Din păcate

Am aflat că la parohia din Fefelei candelabrele vechi din 1863 au fost vîndute la fier vechi. Patrimoniu, carevasăzică. Desigur, puteau fi curățate. S-ar fi putut lăuda enoriașii cu niște obiecte vechi donate de o familie înstărită, Mareș, ai cărei cîțiva membri sînt înmormîntați chiar în curtea bisericii. Atîta doar că un candelabru din inox e o atracție căreia nu-i poți rezista. Pentru unii. Așa s-a întîmplat, se pare, cu părintele Ardeleanu, de la Fefelei. Sau o fi fost ideea vreunui enoriaș? Cine știe? Dumnezeu știe cel mai bine, desigur. 

Să mai amintesc că la fel s-a întîmplat și cu ceasul Paul Garnier din gară? Un ceas de patrimoniu înlocuit cu un ceas chinezesc, ieftin, luat dintr-un magazin oarecare. Asta se întîmplă cînd de astfel de lucruri se ocupă cine nu trebuie. Orașul se transformă în vitrina unei gospodine. Nu că aș avea ceva cu gospodinele. E treaba lor cum își aranjează vitrinele de acasă. Orașul este altceva, de amenajarea lui se ocupă oameni specializați, urbaniști etc. Cu biserica la fel. Un preot pare totuși un specialist, nu? Dar practica infirmă acest principiu. Să vă mai dau un exemplu pentru opinia asta? Sigur că vă voi da.

Celălalt părinte Ardeleanu, de la parohia Sf. Ioan, a înfrumusețat biserica cu o pictură nouă. Lucru lăudabil, la prima vedere. Dar vreți să știți cu ce preț? A fost dată jos pictura Olgăi Greceanu. Cine a fost Olga Greceanu? O personalitate artistică incontestabilă. Mai mult, unul dintre „personajele” mișcării Rugul Aprins. Era de așteptat ca un preot să aibă habar amănuntele astea. Din pictura Olgăi Greceanu se putea face o atracție (aveți aici și aici și aici și aici cîteva informații despre personalitatea ei). Fie ea și turistică. Să încerci să creezi un specific național în pictura bisericească, iar peste niște ani cei care clamează specificul național să-ți dea jos pictura. Se întîmplă în România. Măcar să fi fost fotografiată pictura de un fotograf profesionist, o documentare a ceva ce va dispărea. Așa este profesionist. Asta dacă nu să se fi extras mostre de pictură. Și acest lucru se face, doar că trebuie să te și gîndești la așa ceva. Trist este că pictura a fost înlocuită cu realizarea unui pictor anonim, care se pare că a mai înlocuit și altă pictură a Olgăi Greceanu, la Cireșanu.

Cum în Mizil cauți pe degete lucrurile pe care să le poți arăta, cu care să te poți lăuda, acest detaliu era o comoară. Ca și ceasul din gară. Cît despre candelabrele acelea vechi, ele puteau fi măcar păstrate. Un muzeu al orașului poate include, poate spori cu astfel de obiecte. Dar se gîndește cineva cu adevărat la acest subiect?

Dumneavoastră, domnule primar Proșcan, mare iubitor de cultură, aveți habar de lucrurile acestea? Sau este deajuns să mai montați niște delfini metalici siniștri, inexpresivi, care strivesc grădina și așa micuță din fața școlii nr. 3? Nu cred că este o sănătoasă înțelegere a ideii de cultură.

 

PS În unele din postările de pe blogul său, Adrian Năstase menționa că a avut întîlniri cu administrația publică locală la Mizil pentru constituirea unui muzeu. Iată așadar că obiecte ce puteau face parte din colecțiile unui muzeu local dispar pur și simplu din inconștiența unor oameni care iau decizii. Din păcate.