Week-end topografic la Mizil

Ieri (sîmbătă) am pornit cu Mitu prin oraş să mai înregistrăm cîte ceva – nu aveam nimic plănuit. Cînd ne auziserăm la telefon, cîteva zile înainte, îmi tot vorbise de ursarii din Cartier. Mai trăiesc cîţiva bătrîni care au ce povesti: cum ţineau urşii, cum îi hrăneau, cum şi de ce îi puneau să joace... Părea interesant. Vineri seara ne-am văzut în centru şi din întîmplare ne-am întîlnit cu Doru Porcu, pocăit la adventişti, fost puşcăriaş cu poveşti grele, acum cu firmă de construcţii. Aproape că l-a înşfăcat pe Mitu (care e vicepreşedinte al Ligii Tineretului Ortodox din oraş) pentru a-i administra o predică despre „credinţa şi închinare în duh şi în adevăr”, nu în cele pe care popa le citeşte din cărţi. Ciorchinele s-a mărit prin apariţia a doi poliţişti, unul mai în vîrstă, Leescu, şi altul tînăr. De la credinţă, discuţie amuzantă în care a intrat ca subiect-argument şi Codul penal care are ca fundament cele zece porunci (Doru Porcu dixit), am sărit la istoria oraşului. Ne-am despărţit repede totuşi. Seara am stat la Alexandra Cafe unde am văzut un meci dezamăgitor pentru stelişti (1-2 cu Rapid).
Cînd m-am întîlnit cu Mitu ieri, în faţa obeliscului, Doru Porcu mişuna şi el prin centru. Ne-a îndrumat spre Bobinel, un ţigan de mătase care ştie bine istoria romilor, dar şi spre un altul, de asemenea bătrîn şi cunoscător, zisul Gîndac. Ne-am mai învîrtit pe N. Bălcescu, am aruncat o privire în frizeria lui Tuţă Buia, apoi, reveniţi la obelisc, a trebuit să renunţăm la descinderea în Cartier. Doru Porcu avea totuşi o treabă, nu ne putea ajuta cu o intrare la ţiganii ursari. Aşa că am pornit-o spre str. Eroilor, fosta 23 August. Strada unde stătea un fost coleg de generală, Gică Eduard. Am bălmăjit noi cu strigăte anemice la poarta unui potcovar renumit, Gicu Buia, şi aşteptînd în van un răspuns care nu venea, am dat să plecăm. Imediat ce ne-am urnit dăm nas în nas cu Edi, fostul coleg. Uluire. Ne-am îmbrăţişat, primă reacţie, şi mi-a spus că acum două nopţi m-a visat. Juca fotbal împreună cu mine, cu Maftei Valentin şi cu alţi colegi de generală. El striga la noi şi noi nu îi răspundeam, lipsă de reacţie care îl consternase – ce Dumnezeu, doar fuseserăm colegi. Şi ne-a invitat înăuntru. Auzisem despre el că după liceul pe care îl terminasem împreună (colegi în clasele 11 şi 12) la profilul economic, devenise mecanic auto şi plecase în Spania. Mi-a confirmat. A stat pe-acolo 9 ani şi ceva, iar întoarcerea s-a petrecut acum doi ani. A deschis o sticlă ce Fetească albă şi o oră am tot povestit, ne-a arătat fotografii, abandonînd lucrul de afară, la o maşină. Am găsit într-unul din albume o fotografie cu sora bunicii lui, venită din Basarabia – femeia era îmbrăcată tradiţional, aşa că m-am apucat şi-am fotografiat poza. La fel am făcut cu alte imagini din albumele lui.

Cînd să ieşim de la el am mai strigat o dată la poarta lui Gicu Buia, vecinul lui Edi, şi de data asta am avut noroc. A rămas să ne revedem peste două ore. Am pornit apoi cu Mitu spre Fîntîna de la Sf. Filofteia. Întîi am întîlnit o fîntînă veche, săpată în mijlocul străzii, pentru folosul căruţaşilor din satele Amaru, Dulbanu, Bădenii-Miluiţi sau Boldeşti Gradiştea aflaţi în trecere la Mizil. Şi trecem calea ferată, mai departe. Trebuia să ajungem şi la al patrulea pod peste Istău. Pînă una alta Mitu începe să refacă topografia propriei lui copilării. Prima atracţie sînt corturile cu zlătari aşezaţi atît la această intrare în oraş, cît şi la cea din Fefelei, pentru diverse posibile comenzi, de reparaţii sau confecţionare a cazanelor.

Le depăşim şi ajungem la Puţul vechi, unde cei de la abator aduceau rămăşiţele animalelor. Locul arată acum ca un vestigiu proaspăt scos la iveală. Este de fapt un bazin de beton plasat pe o ridicătură de pămînt, de unde ţiganii se aprovizionau cu ceea ce se arunca de la abator. Din gardul care împrejmuia bazinul nu au mai rămas decît stîlpii mîncaţi de ploaie, ca nişte columne ce delimitează un sanctuar.

În bazin se văd gunoaie aruncate, nu mai e nici de miros de carne. De altfel, incintele din apropiere par părăsite. O.R.A.C.A. (Oficiul Raional pentru Achiţiziţia şi Contractarea Animalelor), căruia Mitu îi atribuia un alt înţeles, luîndu-l drept un toponim interbelic, este locul ale cărui construcţii au găzduit în timpul războiului o garnizoană germană. Acolo, în anii ’70, au fost descoperite obuze, mitraliere, lăzi cu muniţii. Ne-am continuat drumul, am depăşit podul amintit şi am ajuns în sfîrşit la crucea care aminteşte de o procesiune mai veche cu moaştele sfintei Filofteia, patroana oraşului, pentru aducerea ploii. Fîntîna de alături a fost curăţită şi locul recondiţionat cu cheltuiala familiei Băncilă în memoria fiului căzut în 1989 la Revoluţie, îm perimetrul Televiziunii. Starea în care se află locul este una nu foarte bună, poate şi pentru că este plasat uşor în afara oraşului, în cîmp. Pe vremuri, asta însemînd că pînă prin anii ’70, acolo exista o lizieră de salcîmi unde mizilenii din zonă veneau la iarbă verde pentru sfîrşitul săptămînii. De acolo ne-am îndreptat spre calea ferată spre uin mic pod de piatră care întăreşte terasamentul. Mitu îmi spune că mai sînt 5 astfel de poduri mici şi că au fost făcute de pietrarii italieni care au lucrat şi în deal, la Tohani, unde tot italienii au ridicat o şcoală şi o biserică.

Rămîn la Mitu pentru o pălincă de pere pe care i-a adus-o Petru, un maramureşean de la Ocna-Şugatag însurat la Mizil, profesor de religie în oraş. Stăm la poveşti împreună cu Costi, nu mai mult de o jumătate de oră, apoi mă-ndrept spre casă. Pe Bulevardul Gării, după bariera spre Baba-Ana şi Conduratu, îl salut pe tatăl lui Mihai Scemtovici care mă cheamă înăuntru pentru o ţuică. Accept necondiţionat, schimbăm cîteva vorbe, depănăm în scurt întîmplări de care sîntem legaţi cumva, prin Mihai, apoi o ţin întins spre casă, ultimul segment pe o zăpuşeală căreia îi fac faţă. Mănînc la repezeală, ca pe un minut, mîncarea răcită de la prînzul alor mei - e 5 după-amiaza. După un somn de o oră şi ceva, ajung la întîlnirea cu Mitu pe şoseaua naţională (Mihai Bravu), colţ cu Democraţiei, care se prelungeşte în cartierul lăutarilor cu strada Eroilor (fostă 23 August). După cîteva ezitări dăm şi nea Gicu Buia, care se abătuse din drum la un veci, îl întoarcem cum s-ar spune, şi stăm la el două ore şi ceva. Poveştile, cu date pur tehnice, despre potcovărit, pînă la episoade aproape fantastice, ne ţin sufletul şi paharul la gură. Se lasă seara, ne ridicăm de pe prispă şi o luăm din loc smulgîndu-i o ultimă istorie: „Domnule, eram tînăr, în curtea IAS-ului. Ningea de sus, cum să vă zic, toată zăpada aia parcă venea numai pe mine. Deasupra, la fereastră, stătea o ingineră şi se uita. Eram ca un şobolan tîrît prin zăpadă, cu umezeala intrată-n oase. Cînd am intrat la căldură, între timp mă acoperisem cu nişte salopete uscate, inginera m-a pus să mă aşez lîngă sobă. Mi-a zis: - Fără tine, Petrică (tata) n-ar face nimic! Pe urmă mi-a dat să beau o ţuică.” Lui nea Gicu Buia aproape îi dau lacrimile a treia sau a patra oară. Le ignorăm ca şi mai înainte pentru a evita patetismul răufăcător întîlnirii. Sau poate că greşesc. Ne conduce la poartă, îl lăsăm pe Pegas-ul lui ajustat, obosit, să-şi viziteze chiriaşii din casa unde şi-a avut atelierul atîţia ani şi ne vedem în continuare de drum, spre oraş. Sper că în săptămînile următoare voi avea răgazul să transcriu întreaga povestea celui mai cunoscut potcovar din Mizil. O zi plină, în tot cazul.