Cum e tancul şi vaporul

Dar să-ncepem cu avionul. Pentru că dacă mă scotocesc prin buzunare aş putea să scot şi aşa ceva. Are legătură cu Mizilul, desigur. Acolo unde pînă de curînd, la marginea de nord-vest a oraşului, exista un aerodrom şi un punct de lucru Tarom. Rămăşiţe ale unor istorii măcar interesante. Aerodromul ăsta a fost bază a aviaţiei germane pentru vînătoarea de zi. Nimic deosebit, în fond. Cîte astfel de locuri nu au existat în România şi aiurea? Amănuntul capătă proporţii doar dacă dăm crezare unei anume poveşti, care, adevărată sau nu, contează prea puţin acum. Important este că avem ce povesti. Aşadar, povestea este a unui avion german decolat de pe aerodromul din Mizil. Nu oricum, evident, pentru că altfel n-am avea de ce să ne răcim gura. La bord, o şampanie. Destinaţie, Prater. Wien. Se prea poate ca avionul să fi fost unul special pentru a duce acea şampanie la destinaţie. Fürerului. O şampanie din România. Ceva deosebit, de data asta, nu? Înăuntru, o bombă... mă rog, o instalaţie explozibilă — pentru că tot trebuie să dezvălui care-i chichirezul. Şi-au dat seama de toată schema pentru că sticla a fost aşezată greşit în avion. Din cauza asta n-a mai explodat. O fi pocnit ea ca o şampanie, nimic de zis, dar în pahare se pare că a curs altceva. Totul depistat, cursul istoriei neschimbat. Se pare că afacerea asta a fost pomenită la Procesul de la Nürnberg. Dar să nu-şi închipuie cineva că mizilenii au fost atît de scule pe bascule. Mizilul nu a fost decît un punct pe traseul unui complot pus la cale de către ofiţeri superiori germani de pe frontul de răsărit. A fost un punct şi punct a rămas. A avut ocazia celebrităţii numai că a fost ratată de alţii. Nişte imbecili. Probabil că ar trebui să ajung la nişte arhive, să mă lămuresc. Dar asta ar putea ucide povestea descoperită în anii ’80 în Almanahul Oştirii.
Şi totuşi, tancul. Uzina militară din Mizil, zisă MFA, cu asta se ocupa. Tancuri. Le repara, le casa, dar nici vorbă să le facă. Cînd şi cînd le auzeam bubuiturile pe tancodromul mascat de păduricea în care ne jucam. Am visat ani la rînd să sar gardul de beton şi în schimbul unor pachete de ţigări să obţin de la militarii în termen favorul unei vizite într-un astfel de tanc. Tancul de Mizil. Nu s-a întîmplat vreodată. Se pare că nu era mare scofală să lucrezi acolo, să repari maşinile alea de război. Nu aveai cine ştie ce revelaţii dacă ai fi coborît în vreunul, asta mi-au zis unii mai tîrziu. Tancul mi se părea o prezenţă firească în Mizilul anilor ’80, în copilăria mea. La fel ca oţetul de Mizil, renumit şi el. Abia acum un an am aflat că în anii ’70 Bucureştiul rîvnise la statutul ăsta, de citadelă a tancului românesc. Probabil că vreunui ştab care voia probabil să crească în ochii cuiva mai mare i se pusese pata şi era pus pe fapte mari. Treaba s-a făcut peste noapte. Specialiştii în tancuri, mizileni sau cei din vecinătate, s-au trezit cu ordinul de a-şi face bagajele pentru aventura vieţii lor. Vreo trei sute la număr. Şi ei, şi familiile. Şi iată-i bucureşteni peste noapte. Populaţia Mizilului s-a subţiat simţitor atunci, vreo 15% din populaţie. Mi-a confirmat şi taică-miu întîmplarea asta. De tancul de Bucureşti nu am auzit niciodată, deşi acestui proiect îi fuseseră puse la dispoziţie hale, utilaje, totul necesar. În schimb, ştiu că pe harta Bucureştiului există o stradă Mizil, o alee cu acelaşi nume, ambele în cartierul Sălăjan. Şi că mai există şi o stradă Mizileni undeva prin Drumul Taberei. Trebuie să recunosc, foarte repede mi-a trecut prin minte că toţi aceşti mizileni au fost mutaţi pe aceeaşi stradă, creată special pentru ei. Aşa am ajuns pe strada Mizil. Mi s-a părut ciudat cînd am văzut plăcuţele de pe porţi, de pe ziduri. Îmi venea să-i întreb pe trecători, pe locuitorii acelei străzi, dacă simt ceva deosebit pentru faptul că locuiesc pe o stradă numită aşa. N-am înaintat prea mult. Era şi seară, aveam şi alte treburi de rezolvat. La ceva timp distanţă un prieten mi-a spus că acolo ar fi sediul unui partid de orientare comunist-socialistă. N-am mai avut timp să verific şi prea puţin mă interesa. Dar într-o zi tot voi da de unul din acei mizileni plecaţi peste noapte cu tancul. Voi afla ce şi cum... măcar fragmente din această — altă — istorie neelucidată, pe seama căreia frîul fabulei e lăsat liber.
În fine, vaporul. Dacă visul lui Leonida Condeescu, acela de a face din Mizil ceva măreţ (O zi solemnă — Caragiale), visul ăsta ar mai putea căpăta viaţă poate doar printr-o întîmplare pur literară. Aşa tind să cred. Prima întîmplare invocată, cea cu atentatul la viaţa lui Hitler, ar fi putut aduce la viaţă un Mizil impresionant, fantastic. Nu a fost cazul, deocamdată. Măcar cu prezenţa Mizilului pe tabliţele străzilor din alte oraşe, în chip de ambasade simbolice, să ne mulţumim. Da, asta ar fi o chestie. De multe ori m-am întrebat cum se pun numele străzilor, instituţiilor, bibliotecilor... Şi, de ce nu, vapoarelor. Da, vapoarelor. Mintea românului reuşeşte cu o rară inspiraţie şi cu un nebănuit succes să se împotmolească în locuri comune. Poate că nu mai ştim să fim dătători de nume, precum Adam Nomotete. Inspiraţia, altădată suculentă, care crea La vulturul de mare cu peştele-n gheare, dar pot fi luate la întrebări nenumărate alte titulaturi, pare să fi slăbit atunci cînd au fost botezate navele care au străbătut apele româneşti şi de aiurea. Asta dacă nu cumva vor fi fost urmărite ceva mecanisme simbolice compensatoare. O astfel de navă, probabil vîndută sau casată între timp, pare să se fi numit Mizil. Ne-o spune vocea naratorului din Privirea contesei Hahn-Hahn. Coborînd pe Dunăre (Hahn-Hahn grófnő pillantása. Lefelé a Dunán — 1991), tradus de curînd în limba română şi editat de Paralela 45, chiar la sfîrşitul romanului:
„Închiriatul iar a zărit-o în piaţetă pe fetişcană. Era puţin reticent. I am... Acu’ ce trebuie să facă? Dar n-a trebuit să facă nimic, fetişcana s-a aşezat lîngă el pe bancă, el şi-a pus capul bolnav în poala ei şi a încercat să adoarmă. Soarele dogorea puternic, deşi fusese deja împuşcat. Gata. Pe chipul fetei, o expresie tăioasă, crudă, îşi fixează privirea inexpresivă asupra Dunării, iar mîna cu blîndeţe în părul bărbatului. Închiriatul şi-a propus ca, după ce se va trezi, să copieze în caiet numele notate pe fiţuică, numele vapoarelor pe care le văzuse azi, 14 august: Razelm, Istria, Salvador, Bucureni, Polar, Malnaş, Iezer, Mîndra, Coştila, Tîrnava, Someş, Caraiman, Topliţa, Polar XI, Ciucaş, Snagov, Mizil, Lupeni, Rîureni, Athanassios D, Tîrgu Jiu, Braşov, Vîrsan, Călimăneşti, Gheorghieni, Voiajor, Leopard, Cardon, Cocora, Dorobanţi, Cormoran, Căciulata, Pontica, Grădina, Amurg, Colina, Zheica, Semnal.”
Dacă Peter Estherházy n-a fantazat în ceea ce priveşte onomastica navelor de la finalul romanului său, s-ar înţelege de-aici că a existat un Mizil plutitor, cu cîţiva locuitori-marinari. Şi că acest Mizil redus la scară, din fontă sau alte aliaje, chiar a călătorit — prin urmare un Mizil mişcător. O ficţiune, precum strada şi aleea Mizil din Bucureşti şi altele existente poate şi în alte oraşe. O poveste la limita realităţii, precum celelalte două anterioare. Sincer, chiar mi-aş sacrifica o săptămînă să pornesc pe urmele acestui vapor. Povestea lui, a echipajului şi a locurilor pe unde vor fi fost ar putea completa arhipelagul nesperat istoriilor acestei Miziliade. Dar te miri încotro ajungi... Poate chiar în apele tulburi ale DNA-ului, potolite de o decizie de casare a dosarului Flota. Aşa că mai bine renunţ, pentru moment. Mai multă nevoie am de Mizilul ăsta nesigur, căzut în sine, fantasmatic.