paul Roşu şi e din Giuleşti, n-ai văzut că seamănă cu românii?

vineri, 8 ianuarie 2010

Încă o dată strada Carol

De data aceasta în alb-negru, cu două nume pe verso (expeditor + destinatar) şi un an (: 1930), unde mai apare o ştampilă, Comitetul studenţilor buzoieni, şi avertismentul Reproducerea este interzisă. Nici o vorbă despre editorul sau tipografia care au făcut posibilă apariţia acestei cărţi poştale. Nu în cele din urmă, mulţumiri domnului Gheorghe Iova, proprietarul cărţii poştale, pentru amabilitatea de a ne fi furnizat această imagine.



UPDATE: Ajuns în Mizil, i-am arătat degrabă tatălui meu imaginea şi a reperat imediat locul surprins în cartea poştală. Este actualul centru al Mizilului. Pe colţul de stradă unde se poate observa căruţa şi pe trotuar un pieton era restaurantul Tohani, avînd în spate gradina de vară. Sub balconul vizibil pe partea dreaptă a străzii era o frizerie care a funcţionat acolo pînă cînd s-a dat în folosinţă blocul meşteşugarilor, construit în anii '70 lîngă fosta poştă, vizavi de piaţă. În continuarea frizeriei erau, cel puţin din anii '50 şi pînă la cutremurul din '77, o patiserie şi prăvălia lui Boris Spasici, de unde se putea cumpăra limonadă, bragă şi îngheţată. În continuare erau loteria, magazin alimentar lui Ioniţă şi un aprozar construit din lemn, după care se forma un gang lat de 3 metri care ducea spre biserica din piaţă (de pe acest gang era acces în curţi; cum se intra pe gang, în drumul spre biserică, imediat pe partea stîngă, colţ cu strada Carol, era ceasornicăria lui Costel Gheorghiu şi atelierul de cizmărie al lui Inoteşteanu). Apoi, o clădire mare, unde în anii '66-'70 a fost club, după care se făcea un al doilea gang. Pe acest gang care dădea tot spre piaţă şi biserică, pe partea stîngă era atelierul de tîmplărie Buzoianu. În continuarea intrării în gang, pe Nicolare Bălcescu (fosta stradă Carol) era un magazin de menaj.


Acum, fosta stradă Carol, actuala stradă Nicolae Bălcescu, din locul în care a fost făcută fotografia de mai sus, arată aşa:




marți, 5 ianuarie 2010

Strada Carol

Înainte de instaurarea comunismului, strada cea mai răsărită din Mizil era cea cu cele mai multe prăvălii. Ştiu asta din poveştile bunicului, dar eram prea mic atunci cînd încă mi-ar fi putut spune oarece istorioare, ori detalii care ar fi putut spune în cîteva cuvinte ceva despre un tîrg muntenesc de la începutul sec. XX. Am mai auzit pe la începutul anului 2000 parcă de intenţia domnului profesor Ion Nistor de a face o schiţă a amplasamentelor comerciale situate pe strada Carol. I-ar fi fost de mare folos aşa ceva pentru a face o monografie a oraşului. Îi venise în sprijin Neni Ardeleanu, care însă a murit. De la tata, dar şi de la alţii, ştiu că Neni Ardeleanu era tobă de asemenea poveşti, o autoritate în privinţa istoriei Mizilului. Probabil că profesorul Ion Nistor a obţinut multe informaţii utile de la Neni Ardeleanu. Păcat însă că lucrarea la care muncise ani buni i-a fost deposedată post-mortem. După moartea profesorului Ion Nistor, fragmente din monografia acestuia au apărut în unul din ziarele primăriei oraşului, fără ca familiei să-i fi fost înapoiat manuscrisul -- dar asta e cu totul altă problemă.


Începusem cu strada Carol. Cînd informaţiile nu mai sînt posibile prin relatările de istorie orală ale martorilor acelor vremuri, o reconstituire, oarecum detectivistică, dar în bună parte avînd şi valoare etnografică, se mai poate face prin cercetarea imaginilor acelor vremuri. Prin amabilitatea colecţionarului Traian Bendereţchi am obţinut trei imagini ale unor cărţi poştale care prezintă segmente din strada Carol din perioada 1910-1920. Se poate deduce o activitate comercială intensă, principala formă de susţinere a acestei aşezări, la egală distanţă între Ploieşti şi Buzău, dar şi într-o zonă care favorizează schimbul comercial între cei de la deal (muntenii) şi cei din cîmp (cojanii). Redau imaginile celor două cărţi poştale, puse în circulaţie de către editurile Librăriilor D. Popovitz - Mizil şi "Galeria de Cadouri" Ad. Maier & D. Stern - Bucureşti, Str. Lipscani No. 3:






luni, 4 ianuarie 2010

Un premiu şi o menţiune pentru Gabriel Achim în 2009

Sfîrşitul lui 2009 i-a adus mizileanului Gabi Achim Baltic Event Best Project Award, sesiune de concurs în cadrul
Baltic Event Co-Production Market, un festival desfăşurat în perioada 29 noiembrie - 2 decembrie 2009 la Tallinn, în Estonia. Date despre proiectul lui Gabi, Visul lui Adalbert, aici. Reflectări în presă: aici şi aici. Proiectul Visul lui Adalbert a mai participat în octombrie anul acesta şi la Les Ateliers d'Angers, conduse de Jeane Moreau -- reflectări în presa românească, aici.

Tot în 2009, Gabi Achim a mai luat o menţiune la Filminute - The International One-Minute Film Festival cu filmul
How do you do? Reacţii în presa românească aici.

Alte informaţii despre Gabrie Achim,
aici.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Super Mario and the pipeline
Pe Gogu Dulău’ l-am cunoscut imediat ce mi-am recăpătat civilia, prin ’97. După cei aproape şase ani de armată căpătasem un aer mistic şi-mi descoperisem vagi aptitudini de iconar, el abia ce ieşise din puşcărie unde deprinsese sculptura în lemn. Din mîinile lui ieşeau lucruri vădit naive, în vreme ce în ale mele vedeai aspiraţia; eu pictam şi pace — în schimb, el făcea totul pentru gurile copiilor săi. Un om pragmatic, care într-o zi mi-a zis, hai cu mine să vezi cum se vinde o lucrare, şi m-am pomenit într-o maşină de ocazie spre Buzău, dar n-am ajuns în capitala judeţului vecin, pentru că am făcut la stînga, spre Sărata-Monteoru. Şi, de fapt, nici la Sărata-Monteoru n-am ajuns. Am oprit la un moment dat în dreptul unei carmangerii, o afacere bine pusă pe picioare de o cunoştinţă a lui Gogu Dulău’ — patronul. Un patron ca toţi patronii, gata oricînd să sară la alt nivel, precum Super Mario. Gogu ştia amănuntul ăsta, motiv serios pentru a căra cu noi o cantitate apreciabilă de artă cu tentă religioasă. Daa-aar... Necaz. Din start, patronul a trebuit să ne mărturisească în volute de mezelar marea lui pasiune pentru artă, doar-doar ne-o ţine de consolare pe drumul de întoarcere la Mizil. Şi, ca să-şi puncteze generozitatea, a trimis un angajat să aducă două calupuri de salam proaspăt. Pentru noi, fireşte. Maestrul combinaţiei, Gogu Dulău’, era mulţumit. Presupunînd că era primul meu credit artistic, am hotărît pe loc să-i donez calupul căpătat practic fără nici un merit. Atunci mi-a fost clar că era obligatoriu s-o tund rapid spre Bucureşti. Arta nu putea avea vreun Dumnezeu prin împrejurimile Mizilului.
Cînd reveneam acasă, nu de puţine ori mă întîlneam cu sculptorul de icoane — mai mereu absolut întîmplător. Într-o astfel de vizită l-am revăzut în oraş cînd fusese adusă în pelerinaj icoana făcătoare de minuni de la Dălhăuţi. Gogu împingea spre icoana gigantă un cărucior în care un patron mizilean îşi odihnea piciorul pus în ghips, un adevărat tablou. În seara aia aveam să văd armura de ghips pe care Gogu îşi etalase cu creion, pix sau cariocă talentul nestrunit de prea multe canoane: din loc în loc sfinţi şi multe scene porcoase. Vişinescu, noul său oblăduitor, căruia îi vînduse aproape 300 de icoane sculptate, se ruga smerit de suferinţă, şi, o dată cu el, se ruga şi Gogu, mai ales pentru a lepăda teama de securişti şi de organele de cercetare penală care-l înţepeniseră bine.
Ne-am reîntîlnit cam după un an, era pe la începutul lui 2000 şi Gogu Dulău’ nu reuşise să scape de spaima lui cea mare. De vîndut mai vînduse el, dar vaca cea grasă murise. Bine, înţelesesem în mare că Mizilul nu poate fi o piaţă de artă, numai că Gogu se obişnuise să vorbească destul de cifrat şi îi devenise limpede că trebuia să-mi detalieze. Nu-i făcea plăcere. Era vorba de Vişinescu. Credea că auzisem ce i se întîmplase şi se codea să intre din nou în povestea aia tîmpită care îşi ratase vremea şi locul. Vişinescu fabrica alcool distilat din grîu şi tot felul de alte păioase, punctul lui de lucru era la hanul în stil italienesc de la intrarea de est în oraş, o clădire construită de liberalul Plutarch Mareş înainte de războaie. Cînd eram copil credeam că e cel mai minunat, cel mai misterios loc din oraş. Ceva îl fascinase probabil şi pe Vişinescu de pusese laba pe împrejurimile hanului, dar mai ales pe construcţia cu un foişor ce aducea cu o campanilă. Ce-am auzit din gura lui Gogu era o poveste aiuritoare. O poveste adevărată, precum cele pe care le citesc cu nesaţ mai toate manichiuristele. Povestea unui Vişinescu cu o afacere pe roate, dar care voia mai mult. Să fie încarnarea lui Super Mario, de pildă.




Măcar pentru o vreme. Şi trebuie să-i fi reuşit într-o bună măsură, de vreme ce de pe urma lui a rămas această istorie care începe cu aplecarea lui Vişinescu spre moguli. În cazul lui, doi destul importanţi. Unul la Combinatul Petrochimic Brazi, celălalt la Constanţa, suveranii unei conducte ce făcuse ca în gîndurile lui Vişinescu să se stîrnească furtuna. Bruma de geometrie şi fizică căpătată în şcoală l-a convins să îndrăznească:
pentru că hanul producător de alcool era despărţit de conducta purtătoare de petrol
de mai puţin de-un kilometru, şi-a făcut un commando de mineri de la Lupeni,
ca-n două luni să sape borta de 0,80 x 0,60 x 800 metri, mai cu seamă noaptea,
beţi morţi, alcoolul distilat din grîu se golea, grîul din sacii de iută umpluţi mai
apoi cu pămînt de minerii aburiţi, barbaro-bîlbîiţi prinşi sub pămînt sau în han
ca-ntr-un insectar, omeniţi doar de Nicoleta Găleată, bucătăreasă şi cea care-i
şi rezolva pe flăcăi, dîndu-le un sens, o pedeapsă de femeie, noiembrie şi decembrie,
două luni de şobolan luminate de becurile chioare de pe traseul subteran, de sfînta
Varvara († 4 dec.) şi de pizda domnişoarei Găleată-a-cloncanilor, luni care-au trecut
ca popa — bucata nevăzută a aisbergului — după care luna de glorie, cînd conducta
a fost înţepată şi furtunul de pompieri tip ţîţă, rezistent la presiune, a răspuns şi, azi
o cisternă, mîine alta, vorba poetului, îţi cade dragă fata, la fel de dragă cum îi căzuse
şi poliţiei care escorta transportul, avan- şi ariergardă, kein suspiciune primprejur,
chiar dacă poveştile gardienilor BIDEPA plantaţi de-a lungul cunductei pe zeci
de kilometri aminteau de niscai zgomote subpămîntene, mergeau în perimetru ca nişte
pinguini ce nu puteau eluda trepidaţiile ciudate, se simţeau, dar, harşti!, cuvîntul lor
era retezat de argumentul autorităţii: e de la tren, boilor, pentru că, într-adevăr,
spaţiul dintre hanul alcoolizat şi conducta petrolieră era tăiat zilnic de personale,
accelerate, trenuri rapid şi inter-city, şi gardienii plecau capul, furtunul PSI fagocita,
iar Vişinescu era de-a dreptul Super Mario, cisternele rulau cuminţi pe harta ţării,
atunci cînd manometrele de la Brazi şi Constanţa şomau cu înţeles, vreme în care la
Mizil elicopterul stătea un pic în loc (ah, splendoare-n văzduh!), din maşinăria
zburătoare cobora o frînghie pentru a sălta sacoşa cu bani, lovituri de gangster care-au
dansat pe cer numai o lună, terasamentul căii ferate s-a lăsat, călătorii de inter-city
înghiţeau în sec la trecerea pe-acolo, aşa a căzut şandramaua, apoi domnişoara Găleată
s-a cărat din oraş c-o sumă frumuşică, spune povestea, s-a aciuat într-un bar prin
Ploieşti, la Gara de Vest, iar în cele din urmă s-a cărat în Spania sau Italia, iar
Vişinescu a înfundat pîrnaia, nu înainte de a i se descoperi la percheziţia de la domizil
colecţia de aproape treisute de icoane sculptate, opera de maturitate a lui Gogu Dulău’,
printre ele numărîndu-se o capo d’opera, un Super Mario şezînd în cărucior şi privind
încrezător viitorul, chestie care nu l-a scutit pe Gogu de-o vizită a organelor de
cercetare penală, orgoliu de artist să-ţi semnezi lucrările, aproape treisute de Gogu Dulău,

numai borta a rămas la locul ei, nesurpată, singurele intervenţii fiind nişte
bascule de beton la capete şi sub terasamentul de cale ferată, o magistrală a
şobolănimii, aşa să le ajute Dumnezeu şi Maica Domnului [IC-XC / MΡ-θύ], tuturor!
— şi har povestitorului...

vineri, 25 decembrie 2009

Cum e tancul şi vaporul

Dar să-ncepem cu avionul. Pentru că dacă mă scotocesc prin buzunare aş putea să scot şi aşa ceva. Are legătură cu Mizilul, desigur. Acolo unde pînă de curînd, la marginea de nord-vest a oraşului, exista un aerodrom şi un punct de lucru Tarom. Rămăşiţe ale unor istorii măcar interesante. Aerodromul ăsta a fost bază a aviaţiei germane pentru vînătoarea de zi. Nimic deosebit, în fond. Cîte astfel de locuri nu au existat în România şi aiurea? Amănuntul capătă proporţii doar dacă dăm crezare unei anume poveşti, care, adevărată sau nu, contează prea puţin acum. Important este că avem ce povesti. Aşadar, povestea este a unui avion german decolat de pe aerodromul din Mizil. Nu oricum, evident, pentru că altfel n-am avea de ce să ne răcim gura. La bord, o şampanie. Destinaţie, Prater. Wien. Se prea poate ca avionul să fi fost unul special pentru a duce acea şampanie la destinaţie. Fürerului. O şampanie din România. Ceva deosebit, de data asta, nu? Înăuntru, o bombă... mă rog, o instalaţie explozibilă — pentru că tot trebuie să dezvălui care-i chichirezul. Şi-au dat seama de toată schema pentru că sticla a fost aşezată greşit în avion. Din cauza asta n-a mai explodat. O fi pocnit ea ca o şampanie, nimic de zis, dar în pahare se pare că a curs altceva. Totul depistat, cursul istoriei neschimbat. Se pare că afacerea asta a fost pomenită la Procesul de la Nürnberg. Dar să nu-şi închipuie cineva că mizilenii au fost atît de scule pe bascule. Mizilul nu a fost decît un punct pe traseul unui complot pus la cale de către ofiţeri superiori germani de pe frontul de răsărit. A fost un punct şi punct a rămas. A avut ocazia celebrităţii numai că a fost ratată de alţii. Nişte imbecili. Probabil că ar trebui să ajung la nişte arhive, să mă lămuresc. Dar asta ar putea ucide povestea descoperită în anii ’80 în Almanahul Oştirii.
Şi totuşi, tancul. Uzina militară din Mizil, zisă MFA, cu asta se ocupa. Tancuri. Le repara, le casa, dar nici vorbă să le facă. Cînd şi cînd le auzeam bubuiturile pe tancodromul mascat de păduricea în care ne jucam. Am visat ani la rînd să sar gardul de beton şi în schimbul unor pachete de ţigări să obţin de la militarii în termen favorul unei vizite într-un astfel de tanc. Tancul de Mizil. Nu s-a întîmplat vreodată. Se pare că nu era mare scofală să lucrezi acolo, să repari maşinile alea de război. Nu aveai cine ştie ce revelaţii dacă ai fi coborît în vreunul, asta mi-au zis unii mai tîrziu. Tancul mi se părea o prezenţă firească în Mizilul anilor ’80, în copilăria mea. La fel ca oţetul de Mizil, renumit şi el. Abia acum un an am aflat că în anii ’70 Bucureştiul rîvnise la statutul ăsta, de citadelă a tancului românesc. Probabil că vreunui ştab care voia probabil să crească în ochii cuiva mai mare i se pusese pata şi era pus pe fapte mari. Treaba s-a făcut peste noapte. Specialiştii în tancuri, mizileni sau cei din vecinătate, s-au trezit cu ordinul de a-şi face bagajele pentru aventura vieţii lor. Vreo trei sute la număr. Şi ei, şi familiile. Şi iată-i bucureşteni peste noapte. Populaţia Mizilului s-a subţiat simţitor atunci, vreo 15% din populaţie. Mi-a confirmat şi taică-miu întîmplarea asta. De tancul de Bucureşti nu am auzit niciodată, deşi acestui proiect îi fuseseră puse la dispoziţie hale, utilaje, totul necesar. În schimb, ştiu că pe harta Bucureştiului există o stradă Mizil, o alee cu acelaşi nume, ambele în cartierul Sălăjan. Şi că mai există şi o stradă Mizileni undeva prin Drumul Taberei. Trebuie să recunosc, foarte repede mi-a trecut prin minte că toţi aceşti mizileni au fost mutaţi pe aceeaşi stradă, creată special pentru ei. Aşa am ajuns pe strada Mizil. Mi s-a părut ciudat cînd am văzut plăcuţele de pe porţi, de pe ziduri. Îmi venea să-i întreb pe trecători, pe locuitorii acelei străzi, dacă simt ceva deosebit pentru faptul că locuiesc pe o stradă numită aşa. N-am înaintat prea mult. Era şi seară, aveam şi alte treburi de rezolvat. La ceva timp distanţă un prieten mi-a spus că acolo ar fi sediul unui partid de orientare comunist-socialistă. N-am mai avut timp să verific şi prea puţin mă interesa. Dar într-o zi tot voi da de unul din acei mizileni plecaţi peste noapte cu tancul. Voi afla ce şi cum... măcar fragmente din această — altă — istorie neelucidată, pe seama căreia frîul fabulei e lăsat liber.
În fine, vaporul. Dacă visul lui Leonida Condeescu, acela de a face din Mizil ceva măreţ (O zi solemnă — Caragiale), visul ăsta ar mai putea căpăta viaţă poate doar printr-o întîmplare pur literară. Aşa tind să cred. Prima întîmplare invocată, cea cu atentatul la viaţa lui Hitler, ar fi putut aduce la viaţă un Mizil impresionant, fantastic. Nu a fost cazul, deocamdată. Măcar cu prezenţa Mizilului pe tabliţele străzilor din alte oraşe, în chip de ambasade simbolice, să ne mulţumim. Da, asta ar fi o chestie. De multe ori m-am întrebat cum se pun numele străzilor, instituţiilor, bibliotecilor... Şi, de ce nu, vapoarelor. Da, vapoarelor. Mintea românului reuşeşte cu o rară inspiraţie şi cu un nebănuit succes să se împotmolească în locuri comune. Poate că nu mai ştim să fim dătători de nume, precum Adam Nomotete. Inspiraţia, altădată suculentă, care crea La vulturul de mare cu peştele-n gheare, dar pot fi luate la întrebări nenumărate alte titulaturi, pare să fi slăbit atunci cînd au fost botezate navele care au străbătut apele româneşti şi de aiurea. Asta dacă nu cumva vor fi fost urmărite ceva mecanisme simbolice compensatoare. O astfel de navă, probabil vîndută sau casată între timp, pare să se fi numit Mizil. Ne-o spune vocea naratorului din Privirea contesei Hahn-Hahn. Coborînd pe Dunăre (Hahn-Hahn grófnő pillantása. Lefelé a Dunán — 1991), tradus de curînd în limba română şi editat de Paralela 45, chiar la sfîrşitul romanului:
„Închiriatul iar a zărit-o în piaţetă pe fetişcană. Era puţin reticent. I am... Acu’ ce trebuie să facă? Dar n-a trebuit să facă nimic, fetişcana s-a aşezat lîngă el pe bancă, el şi-a pus capul bolnav în poala ei şi a încercat să adoarmă. Soarele dogorea puternic, deşi fusese deja împuşcat. Gata. Pe chipul fetei, o expresie tăioasă, crudă, îşi fixează privirea inexpresivă asupra Dunării, iar mîna cu blîndeţe în părul bărbatului. Închiriatul şi-a propus ca, după ce se va trezi, să copieze în caiet numele notate pe fiţuică, numele vapoarelor pe care le văzuse azi, 14 august: Razelm, Istria, Salvador, Bucureni, Polar, Malnaş, Iezer, Mîndra, Coştila, Tîrnava, Someş, Caraiman, Topliţa, Polar XI, Ciucaş, Snagov, Mizil, Lupeni, Rîureni, Athanassios D, Tîrgu Jiu, Braşov, Vîrsan, Călimăneşti, Gheorghieni, Voiajor, Leopard, Cardon, Cocora, Dorobanţi, Cormoran, Căciulata, Pontica, Grădina, Amurg, Colina, Zheica, Semnal.”
Dacă Peter Estherházy n-a fantazat în ceea ce priveşte onomastica navelor de la finalul romanului său, s-ar înţelege de-aici că a existat un Mizil plutitor, cu cîţiva locuitori-marinari. Şi că acest Mizil redus la scară, din fontă sau alte aliaje, chiar a călătorit — prin urmare un Mizil mişcător. O ficţiune, precum strada şi aleea Mizil din Bucureşti şi altele existente poate şi în alte oraşe. O poveste la limita realităţii, precum celelalte două anterioare. Sincer, chiar mi-aş sacrifica o săptămînă să pornesc pe urmele acestui vapor. Povestea lui, a echipajului şi a locurilor pe unde vor fi fost ar putea completa arhipelagul nesperat istoriilor acestei Miziliade. Dar te miri încotro ajungi... Poate chiar în apele tulburi ale DNA-ului, potolite de o decizie de casare a dosarului Flota. Aşa că mai bine renunţ, pentru moment. Mai multă nevoie am de Mizilul ăsta nesigur, căzut în sine, fantasmatic.

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Mizil sau mizilic? Microcosm.
Deşi mă interesează politica, chiar dacă nu într-atît cît mă afectează efectele ei, am încercat să reduc în postările de aici, pe cît posibil, referirile la viaţa politică, mai cu seamă legăturile acesteia cu Mizilul. S-a întîmplat totuşi ca un coleg de care am mai amintit cu altă ocazie, Costin Moisil este numele lui, să-mi semnaleze un articol descoperit pe internet care conţine o ştire despre Mizil. Politică, de astă dată. Articolul se numeşte Geoana il anunta pe Nastase candidat la prezidentiale in 2009. Redau totuşi întregul text, link-ul punindu-l la dispozitie ca simplu martor al sursei:
Presedintele PSD, Mircea Geoana, a declarat ieri la un miting electoral desfasurat la Mizil ca din aceasta localitate, despre care a spus ca este "microcosmosul hartii electorale a Romaniei", se va da semnalul inceputului campaniei lui Adrian Nastase pentru anul 2009. "Semnalul de aici (de la Mizil - n.r.), de pe 30 noiembrie, in acest colegiu, pentru Adrian Nastase este inceputul campaniei si pentru 2009 (cand au loc alegerile prezidentiale - n.r.)", a aratat Geoana. El le-a cerut social-democratilor din Mizil, prezenti la mitingul electoral, sa vina la vot si sa demonstreze prin scorul obtinut ca Adrian Nastase si PSD raman "stalpii de forta ai politicii romanesti"."Va rog ca pentru colegul meu si presedintele Consiliului National, Adrian Nastase, sa veniti si sa dati un rezultat la Mizil, care este un microcosmos al hartii electorale a Romaniei, din care sa se vada ca Adrian Nastase si PSD raman stalpii de forta ai politicii romanesti", a precizat Geoana. El a mai spus ca PSD nu se va lasa pana nu va indeparta orice forma de putere de dreapta in Romania. "2008 reprezinta doar o etapa. In 2009 terminam lucrarea si ne vedem serios de construit", a mai spus Geoana.
Sînt fireşti nişte întrebări. Faptul că planurile PSD din noiembrie anul trecut nu au coincis cu planurile anului acesta trebuie să însemne lipsa unei strategii serioase pentru prezidenţialele din 2009? Ori că jocurile în PSD se fac şi se desfac cu o viteză ameţitoare, încît nimic nu poate fi predictibil? Ori că Năstase nu a fost suficient igienizat pentru a face faţă unei trînte electorale?
Vor mai fi existînd poate şi alte întrebări. Ele sînt secundele, minutele, respiraţiile analiştilor politici - unii, ce-i drept, nu toţi. Cum nu acestea sînt treaba mea, m-am ales cu un răspuns, deloc nou, de bună seamă. Mizilul microcosmos. Eu prefer microcosm. E mai poetic, nu? Dar în formularea asta e o stîngăcie. Sau poate un ascunziş. Nu-i tocmai dificil să treci de la microcosmos la mizilic. În aerul siropos al diminutivelor uneori pot fi simţite şfichiuiri. Acestea înăspresc obrazul, privirea. Muşchii feţei devin imobili, uneori fără răspuns. O mască a cinismului.
Şi, bun înţeles, nu mi-am închipuit o clipă că Mircea Geoană a dorit să fie cinic, să trateze votul mizilenilor ca pe-o gustare la botul calului pe un drum lung, anevoios. În discursul de anul trecut drumurile lui duceau altundeva. Mircea Geoană a vrut probabil să flateze mizilenii. Cosmosul, fie el macro- sau micro-, e un termen atît de vag încît nu deranjează. Ba mai mult, ar trebui să mulţumeşti vorbitorului pentru că a deschis gura şi a rostit: Mizil! Cînd Mizilul a devenit dintr-o dată microcosmos, toată lumea adunată să vadă pe cineva de la centru ar fi trebuit să privească cu recunoştinţă scena. Este foarte posibil ca Mircea Geoană să nu ştie a potrivi cuvintele. Lucrul ăsta se învaţă în timp. Deşi nici timpul nu-ţi poate fi întotdeauna aliat. Uneori şi soacrele sînt greu de potrivit. Sau poate că ginerii? (n-am ce face, ceva nu-mi dă ghes şi zic: Sau in-ginerii?)

miercuri, 21 octombrie 2009

Sică
Sică este un om de-adevăratelea. Aş îndrăzni cumva să-l numesc erou, precum eroii benzilor desenate ori ai poveştilor cu tipi care se răscoală şi pe care simpatia mulţimii îi împing de la spate să facă lucruri. Lucruri mari. Lui Sică i se spune Sică din Baba-Ana, după comuna aflată la doi paşi în sudul Mizilului. De-acolo e defel. Acum nu mai ştiu care-i este viaţa — dar nu că aş fi ştiut-o vreodată. Despre viaţa lui Sică se spunea că era depăşită net de pedepsele însumate, anii de puşcărie pe care-i avea în cazier şi în tot felul de catastife ale penitenciarelor. Pe scurt, despre Sică ştiai ori că e la pîrnaie ori că s-a întors. Dacă era din nou în lume, ei bine, atunci se puteau povesti mai multe despre Sică.

Eu l-am văzut prima dată prin anii ’80. Era monumental. E drept că-l ajuta şi maioul pe care-l purta, printre puţinele articole vestimentare pe care le suporta, alături de pantalonii de piele negri mulaţi pe picior. Îşi ştia foarte bine faima, poate chiar şi-o alimenta, oricum părea a-şi controla imaginea în anii ăia ai comunismului. L-am admirat de la distanţă cînd l-am văzut trecînd prin oraş semeţ, ca orice rebel care-şi caută o cauză, în caz că n-o posedă deja. De cum a ieşit din puşcărie vestea s-a dus repede în oraş. L-am văzut apoi la cîteva meciuri ale Stelei Mizil. În tribuna mare, unde se agitau steaguri şi uneori cîntau la o tobă şi o trompetă doi ţigani din Moldova care făceau opriri cu comédiile lor în parcul de lîngă stadion, Sică îşi dezbrăca din primele minute maioul pentru a-şi scoate tatuajele la soare. Musculatura bine definită îi susţinea minunat tiradele şi mişcările de gimnast care-i băgau în boale pe antrenorii echipelor oaspete, dintre toate ieşirile la rampă memorabil fiind schimbul de scuipaţi cu Dănuţ Lupu, cînd a fost scos din teren, pe vremea cînd juca la Dunărea Galaţi, un pic înainte de a ajunge la Dinamo. Odată a bătut chiar un fotbalist de-al nostru, pe Gică Greaca, pentru că au vîndut meciul de acasă cu FEPA ’74 Bîrlad. Ne bătuseră moldovenii cu 3-2, aranjament în urma căruia uzina care susţinea echipa urma să primească nu ştiu ce cantitate de tablă. Sică a sărit cu gura pe jucători, iar Greaca, un jucător scund, dar foarte tehnic, care învăţase meserie de la Dobrin pe vremea cînd fuseseră coechipieri la C.S. Tîrgovişte, l-a luat tare: Cine eşti tu, mă? A fost momentul cînd Greaca a aflat cum stau treburile cu Sică din Baba-Ana.

La ceva timp după întoarcerea în lume, poveştile cu Sică au început să iasă iarăşi la iveală. Primul lucru pe care-l aflai despre el era că are boală pe ţigani. Habar n-am de ce nu-i suporta. La noi, în Mizil, erau destui, cam 30 %, aşa se vorbea atunci. Unii spuneau că l-au văzut călare şi agitînd un fel de sabie, căutîndu-i. Să le înmoaie picioarele, asta voia. Dar poate că n-o fi fost sabie ce ţinea el în mînă. Un băţ, cine ştie... Ori un cuţit ceva mai lung. Lumea e sensibilă — mizilenii, nu mai încape îndoială... De fapt, la drept vorbind, în vremea aia ne aşteptam mai degrabă la o nouă strălucitoare escapadă de-a lui Sică decît căderea lui Ceauşescu. Se pare că pe-atunci a fost încadrat în muncă obligatoriu, la Cooperaţia de stat. Trebuia introdus în producţie, în societate, orientat pe linia cea bună. Poate că în puşcărie eşti pus la muncă, mai înveţi una-alta de la colegii de celulă... Pe el l-au angajat frizer la Baba-Ana, o slujbă în care la noi, în Mizil, excelau ţiganii. Ştiu de la taică-miu că într-o vreme erau trei stabilimente pentru aranjat părul. Ba chiar, ca un miracol local, frizerii aveau şi o formaţie de muzicuţe sau mandoline care încînta oraşul deseori, dar mai ales de 1 Mai, de 23 August. Nu ştiu cît a rezistat Sică în faţa oglinzii, cu pieptenele şi foarfecele în mîini aşteptîndu-şi clienţii. Unii poate că nu se tundeau — chelioşii. Alţii poate că preferau Mizilul, cu frizerii profesionişti cu care de altfel mai discutai şi fotbal — mai toţi erau dinamovişti. Şi la urma urmei Baba-Ana nu e decît o comună. Îi mai rămîneau copiii. Nu de puţine ori intra în clase, cîte or fi fost în vremea aia la Baba-Ana, şi întrerupea profesorii care nu crîcneau pentru a-şi alege muşterii la nimereală: Bă, tu, tu, tu şi cu ăla micu’, după ore vă prezentaţi să vă tund! Plictisitoare meserie. Din spaimă a oraşului să devii o sperietoare a copiilor şi poate că nici măcar atît... De tuns te tundeai oricum, nu prea aveai scăpare.

Nu ştiu cît o fi ţinut distracţia asta şi care îi e ordinea printre poveştile pe care i le ştiu. Prefer să cred că s-a gîndit din nou la ceva măreţ imediat după ce a abandonat frizeria. De pildă, tîlhăria la drumul mare. La drumul mare şi la drumul spre mare, de fapt. Femeia lui, lumea vorbea ca despre o concubină, făcea autostopul, iar după ce maşinile opreau el ieşea din porumb, din bălării, urcau amabili în spatele şoferului şi lovitura era ca şi consumată. Uneori ajungeau pînă pe litoral unde dădeau mai multe lovituri.

Era vară cînd în oraş s-a dus vestea prinderii lui Sică. Miliţia îi aranjase o capcană, o adevărată ambuscadă, din care eroul nostru n-a reuşit să scape. Părea să aibă de bătut vreun record, cel cu mai mult de-o viaţă datorată penitenciarelor. Atunci a fost împuşcat în picior, iar eu mi-am închipuit că tocmai în rotulă îi intrase glonţul. Pe drumul spre Buzău cică se întîmplase încercuirea. Am auzit apoi că în oraş, pînă să fie prins, mai avusese ceva răfuieli cu nişte ţigani pe care-i jucase în picioare, pe ficaţi. Îi zborşise rău. Toate poveştile astea, aşa cum erau spuse atunci, făceau o impresie grozavă. Trăiam aproape o lună cu zvonurile, cu lucrurile noi pe care fiecare le aducea, cu alte şi alte legături la marea istorie a lui Sică din Baba-Ana. Pînă la urmă nu din aşa ceva trăieşte un oraş ca Mizilul?

Mi l-am reamintit anul trecut, după o lungă perioadă de uitare, cînd eram la o bere cu amicul R., care e o tolbă de poveşti, parte din ele înflorite, aşa cum îi stă bine oricărui povestitor. Îmi spusese: Aaaaa, stai să vezi cum m-am întîlnit eu cu Sică. Eram la Ploieşti, în Gara de sud, mă pregăteam să mă urc în trenul de Mizil, şi mă strigă unul care mergea şchiopătînd, mă, băiatule, ajută-mă şi pe mine să urc, şi i-am luat geanta, l-am ajutat şi ne-am aşezat amîndoi pe aceeaşi banchetă. Eu am văzut că de la un moment dat în vagonul nostru începe să se agite lumea. Am mai mers la veceu, una-alta, şi-am auzit tot vorbindu-se Sică-Sică-Sică. Vorbeau ăştia din jur de mi s-a făcut frică. El era. Eu nu-l cunoşteam decît din auzite. Şi ce mă fac acum? Am revenit la locul meu, cred că-şi dăduse seama c-am aflat cine e, şi-mi zice, auzi, tinere, ia bagă mîna în geanta aia, vezi că am acolo două beri, şi-mi arată geanta pe care i-o urcasem eu pe grătarul de bagaje. Bag mîna şi dau de ceva moale, cu păr. Da’ ce-i aici, îl întreb. Un cap de om. Am rămas mască. A tras apoi fermoarul şi din geantă a sărit o pisică. Zicea că a luat-o cu el în puşcărie cînd era mică, a crescut-o acolo, a dresat-o, a făcut nişte demonstraţii în vagon, mi-a povestit despre Regele Mihai, citise mult în puşcărie şi am ajuns în sfîrşit şi la Mizil. Am răsuflat uşurat. El, recunoscător. Îmi zice, uite, pentru că m-ai ajutat, te invit deseară la o bere, am auzit că a apărut un bar nou, Grizzly. Îi plăcuse de mine, a văzut ca putut să mai discute una-alta... Mai citisem şi eu... Am zis da, că pîn’ la urmă nu mă durea gura şi pe seară chiar am ajuns acolo. Nici eu nu ştiu cum de m-am hotărît să mă duc. Sosisem înaintea lui şi eram la masă cu Teddy, cu George, cu Bogdan dinamovistu’ la o bere, cînd a apărut şi Sică. S-a aşezat la masa noastră şi dintr-una-ntr-alta şi el tot cu pisica aia. Bogdan îi zice la un moment dat, nea Sică, da’ cum ai făcut de-ai dresat-o aşa de bine? Atunci i-a spus Sică, ia întinde mîinile, Bogdan le întinde şi Sică îi prinde mîinile cu nişte cătuşe. A rămas Bogdan mască, o cam băgase pe mînecă, tot barul se uita la masa noastră. Îl ştii pe Bogdan, că e mare, masiv, cine nu-l ştie... Stătea aşa, mieluşel, cu cătuşele pe mîini şi nu avea curaj să facă absolut nimic. Pe urmă i le-a scos şi l-a-ntrebat, auzi, da’ ce bei tu acolo? Apă, ştiţi, nu prea am bani, sînt student... Şi a scos Sică bani, i-a comandat lu’ Bogdan ceva de băut ca lumea. Avea haiducia-n el. La vreo lună, tot la Grizzly, m-am nimerit acolo cu Teddy cînd era Sică cu femeia lui la o masă. Era cam întuneric în Grizzly. Se nimeriseră acolo şi nişte ţigani, nişte namile care, una-două, au început să-l umilească. Îi spuneau că în timpu’ cît a stat el la zdup au mai apărut şi alţii pe felie, că el nu mai e ce-a fost... O juma’ de oră au stat cu gura pe el, iar el nu zicea nimic. La un moment dat s-a ridicat femeia lui, s-a dus pînă afară şi s-a întors cu o bîtă camuflată într-un ziar. I-a adus-o la masă, Sică a stat de-a mai băut un coniac şi s-a pus apoi cu bătaia pe ei. Pe unu l-a lăsat fără rotulă, ălălalt a zbughit-o. Sărea sîngele trei metri. A plecat şi Sică destul de repede, pentru că într-o juma’ de oră au venit vreo 40-50 de ţigani cu furci şi cu topoare să-l taie. Ştii cum era Sică, avea el o boală pe ţigani.