Stelismul la Mizil

În ciuda desfiinţării echipei de fotbal Steaua Mizil, culorile roşu şi albastru continuă să nască pasiuni în Mizil. Dacă echipa locală a sucombat într-o ligă inferioară (D parcă), a mai rămas Steaua Bucureşti. În week-end-ul în care am fotografiat sacrificiul acelei biete găini, înaintînd pe strada Nicolae Bălcescu şi aruncînd priviri în stînga şi-n dreapta după detalii aparent nesemnificative, dar relevante într-o oarecare măsură, am zărit două steguleţe roş-albastre. Curtea în care fuseseră înălţate se află între Liceul teoretic Grigore Tocilescu şi o clădire unde au funcţionat atît o grădiniţă, cît şi biblioteca orăşenească. Este de remarcat gardul-zid care desparte spaţiul privat de spaţiul public, aici stelismul neavînd, în mod evident, nici o relevanţă.

N-ar fi fost cine ştie ce dacă n-aş fi dat de altă lucrare. în spatele unui bloc de pe aceeaşi stradă Nicolae Bălcescu. Spaţiul liber din jurul blocului, de regulă înconjurat cu tot soiul de gărduleţe şi împrejmuiri care mai de care mai artizanale, face resimţită nevoia celor de la bloc de a avea propria lor grădină. În marea parte a situaţiilor, aceste spaţii sînt îngrjite de către cei care locuiesc la parter. Parcele din spaţiul public sînt astfel tratate într-un regim al spaţiului privat. Fiecare curticică din jurul blocurilor are particularitatea ei, de unde rezultă un joc estetic pestriţ al sentimentului de propitar. O dezordine care îşi poate găsi o explicaţie şi în mutările masive şi în valuri de la sat la oraş. Un oraş cu o coerenţă pierdută, dacă va fi avut vreodată aşa ceva. Tîrguşorul Mizil era o amestecătură, nu o construcţie epurată de viaţă, cu reguli severe în încercare de urbanizare, ca într-un oraş pornit de la zero. Dar trebuie să fi fost un amestec cu arome, cu decantări, cu minime coerenţe care erau probabil reglate de comunităţile de meseriaşi, destule pînă în al doilea război mondial. Oraşul comunist industrializat e cu totul altceva. Blocurile şi împrejurimile acestora sînt imagini edificatoare. Încercarea de a îmblînzi astfel de spaţii este de înţeles, dar nu întotdeauna justificată. Formele pe care le iau aceste schimbări de regim (public - privat) sub raportul imaginii sînt năucitoare. Condiţii de bază pentru germenii kitsch-ului în datele sale cele mai elocvente. În curticica acestui bloc de pe strada Nicolae Bălcescu alte însemne ale Stelei. Culorile roşu şi albastru - în plus, machete ale emblemei clubului şi Cupei Campionilor Europeni, cîştigată de Steaua Bucureşti în 1986. Un soi de devoţiune populară, transferată din plan religios în plan sportiv. Pentru că sportul, nu-i aşa?, este o religie. Are toate datele să facă faţă unei asemenea învestiţii de sens. Interesant, de data aceasta, este altceva: între spaţiul public şi spaţiul tratat în regim privat (funcţional, imagistic, nicidecum juridic) nu mai sînt ziduri ori garduri opace, ci un obstacol minim, transparent. O negociere a puterii în raport individ - administraţie locală, ca să fiu un pic pretenţios. Cu siguranţă astfel de interpretări / teorii le vor adînci alţii. Şi toate aceste observaţii n-au pornit decît de la nişte detalii ale pasiunii unor microbişti mizileni. În cel de-al doilea caz, din cîte am înţeles artizanul a fost o femeie. O stelistă.