Bustul și arbustul

Aseară am observat că pe grupul Mizil de pe facebook febra ”Păunescu” a început să-i facă pe unii abonați să renunțe la acea comunitate virtuală. Tot aseară am observat, de data asta pe blogul lui Adrian Năstase, că dezvelirea bustului păunescian (i-am spus bust dat fiind că este o formulă consacrată, cu toate că, în fapt, pe soclu este un cap, disproporționat în raport cu forma și dimensiunile soclului) a coincis cu lansarea sau prezentarea unor candidaturi pesediste.

Am aflat că opera de artă în bronz este o donație a Societății Cultural Istorice ”Mihai Viteazul” din Ploiești făcută orașului (sau primăriei?) Mizil. De-aici poate începe travaliul unei curiozități mai degrabă detectivistice. De ce? Măcar pentru următoarele motive. Cel care a animat de la începuturile anilor 90 acastă Societate (în unele comunicate de presă apare cu denumirea Fundația ”Mihai Viteazul”) este Mircea Cosma, președinte al Consiliului Județean Prahova. Deci omul care administrează Prahova. Întrebările pot trece de la un grad de suspiciune și generalitate la un altul, mult ai specializat și, prin urmare, mai eficient în găsirea unor răspunsuri. De unde primește bani această Societate sau Fundație? Trebuie spus că la o simplă căutare pe internet se poate descoperi o listă impresionantă cu monumente presărate pe toată întinderea județului Prahova, ba chiar și la Roma și în Republica Moldova. Sub același patronaj culural. Firește că prima conexiune la îndemînă este între cele două postúri ale domnului Mircea Cosma. Oare toate aceste inițiative culturale își au obîrșia financiară în bugetul Consiliului Județean? Dacă da, atunci care este drumul acelor bani? Există un sistem de filtrare care coincide cu societatea / fundația amintită? Nu cumva prin această rețea de figuri istorice se face un catehism pesedist mascat? Azi la Bucov, mîine la Inotești, poimîine la Boldești Scăieni, la Ciorani, la Vadu Săpat etc.

Am mai scris pe acest blog că Adrian Păunescu nu avea ce căuta la Mizil. În locul lui ar fi putut fi Constantin Brâncoveanu: a avut moșie aici, a înființat tîrgul (bîlciul) de sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ar mai fi putut fi Ioan C. Cantacuzino: a împiedicat spargerea tîrgului Mizil în a doua jumătate a secolului XIX și a fost ctitorul bisericii Sf. Ioan spre care privește Păunescu precum un strigoi care a scos capul din groapă. Sau George Ranetti: un mizilean care a scris ”Romeo și Julieta la Mizil” și care a înființat revista Urzica. Dar și Mihai Viteazul, care a trecut prin zonă, hărțuit de trupele lui Jan Zamoyski, fost cancelar al regelui polon şi comandant al trupelor regale care sprijinea pe Simion Movilă, între Buzău și Bucov; de altfel, șoseaua pe marginea căreia se află plantat bustul se numește Mihai Bravu. 

Buuun! Au scos de-acolo o troiță și au pus un monument nesărat. Și troița, și monumentul au legătură cu moartea, sînt niște memoriale. Și, cum se știe, un memorial are totuși niște reguli urbanistice sau de proiectare -- depinde de amplasare. Este adecvat unui spațiu. Ce s-a întîmplat cu această răsturnare troiță / monument a mai avut un efect neplăcut, ca să fiu indulgent. S-au tăiat niște arbuști care, atenție, nu bat cîmpii, în tradiția romană dar și românească au legătură cu moartea, fiind utilizați în scopuri rituale. La romani era vorba de chiparos și uneori de brad, pe cînd în tradițiile românești  de brad sau o creangă din alt pom. Romanii au adus obiceiul și la noi, dar negăsind chiparos pe teritoriul nostru, au folosit bradul prin înrudirea cu chiparosul, conifere și unul, și celălalt. În părculețul despre care vorbim erau niște arbori decorativi de tuia, specie numită din vechime și arborele vieții, care, surpriză!, sînt chiar din familia Cupressaceae (chiparosul). Ce vreau să spun e că din punct de vedere simbolic, fie că ar fi rămas troița, fie că ar fi fost comemorată orice personalitate pe un soclu, acei arbori își justificau prezența. Mai ales în cazul lui Păunescu. Hidoșenia ar fi primit un bemol natural. Totuși, arbuștii au fost tăiați pentru ca opera sculpturală total neinspirată să poată fi văzută, să te lovească în ochi, în moalele capului, la ficat, la gioale, unde s-o nimeri -- nu să fie descoperită treptat, prin apropiere, cum i se cade unei opere de artă. S-o vezi de la distanță, precum un afiș propagandistic -- efectul real: să te țină la distanță. Mai lipsesc două bănci roșii, pentru ca privirea poetului să se odihnească pe gradene tricolore. Ce a ieșit este rezutatul unui patronaj șchiop: un așa-zis om de cultură, de fapt un inginer (Mircea Cosma) și un așa-zis poet, de fapt un farmacist (Emil Proșcan). Ambii politicieni. Asta este cultură? Nu prea. Adică: deloc!

Ceea ce se vede la noul monument de la Mizil este lipsa anvergurii. Să pui un cap pe un soclu este o limită cu care nu orice artist se ia la trîntă. Negrul cu care este placat soclul este o ruptură. Amplifică amestecul inept pe care îl sesizezi în peisaj. Bine totuși că există și exemple ale unor proiecte bine gîndite și atent duse la capăt, două sculpturi din București realizate de Vasile Gorduz: Petre Țuțea și Mircea Eliade. În preajma lor a fost păstrată verdeața care la Mizil deranjează, iar soclurile sînt o trimitere subtilă spre stîlpul funerar, în contrast cu neam-prostia ori prostul gust care se servește de marmura neagră și placheta atașată.

Pentru că am făcut referire la stîlp funerar, am găsit în arhiva mea o fotografie cu niște monumente funerare chiar din cimitirul de la Mizil, unul dintre ele scos la alee din te miri ce cauză, deși poate intra lejer în categoria patrimoniu, date fiind vechimea și realizarea. Las la o parte faptul că are și o valoare cu o relevanță mai degrabă locală: faptul că atestă o familie de negustori mizileni, care a dat și un primar (Anastasiu-Soreanu).

Este probabil unul din puținii martori ai Mizilului negustoresc. Iată un alt martor, o carte poștală în care apare în partea dreaptă prăvălia lui Spirea V. Anastasiu, cu un detaliu pentru o mai bună vizualizare.

Și încă o carte poștală care conține patru imagini cu vizitatori, probabil mizileni, la Băile Boboci, proprietate a Mizilului, și un portret cu Spirea V. Anastasiui, primarul orașului care a resuscitat oarecum stațiunea în perioada interbelică. 

Ca să revin la Adrian Păunescu, încerc totuși să ghicesc ce i-ar mai lipsi unui asemenea loc. O fîntînă sau niște sculpturi presărate ici-colo, direct pe iarbă ca în părculețul de lîngă primărie, unde este o adevărată invazie de semne, împrăștiate fără nici un discernămînt. 

Precum o vitrină cu bibelouri, pachete de țigări, cîte o sticloanță de firmă, mileuri, servicii de cafea gata să fie scoase la aer și ceva artizanat. O mostră de inadecvare, hibridul acela pe care comuniștii l-au creat prin aducerea țăranului la oraș, industrializat peste noapte, convertit cu forța la o cultură nouă proletară, cu mînia ditirambică pe care a profesat-o și Păunescu versificînd aiuritor și omagiind grafoman. Tristuț domnilor Emil Proșcan, Mircea Cosma, Adrian Năstase! Nu găsiți?