Steaua Mizil Old-Boys

Aici găsiți cronica unui meci old-boys pe care foști fotbaliști ai Stelei Mizil l-au jucat cu selecționarta AMFB pe 21 octombrie 2012 pe Stadionul Cautis - Steaua Sudului. În fotografii pot fi recunoscuți Galeș, Mihalache, Cozarek, Greaca, Niculiță, Cozma și Tănase.

Mizilul în amintiri de război

În ultima perioadă mi-am făcut timp, cu greu, să mai scormonesc prin arhive. Mereu se ivesc tot felul de povești, cărora nu le mai poți descifra dedesubturile. Cînd vine vorba de război însă lucrurile sînt mult mai lesne de înțeles. De data asta e vorba de o recenzie din nr. 9 din 1 Septembrie 1940 al Revistei Fundațiilor Regale, la secțiunea Revista revistelor, în care am găsit menționat Mizilul în amintirile de război (primul mondial) ale unor soldați din Mehedinți, acestea fiind consemnate în revista Isvorașul. Cele două mărturii vin cumva ca pandant al unei fotografii postate pe Miziliada cu alt prilej, aici.

 

Anul nou, 1937

Fără paseism și brizbrizuri, despre Anul nou, 1937, la Fântânele, jud. Prahova. Este vorba un pic și despre Mizil. O relatare din revista Sociologie românească, Anul II, nr. 11 - 12, 1937.

 

Icoane vechi și icoane nouă

Titlul eseului eminescian pică tocmai bine zilei de Sf. Ioan, 2013, cînd aflat în trecere prin Mizil am intrat în două dintre bisericile orașului. La Sf. Ioan am intrat pentru că era hram. N-am stat mult. Dezamăgirea provocată de renunțarea la pictura veche m-a împins afară. Sigur, în biserică nu e loc de dezamăgiri. Ba nu, de dezamăgiri e loc, poate nădejdea ar trebui să calce pe dezamăgire. Eu am ales să merg pînă în Dallas, noul cartier al orașului, la biserica Sf. Filofteia. Dar înainte de a ieși din biserica de la șosea am apucat să privesc atent în jur și să fac cîteva fotografii. Lume cam puțină pentru un hram. Poate biserica e prea mare, la fel ca și frigul de 7 ianuarie. Alte dăți biserica asta gemea de lume.

O altă observație care m-a întristat: nu am regăsit icoana Sfintei Parascheva, cea de care amintisem acum vreo două postări. Este vorba de o icoană donată de obștea lăutarilor din Mizil, probabil în perioada interbelică. Spuneam acolo că această icoană are valoare de document, datorită acelei menționări a unei obști profesionale. Este trist faptul că acea icoană nu mai există în biserică, dar și mai trist ar fi dacă ea nu ar mai exista deloc în patrimoniul parohial, cu atît mai mult cu cît ea a fost dobîndită prin stră-dania și dragostea enoriașilor -- sper să nu fie cazul, așa cum s-a întîmplat cu acele candelabre de la biserica Sf. Nicolae din Fefelei. Icoana o regăsiți la acest link. 

Pentru a exista un oarecare echilibru, acestor dezamăgiri li se contrapun unele fericite descoperiri. Precum la biserica Sf. Ioan odinioară mizilenii făceau danii, așa se întîmplă și acum la biserica Sf. Filofteia din cartierul cunoscut de mizileni sub numele Dallas, pe strada Tase Dumitrescu. La această biserică au lucrat mai mulți mizileni, printre aceștia arhitectul Cosmin Pavel (proiectare, supervizarea lucrării), Costi Vasilescu (realizarea construcției), Dumitru Vasilescu (demersuri pentru aducerea unor moaște de la catedrala Patriarhală, aducerea veșmintelor Sf. Dimitrie Basarabov) și, de ultimă oră, Andrei Florin Mușat (pictarea icoanelor împărătești și a icoanelor de hram). Icoane noi, așadar, prin strădania localnicilor. Nu-i includ doar pe cei menționați, pe care îi cunosc, ci și pe cei ce vin la acea biserică duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Asta probează existența unei comunități, chiar dacă mică, așa cum se întîmplă cu orice început, cînd există entuziasm și dăruire -- știu, cuvintele par mari, sînt deja intrate în lista celor mai uzitate clișee, dar uneori se cuvine să fie redate contextelor potrivite, iar această poveste, a unei biserici noi, a unei comunități mici mă îndreptățește să le folosesc. Cam atît. Imaginile sînt sugestive.

 

O nouă carte poștală veche

Vechiul ca noutate, că toate-s vechi și nouă toate, și pentru că noutățile de pe Miziliada privesc de regulă înapoi. Și de multe ori și cu mînie, parafrazînd filme cu adevărat celebre, și nu nicolaisme de prin bătătura noastră.

Noutatea este o carte poștală din cele vechi, antebelice. Una circulată, cu data sosirii la Ploiești la 6 MAI 1908. Carte ar fi putut fi tipărită chiar înainte de 1900 - egida este UNION POSTALE UNIVERSELLE. Promit o documentare pentru a putea veni cu mai multe detalii pornind de la înscrisurile tipărite în franceză și italiană. Este un exemplar „Salutări din...”, cum probabil vor fi fost multe cu mai toate tîrgurile și orășelele din Regat. Era o vreme e construirii națiunii și a identității naționale, așa încît o cunoaștere a țării se putea realiza și prin emisiuni poștale. Astfel de cartoline pot fi găsite astăzi la mulți colecționari străini, îndeosebi în Germania, urmare a corespondenței în acea vreme a cetățenilor străini veniți în România cu diverse afaceri. Acest exemplar are ca destinatar un comerciant din Ploiești - Gheorghe Bucurescu. Am mai întîlnit astfel de corespondențe comerciale circulate de la Mizil către Brăila, spre exemplu, cu care exista legături intense. Interesant este mesajul expeditorului mizilean, probabil un cod: s m P p o z - Anghel I. Georgescu

 

 

 

CASTELUL PLUTARCH MAREȘ

Cartea poștală în discuție mai este interesantă pentru că oferă o imagine, chiar dacă mică și ușor neclară, a așa-zisului la acea vreme castel al lui Plutarch Mareș. Vă amintiți poate o postare mai veche în care pusesem alăturate o carte poștală cu Vila Mareș și o fotografie făcută de un reporter de război al armatei germane aflată în retragere la sfîrșitul primului război mondial - pentru o relectură, click aici și aici. Această carte poștală datată 1908 vine să confirme ipoteza potrivit căreia Hanul, în fața căruia acum funcționează o piscină, a avut o altă formă, ipoteză confirmată și de arhitectul Cosmin Pavel. Acum avem o dovadă că acea vilă este una și aceeași construcție cu numitul schloss de pe versoul fotografiei făcute o dată cu retragerea armatei germane.

 

 

 

 

STRADA CAROL

Apare apoi strada Carol, artera comercială a Mizilului. O imagine color care a fost tipărită și pe o carte poștală de sine stătătoare, în variantă alb-negru (o puteți vizualiza aici). Este de presupus că toate celelalte imagini din montaj (biserica Adormirea Maicii Domnului, Bulevardul și castelul Mareș) să fi fost tipărite și în variante separate, poate și color, precum cea cu strada Carol. Varianta alb-negru oferă ceva mai multe detalii.

 

 

 

BULEVARDUL

Tot ca un element de noutate, alături de imaginea cu Castelul, este cea care arată Bulevardul. Este știut că la sfîrșit de săptămînă mizilenii ieșeau să se plimbe pe strada Carol. Exista iată și acest Bulevard care trebuie să fie actualul Bulevard al Unirii, care face legătura între Șoseaua Națională (Mihai Bravu) și strada Nicolae Bălcescu (fostă Carol) - e o presupunere pe care cei în vîrstă o pot corecta. Pe acest Bulevard au fost o vreme berăria lui Vișinescu, librăria, farmacia Gotsman, altele și altele. Plus biserica Sf. Ioan. Presupun că fotografia a fost făcută cam unde este acum intersecția Bulevardului Unirii cu Șoseaua Națională, avînd pe dreapta o parte din clădirile amintite mai înainte (acele funcțiuni - berărie, librărie, farmacie - le-au avut ceva mai tîrziu), unde acum se află Primăria și părculețul cu Monumentul Eroilor. Puteți vedea aici o altă fotografie în care acest flanc de clădiri se află pe partea stîngă, fotografia fiind făcută cam din dreptul actualului Obelisc. 

 

 

 

BISERICA ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Este a patra imagine (prima, în ordinea în care apar pe montajul cărții poștale). Cu această biserică există cărți poștale din anii 20, cînd au existat mai multe emisiuni poștale pe care i le datorăm primarului de atunci, Spirică Anastasiu, cum este și cea de mai jos:

 

 

 

Despre această alte imagini cu această biserică am mai scris aici. Fotografia folosită în montajul cărți poștale a fost făcută cam din dreptul fostului restaurant Central, actualmente sală de închiriat pentru nunți, botezuri, petrecri, festivități etc.

De remarcat că fotografia a fost făcută iarna și că nu apare ceasul. În fotografiile pe care le-am făcut recent clopotniței ceasului i s-a găsit loc decupîndu-se din cele două arcade de la nivelul superior. Ceasul a fost montat inițial pe clopotnița bisericii Sf. Ioan, care a căzut la cutremurul din 1940. Fiindcă nu a fost refăcută acea clopotniță, ceasul a fost mutat la biserica Adromirea Maicii domnului. Mai există o fotografie mai veche cu această biserică în care ceasul nu apare montat pe fațada clopotniței.

Iată două imagini cu biserica Sf. Ioan pe a cărei clopotniță apare ceasul, și una în care se vedea locul ceasului (o gaură neagră):

Apoi, sînt de observat dependințele lipite în stînga și dreapta clopotniței bisericii Adormirea Maicii Domnului. Au făcut parte din casa parohială? S-au tot făcut transformări , unele se întîmplă chiar și în această perioadă. Săptămîna trecută am văzut că se lucrează la partea de la stradă a casei parohiale, mascată cu plăci OSB.

Potrivit zvonurilor, acolo se pregătește deschiderea unei farmacii. Să fie un parteneriat al bisericii, o închiriere sau o cedare a spațiului? Acele clădiri au fost făcute pe cheltuiala mizilenilor cu un anumit scop și ar fi păcat să fie cedate sau închiriate (e de văzut pe ce sumă) unei farmacii private. Oricum, rămîne de văzut dacă zvonurile se vor adeveri.

 

 

Biserica Sf. Ioan Mizil

Sfînta renunțare la vechile candelabre ale bisericii din Fefelei, despre care am scris aici acum o săptămînă și ceva, a stîrnit un oarece interes local. Aminteam acolo și de pictura Olgăi Greceanu de la biserica Sf. Ioan (de la șosea), dusă pe apa Sîmbetei. Avînd ceva mai mult răgaz de sărbători, am descoperit printre fotografiile pe care le-am făcut la Mizil două imagini cu icoana Sfintei Parascheva (de la biserica Sf. Ioan). Un plan de context, în care poate fi văzută o rămășiță a fostei picturi a bisericii, și un detaliu foarte important pentru o monografie a orașului. Mitu de la Ligă (Dumitru Vasilescu) mi-a atras atenția asupra lui, fiind un foarte apropiat al bisericii, în general, dar în ultima vreme căzut în dizgrația notabilităților orașului. Acest detaliu indică existența unor obști profesionale, în acest caz obștea lăutarilor. Din reportajul lui F. Brunea-Fox, despre care am scris aici, reieșea că în anii 30 la Mizil erau zeci de lăutari, un motiv suficient pentru a exista o formă de organizare a lor, un soi de sindicat, cu reguli și toate cele. Nu știu care ar putea fi data acestei donații făcute bisericii, sigur poate fi găsită în scriptele parohiei, dar bănuiesc că informația din reportaj și această mențiune de pe icoana Sfintei Parascheva sunt complementare. Să fi fost Sfînta Parascheva patroana lăutarilor din Mizil? Iată că e de scormonit. Încă pot fi găsite multe informații cu puțină răbdare -- bătrîni mai sînt la Mizil, unii chiar dispuși să povestească. Pentru cei interesați de istoria orașului sau chiar a bisericii Sf. Ioan acesta poate fi un clu, un punct de plecare pentru propriile investigații. Și ca să nu fiu vorbă-n vînt, iată și cele două fotografii:

 

 

 

 

În prima dintre fotografii se văd și vechile strane, datate înainte de 1900, o combinație între fag și brad. Chiar dacă l-am arătat cu degetul pe părintele Ardeleanu Romulus, vorbind despre ușurătatea de care a dat dovadă renunțînd la pictura Olgăi Greceanu, trebuie să-i și muțumesc, și asta este o ocazie, pentru faptul de a fi donat două module de strane (pentru patru persoane fiecare) Muzeului Țăranului Român. Stranele erau dezafectate, comanda pentru stranele noi fiind deja dată. Le-am văzut depozitate în curtea bisericii cînd mă întorceam de la Năeni, cu cîteva lespezi de piatră.

 

 

 

 

 

O ocazie pentru a salva acele strane pe care n-am scăpat-o. Așa că mai există niște martori. Acele strane au fost folosite în cîteva din expozițiile temporare de la Muzeul Țăranului Român.

Sper să mai postez cît de curînd și alte povești sau imagini care să aibă legătură cu această biserică, o vreme considerată de mizileni catedrală a orașului. 

 

 

Fotbal cu Țiți Dumitriu și 11 jucători

 

Știu că în oraș încă se suspină după fotbal. După fotbalul bun, se înțelege. Din păcate, în ajutor nu poate veni decît trecutul. De pe urma Rapidului Mizil eu am prins doar o tabelă de marcaj cuprinsă de rugină din vremea cînd în oraș Brînză, Niță Rînceanu, Paraschiv (tatăl lui Gabriel Paraschiv de la Oțelul Galați) sau Gogu Mățău făceau să se vorbească de fotbal într-un oraș prăfuit, aflat tot timpul la o margine de județ, fie că era vorba de Buzău sau Prahova. Și mai erau poveștile, unele auzite de la tatăl meu, junior la Rapid Mizil, sau de la fratele lui, jucător chiar la prima echipă (Nelu Manolache), plecat mai apoi  la ICIM Brașov. Aceea a fost perioada romantică, despre care tot mai puțini pot povesti. Dar s-a întîmplat să vină și ceva bine pentru fotbalul visat la Mizil, anii '80, niște ani de glorie, fie-mi scuzat clișeul. Mai sînt destui dintre cei ce știu, au văzut sau au auzit de Steaua Mizil. Întîmplător am dat de un blog dedicat fotbalului din județul Vaslui și am găsit o cronică a meciului Inter Vaslui - Steaua Mizil, avînd ca bonus programul de meci. Posesorul blogului își amintește de Steaua Mizil ca de o echipă de temut. O spun alții, nu mizilenii care, orice ar fi fost și la cîte blaturi vor fi participat sus-pușii clubului, se mîndreau cu echipa lor. De fapt nu voiam decît să semnalez cronica acelui meci de la Vaslui aici. Cu tot cu programul meciului.

1968. O absolvire

În postarea de ieri spuneam că decembrie este un timp al depănării amintirilor. Al încheierii conturilor. Și al surprizelor, al cadourilor. Am scos din sertar o înregistrare veche de 44 de ani, de la absolvirea Liceului Teoretic Mizil. Pentru cei mai în vîrstă este o ocazie pentru a revizita niște experiențe, de a auzi vocile unor profesori sau foști colegi. Pentru cei mai tineri este un material de studiu asupra limbajului de lemn folosit în acea vreme, din care au supraviețuit fărîme, fiind preluate de alte noi forme lemnoase ale limbajului.

 

 

 

Revoluția

Fiecare a trăit Revoluția în felul lui. Unii o consideră altcumva: evenimente, cacealma, lovitură de stat etc. Totul s-a terminat cu împușcarea Ceușeștilor. Apoi, alte evenimente. Habar n-am cînd vom ști cu adevărat ce a fost atunci, în 1989. Și nici dacă astfel revoluții au fost într-adevăr în toate orașele declarate la scurt timp orașe martir. Oricum ar fi, decembrie este un timp pentru răscolit amintirile. Așa încît vă voi servi două relatări despre Revoluția la Mizil. Una, a mea, publicată pe un site la care colaborez cu texte mizilene: aici. M-a inspirat, recunosc, reportajul realizat anul trecut de către doi jurnaliști ai ziarului Adevărul în urma unui interviu cu domnul Emil Proșcan, primarul Mizilului, deasemenea despre Revoluția la Mizil -- aceasta este a doua relatare, accesibilă aici. Alăturarea lor nu are în intenție vreo polemică. M-aș bucura dacă ar apărea cît mai multe astfel mărturii despre zilele acelea așa cum au fost trăite, simțite la Mizil. Este un punct din care se poate porni pentru scrierea unei istorii văzută de la firul ierbii.

Din păcate

Am aflat că la parohia din Fefelei candelabrele vechi din 1863 au fost vîndute la fier vechi. Patrimoniu, carevasăzică. Desigur, puteau fi curățate. S-ar fi putut lăuda enoriașii cu niște obiecte vechi donate de o familie înstărită, Mareș, ai cărei cîțiva membri sînt înmormîntați chiar în curtea bisericii. Atîta doar că un candelabru din inox e o atracție căreia nu-i poți rezista. Pentru unii. Așa s-a întîmplat, se pare, cu părintele Ardeleanu, de la Fefelei. Sau o fi fost ideea vreunui enoriaș? Cine știe? Dumnezeu știe cel mai bine, desigur. 

Să mai amintesc că la fel s-a întîmplat și cu ceasul Paul Garnier din gară? Un ceas de patrimoniu înlocuit cu un ceas chinezesc, ieftin, luat dintr-un magazin oarecare. Asta se întîmplă cînd de astfel de lucruri se ocupă cine nu trebuie. Orașul se transformă în vitrina unei gospodine. Nu că aș avea ceva cu gospodinele. E treaba lor cum își aranjează vitrinele de acasă. Orașul este altceva, de amenajarea lui se ocupă oameni specializați, urbaniști etc. Cu biserica la fel. Un preot pare totuși un specialist, nu? Dar practica infirmă acest principiu. Să vă mai dau un exemplu pentru opinia asta? Sigur că vă voi da.

Celălalt părinte Ardeleanu, de la parohia Sf. Ioan, a înfrumusețat biserica cu o pictură nouă. Lucru lăudabil, la prima vedere. Dar vreți să știți cu ce preț? A fost dată jos pictura Olgăi Greceanu. Cine a fost Olga Greceanu? O personalitate artistică incontestabilă. Mai mult, unul dintre „personajele” mișcării Rugul Aprins. Era de așteptat ca un preot să aibă habar amănuntele astea. Din pictura Olgăi Greceanu se putea face o atracție (aveți aici și aici și aici și aici cîteva informații despre personalitatea ei). Fie ea și turistică. Să încerci să creezi un specific național în pictura bisericească, iar peste niște ani cei care clamează specificul național să-ți dea jos pictura. Se întîmplă în România. Măcar să fi fost fotografiată pictura de un fotograf profesionist, o documentare a ceva ce va dispărea. Așa este profesionist. Asta dacă nu să se fi extras mostre de pictură. Și acest lucru se face, doar că trebuie să te și gîndești la așa ceva. Trist este că pictura a fost înlocuită cu realizarea unui pictor anonim, care se pare că a mai înlocuit și altă pictură a Olgăi Greceanu, la Cireșanu.

Cum în Mizil cauți pe degete lucrurile pe care să le poți arăta, cu care să te poți lăuda, acest detaliu era o comoară. Ca și ceasul din gară. Cît despre candelabrele acelea vechi, ele puteau fi măcar păstrate. Un muzeu al orașului poate include, poate spori cu astfel de obiecte. Dar se gîndește cineva cu adevărat la acest subiect?

Dumneavoastră, domnule primar Proșcan, mare iubitor de cultură, aveți habar de lucrurile acestea? Sau este deajuns să mai montați niște delfini metalici siniștri, inexpresivi, care strivesc grădina și așa micuță din fața școlii nr. 3? Nu cred că este o sănătoasă înțelegere a ideii de cultură.

 

PS În unele din postările de pe blogul său, Adrian Năstase menționa că a avut întîlniri cu administrația publică locală la Mizil pentru constituirea unui muzeu. Iată așadar că obiecte ce puteau face parte din colecțiile unui muzeu local dispar pur și simplu din inconștiența unor oameni care iau decizii. Din păcate.

Stația de radioficare Mizil

Pe subiect, deocamdată doar melodia cu care se deschidea programul de emisie: Martin Circus - Ite Missa Est. De fapt, din această piesă era folosit doar un fragment de la început, recurent pe tot parcursul, avînd rol de jingle.  Melodia mai era folosită și de Radio România Actualități (nu sînt sigur dacă se numea așa, dar e vorba de programul 1 al radioului) la începutul, sfîrșitul și pe parcursul emisiunilor sportive. Remeber anii '80.

O variantă soft

O variantă soft a melodiei Am ibovnic la Mizil, aici.

Steaua și Rapid. Mizil

Acum o săptămînă și ceva la Mizil s-a organizat un meci de fotbal. Nu cu echipe care nu aveau teren, gen Prahova Tomșani. A fost un meci al unor foști fotbaliști de la Rapid Mizil și Steaua Mizil. Pentru că nu am fost la meci, marchez evenimentul cu întîrziere, dar postînd două imagini în care apar emblemele celor două echipe, în speranța că la Mizil va mai exista cumva, cîndva o echipă de fotbal.

Liceul Agricol

Am petrecut 4 ani în acest liceu, 1987-1991. Noi așa îi spuneam, Liceul Agricol, însă denumirea oficială era Liceul Agroindustrial. Ne era un pic jenă față de cei de la Industrial, chiar dacă eram la clasa cea mai bună, la Economic, a Agricolului. Din 1990, parcă, sau poate ceva timp după 1990 denumirea i-a fost schimbată: Grupul Școlar Agricol Mizil. Nu știu să existe o istorie detaliată a acestui liceu. De pe internet se pot accesa date sumare, esențiale totuși, despre fondarea liceului:

«Grupul Şcolar “Tase Dumitrescu” din Mizil funcţionează într-un local impunător, realizare arhitecturală desăvârşită prin estetică, durabilitate si funcţionalitate, care a devenit, cu timpul, o emblemă a oraşului situat pe Dumul Naţional I. B., la jumătatea distanţei dintre Ploieşti şi Buzău.

Localul şcolii s-a contruit în anii grei de după primul război mondial, din banii proveniţi din donaţii ale locuitorilor urbei, cei mai mulţi practicând negustoria, dată fiind aşezarea geografică a Mizilului, la interferenţa dintre podgoriile “Dealul Mare” si câmpiile nesfârşite ale Bărăganului.

 Prin subscripţie publică, donatorii au pus la dispoziţia Comitetului Şcolar al Gimnaziului Mixt, care există deja în 1919, suma de aproximativ 50.000 de lei, cu totul insuficientă ridicării unei construcţii corespunzătoare ambiţiilor comunităţii de a înfiinţa un liceu. Ajutorul a venit din partea lui Tase Dumitrescu, spirit luminat, înţelegător desăvârşit al nevoilor vremii, care s-a gândit să înlesnească copiilor calea spre învăţătură, lăsînd, prin testamentul autentificat de Tribunalul din Buzău, nr. 1782 din 1921, Comitetului Şcolar al Gimnazului cea mai mare parte a averii sale pentru zidirea unui liceu cu internat. Legatul testamentar era compus din imobile, cambii, acţiuni, numerar, obiecte de valoare, preţuite la cîteva milioane de lei, capital considerabil pentru vremea aceea, încredinţat Casei Şcoalelor în numele Comitetului Şcolar.

 Un alt donator, Constantin Condeescu, urmaş al celebrului primar Leonida Condeescu, imortalizat în schiţa “O zi solemnă” a lui Caragiale, a înzestrat viitoarea şcoală cu un teren măsurând 0,5 ha.
 Ministrul Instrucţiunii, dr. Constantin Angelescu, dispune prin Casa Şcoalelor, în 1923, transformarea legatului Tase Dumitrescu în numerar şi încredinţează arhitectului I. Mihalcea realizarea planurilor viitoarei şcoli care este dată în folosinţă în 1925, în urmă cu 75 de ani.
 Preotul Gheorghe Jugureanu, directorul Gimnaziului Mixt, cere în 1925 autorităţilor aprobarea transformării gimnaziului în liceu şi obţine în 23 iulie 1925, prin Ordinul nr. 78058 al Ministrului. Liceul poartă numele mărinimosului donator Tase Dumitrescu, mort în 1921, la 18 mai, pomenit an de an, până în 1946, în cadrul unei festivităţi anuale, devenită o tradiţie a şcolii. Mai multe personalităţi ale timpului au evocat, în asemenea ocazii, figura marelui ctitor, Tase Dumitrescu.
 Memorabile sunt cuvintele rostite de Prea Sfântul Episcop Ghenadie al Buzăului: “Aşezarea noastră în aceste părţi ale orientului european ne cere sforţări de muncă pe toate căile şi ne obligă să propăşim în lumina sufletească cât mai mult, cât mai repede; şi acei care ajută munca şi propagă cultura trebuie slăviţi. În această privinţă Tase Dumitrescu este o pildă vie.”
 Pe parcursul timpului, şcoala a cunoscut mai multe schimbări ale profilului, materializate în schimbarea titulaturii după cum urmează:
-1925-1938: liceu teoretic;
-1938-1948: liceu comercial;
-1948-1962: centru şcolar agricol;
-1962-1964: şcoala medie tehnică agricolă;
-1964-1976: şcoală tehnică de contabilitate şi merceologie ;
-1967-1972: liceu agricol;
-1972-1990: liceu agroindustrial;
-1990-2000: grup şcolar agricol;
-din 2000 : grup şcolar “Tase Dumitrescu”; » (date luate de aici)

Alte informații, însă minate de contextul ideologic în care trebuiau prezentate, apar în monografia orașului Mizil scrisă de profesorul Ion Panait.

«La insistenţele aceluiaşi Leonida Condeescu, în anul 1902 se înfiinţează la Mizil Şcoala elementară de meserii. Deşi nu s-a găsit un ordin de înfiinţare, în mod cert ea exista în 1902 deoarece din "Registrul matricol nr. 3 de inventar, rezultă că în anul 190 şcoala avea 27 de elevi".
În perioada 1902–1916 şcoala este absolvită de 199 de elevi calificaţi în meseriile de fierari, strungari, rotari şi dogari. Atelierele şcolii primeau comenzi atât de la particulari cât şi de la unităţi militare. "Cu adresa nr. 749 din 4 aprilie 1915 regimentul 72 infanterie comandă la atelierele şcolii executarea unor cutii metalice şi roţile necesare transporturilor militare şi trenurilor de luptă.
Documentele de arhivă demonstrează că şcoala obţinea importante beneficii în ateliere. "Numai în 1915 la sfârşitul anului şcolar, beneficiile atelierelor se ridicau la suma de 4336 lei”. Beneficiile importante obţinute, necesitatea şcolii elementare de meserii şi la insistenţale repetate ale dirigintelui acestei şcoli, în exerciţiul financiar 1916–1917 al bugetului de venituri şi cheltuieli a judeţului Buzău un paragraf special prevedea: "Anuitatea împrumutului de lei 75000 ce urmează a se contracta la Casa creditului judeţean şi comunal pentru cumpărarea terenului şi construirea unui local propriu pentru şcola de meserii din Mizil".
Datorită războiului construcţia şcolii va fi întârziată până în anul 1925. Începând din anul 1926 şcoala este transformată prin ordinul nr. 29034 din 1 aprilie în Şcoală inferioară de meserii cu durata de stadii de 3 ani, avînd meseriile de: tâmplar, forjor, dogar şi croitor.
În şcoală încă din clasa I-a se efectua o zi de practică completă în atelier, în celelalte zile practica de atelier se îmbina cu pregătirea teoretică. Un accent deosebit se acorda disciplinelor realiste: matematica, tehnologia meseriei, desen tehnic şi geometrie.
"În 1926 şcoala avea 7 cadre didactice şi 100 de elevi. Din 1942 se transformă în Gimnaziu industrial de gradul I cu durata de studii de 6 ani, iar în 1945 va deveni Gimnaziu industrial".
După reforma invăţământului din 1948 ultimele două clase, a V-a şi a VI-a, sunt transformate în Şcoala tehnică profesională, iar în anul 1951 se desfiinţează, creându-se o Şcoală profesională de viticultură şi vinificaţie, care se va desfiinţa în 1953.
Învăţământul liceal de cultură generală se dezvoltă după primul război mondial. În 1919, la insistenţele mizilenilor sprijiniţi de un alt "inimos primar" Spirea Anastasiu, se înfiinţează la Mizil un Gimnaziu mixt. "Întemeiat prin Decret Regal nr. 3864 din 4 septembrie 1919", va funcţiona până în anul 1925 în fosta şcoală Ion Crăciunescu, când se va da în folosinţă un local nou construit din vânzările şi licitaţiile succesiuii negustorului mizilean Tasse Dumitrescu.
"Hardughia cea roşie s-a înălţat din sfertul de pâine, din dramul de grăsime, din bucăţica de zahăr a mahalalelor sărace care târguiseră la băcănia răposatului şi din lada de fier plină de sălbi şi mahmudele de aur, de cercei şi mărgăritare, de inele şi ghiuluri bătute în diamante, dăruită Casei Şcoalelor. Lada ceia fusese o prinzătoare de amaneturi cu dobândă grea ce curgea zi şi noapte ca gârla Istăului printre mormanele de bălegar din marginea târgului”.
"Odată cu darea în folosinţă a noii clădiri gimnaziul se va transforma în Liceu teoretic prin ordinul nr.78058 din 28 iulie 1925 al Ministerului Instrucţiunii".
"În 1934 se va înfiinţa şi un Gimnaziu de fete cu clase extrabugetare, dar care va fi desfiinţat în anu1 1938, când şi Liceu1 teoretic va fi transformat în Liceu comercial. Acesta va funcţiona până în anul 1948 când va fi reorganizat prin reforma învăţământului din 1948 pe profil de Şcoală tehnică de administraţie economica şi Şcoală medie tehnică de agricultură."
O imagine succintă asupra sistemului de instrucţie şi educaţie la Liceul Tasse Dumitrescu din Mizil între cele două războaie mondiale ne sunt redate plastic de fostul dascăl Ioachim Botez: 

"Aici, copii localnici ori de prin părţile dealurilor vecine încărcate de podgorii în loc să deprindă a croi doage, a încheia boloboace şi a învăţa despre zămislirea vinurilor, studiau limba latină cu un belfer care nu ştia din Horaţiu decât ...Ergo Bibamus (aşa dar, să bem!).
Se făceau şi ceasuri de educaţie morală. Urmarea lor practică era cu totul alta decât cea dorită. Dacă se lipeau în ferestre listele cu corijenţii apoi a doua zi trebuia chemat geamgiul cu lada lui de scule. Dacă un belfer se arăta neînduplecat, n-avea ce căuta noaptea pe la cele răspântii mai dosnice. Aşa a fost s-o pățesc eu în cetatea Mizilului, loc de oameni aprigi, dar unde zavistia şi bârfeala, ca în toate târgurile mărunte, era o molimă fără raţiune şi fără leac.” 

"În vremea aceea, unii dascali lăsau cât mai mulţi corigenţi pentru că examenul de îndreptare era cu plată.
O sută lei...
– Trece-l, bre! stăruia belferul de istorie pe lângă cel de nemţeşte.
–Nu! a răspuns Tapirul.
–De ce, bre ?...
–Pentru că...
Şi zvârlind creionul pe foaia catalogului unde drămuia media, Tapirul se răsturna râzând în scaun şi-şi freca degetul gros de vârful arătătorului.
Ce hatâr putea să aibă belferul de istorie? El, când intra în clasă, deschidea catalogul ca pe un catastif de băcănie, îl răsfoia, privea încruntat peste geamurile ochelarilor şi striga cutărui şcolar clătinând din cap:
–N-ai mai!... N-ai mai!...
În propoziţiune dezvoltată, asta însemna: N-ai mai adus nici un burduf de brânză, nici o gâscă, nici o damigeană de ţuică”. 

Între cele două războaie mondiale viaţa culturală a oraşului se dezvoltă lent. Încercări sporadice de a scoate din anonimat Mizilul se lovesc de nepăsarea administraţiei comunale şi a protipendadei orăşeneşti, îmbogăţite din comerţul de cereale şi monopol. O publicaţie de interes şcolar este "Anuarul societăţii culturale" M. Eminescu al elevilor din Mizil, editat sub îndrumarea profesorului D. R. Mazilu, anuar care va apărea în patru numere anuale până în anul 1931–1932.
O încercare lăudabilă se face în 1933, când la Mizil un grup de tineri în majoritate elevi ai liceului, editează o revistă locală "Răsărit dc soare". Revista îşi propunea să publice articole literare, artistice, ştiinţifice şi de critică literară. Îşi avea administraţia în str. Iuliu Maniu nr. 5 (azi maior Ivanovici). Redactor era un oarecare Ionel Vodarici (N.Tristea), administrator Nicolae Dragomirescu, iar secretar de redacţie Gheorghe Mantu. Tipărirea revistei se făcea la Buzău.
În primul număr al revistei se arăta: "În aceste vremuri de grea cumpănă, când o criză financiară atât de acută bântuie întreaga omenire, când omul de abia îşi poate întreţine o existenţă ingrată, apariţia unei noi reviste este cât se poate de dificilă. Au trebuit sacrificii mari, a trebuit o muncă înverşunată spre a ajunge la ţinta dorită; apariţia unei reviste într-un asemenea cadru şi cu astfel de material într-un orăşel ca al nostru."
Revista îşi avea corespondenţi în mai multe oraşe ale ţării, la Constanţa, Deva, Buzău, Brăila şi Galaţi. Din relatările unuia dintre fondatorii revistei reiese că aceasta a apărut în 3 numere, cel de al patrulea număr a fost confiscat de autorităţile judeţului Buzău, deoarece nu aveau autorizaţie de tipărire a unei reviste. (Acest al 4-lea număr putea fi văzut în anul 1935 în hala de peşte din Buzău, folosit ca ambalaj, după cum relatează fondatorul amintit).
Alături de această încercare neizbutită, în 1937 se înfiinţează pe lângă Liceul Tasse Dumitrescu un Ateneu Popular, care îşi propunea să prezinte elevilor şi locuitorilor oraşului teme de cultură generală, ştiinţifice şi cu caracter militar, de interes general. Astfel în 1937 se fac expuneri de către profesorii liceului şi ofiţerii din oraş pe diferite teme: Apărarea contra gazelor de luptă, Calea Lactee, Universul în poezia bacoviană şi altele.
Raportate la dimensiunile modeste ale târguluii de altă dată, târg ce trăia monotonia unei existenţe cu orizont limitat, ritmurile de după anul 1944 îşi dezvăluie, fără îndoială, sensul major şi dinamic.
Ca toate aşezărilor patriei, întinerite prin politica lucidă şi înţeleaptă a Partidului Comunist Român, oraşul Mizil a cunoscut transformări esenţiale pe planul vieţii spirituale. Dacă în anul 1944 Mizilul avea 1513 analfabeţi, în anul 1948 acest flagel al regimului burghezo-moşieresc este lichidat, iar porţile şcolii sunt larg deschise tuturor copiilor oamenilor muncii. "Astfel numărul elevilor din şcolile primare şi gimnaziul unic din oraş se ridicase la 721, al celor din învăţământul tehnic de specialitate, economic şi agricol se ridica la circa 180".»

Evident, ar mai fi multe de spus. Întîi aș trimite la scrierile lui Ioachim Botez, Însemnările unui belfer, în care autorul își amintește întîmplările din viața de profesor, cu doi ani petrecuți la Mizil, chiar în acest liceu, pe la mijlocul anilor 30. Ar fi de scotocit prin arhivele liceului -- dar cine să o facă? O monografie a orașului, lipsită de curenții ideologici ai trecutului recent, ar trebui să cuprindă întreaga poveste a acestui liceu. Și ar mai fi istoriile personale, pe care fiecare generație trecută pe acolo le are.

Pentru că este prima postare pe acest subiect, un început deci, și pentru a stimula călătoria în trecutul personal al unora dintre cei ce vor citi această postare, aveți mai jos cîteva cărți poștale care surprind clădirea liceului în perioade diferite.

Liceul Tase Dumitrescu -1934

Școala medie tehnică agricolă -1955

---

Centrul școlar agricol - anii 50 (RPR)

pînă în al doilea război mondial

desen de prof. Marian Frangulea (1997)

De ce Păunescu?

După mai multe postări în care mă întrebam, adesea retoric, de ce îi trebuia acordată atîta atenție la Mizil lui Adrian Păunescu, am găsit o imagine care mi-ar putea veni în ajutor. Este vorba de un afiș din care reiese că, se pare, în 1946, la Mizil exista un Cămin Cultural ”Constantin Brâncoveanu”. Justificat de două ori: Brîncoveanu a fost proprietar al tîrgului și a înființat bîlciul (tîrgul) de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Poate se face ceva și se revine la această denumire care ar aduce un patronaj lipsit de umbrele celui actual.

Pe de altă parte, este de notat preocuparea pe care au avut-o mizilenii pentru a avea o monografie, un istoric al orașului. Altă temă delicată în Mizil.