Gara cu ederă bătrână

Am copilărit la două case de gară — gara Mizilului. Loc de joacă, loc de visare, loc de plecare şi de întoarcere. Eu am poveştile mele, nu neapărat spectaculoase, dar de folos întrucîtva unei istorii fragmentare a acestei gări obişnuite. Îmi plac istoriile disparate — golurile de memorie lasă suficient loc fantasmei şi din punctul ăsta gara poate arăta cu totul altfel, literaturizată. Reiau şi rezum, a cîta oară?, o parte din toate aceste amintiri...

În apropierea gării, de o parte şi de alta, sînt două castele de apă — căzute în paragină şi atunci, în anii ’80, iar acum cu-atît mai mult. Părăsite, pur şi simplu. Nu mai spun că pot fi clasate în patrimoniul industrial (pentru mai multe pe acest subiect click aici), aşa cum sînt clasate crucile de piatră din oraş şi din extremităţi (podul de peste Istău din Fefelei; la ieşirea spre Loloiasca; crucea de jurământ de pe strada Tudor Vladimirescu etc.). Odată am fost capul răutăţilor: am urcat în castelul de apă până sus cu o gaşcă impresionantă de copii. De fiecare dată cînd îmi amintesc mi se zburleşte părul de frică. Era atît de uşor să picăm în bazinul plin cu apă murdară, gunoaie şi rahat... Am văzut oameni tăiaţi de tren, cu rămăşiţele trupeşti bucătăţite şi înşirate pe zeci de metri. Am văzut galerii de fotbal şi armate de ţigănci cu coşurile doldora de seminţe, gume de mestecat şi ţigări bulgăreşti ori albaneze. Am găsit cutia poştală de pe peron deschisă, nesupravegheată de nimeni, am băgat mîinile în scrisori şi am fugit cu ele la celălalt castel de apă, unde am citit cu nesaţ confesiunile şi declaraţiile de dragoste ale unor soldaţi. Am roit mut de o admiraţie tîmpă pe lîngă trenurile ruseşti care opreau mai degrabă întîmplător, încercînd să cerşim stilouri chinezeşti sau orice altceva străinez. Am urmărit şi am fost urmărit. Am descărcat pepeni din vagoanele de marfă. Am furat din vagoane cu maculatură caiete de matematică pentru a avea la îndemînă probleme rezolvate de copiii din Piatra-Neamţ, Bacău ori alte oraşe ale Moldovei. Am jucat pititea în triaj, sărind dintr-o garnitură în alta. Am umblat la frînele unor vagoane trase pe linie moartă, deblocîndu-le, lăsîndu-le să curgă spre linia pe care tocmai venea un tren dinspre Ploieşti — am transpirat ca toţi dracii încercînd să restabilim situaţia, oprind cele trei vagoane la cîţiva metri de o catastrofă feroviară. Am înălţat zmee pe cîmpul din spatele bazei de recepţie pentru cereale. Am pornit cu Doru Suditu cu un tren de marfă pentru a culege iarbă pentru găini, dar iarbă de la ţară, adică de la Inoteşti, următoarea staţie spre Ploieşti, pentru că Mizilul era oraş, era prea poluat pentru găinile noastre, dar marfarul n-a oprit la Inoteşti, nici la Tomşani, nici la Cricov, nici la Muru, nici la Valea Călugărească, ci abia după podul de peste Teleajen — tocmai de-acolo ne-am întors pe jos pînă la Inoteşti, unde am prins la milimetru un personal. Acestea şi mult mai multe am făcut. Şi-am auzit poveşti cu tipi din generaţia părinţilor mei, indivizi care mergeau în mîini pe acoperişul vagoanelor — pe vremea aceea trenul mergea agale, iar călătorii stăteau uneori şi deasupra. Sînt foarte mulţi cei care ar avea ceva de povestit despre gara Mizilului. Istorii mici, e drept. Toată înşiruirea asta de amintiri răzleţe o datorez descoperirii unor cărţi poştale de care n-aveam habar (credit dl. Traian Bendereţchi). Şi ca să nu le ataşez doar zvîcnirile copilăriei mele, am decupat din Însemnările unui belfer, cartea lui Ioachim Botez, fragmente în care aminteşte de gara cu ederă bătrână. Gara aceea nu mai e. Am extras aceste fragmente pentru cei ce nu ştiu că această gară, în care a oprit expresul de Berlin, dar şi locul în care eroul acestui mic triumf local a sfîrşit lovit de o locomotivă, era cu totul alta decît cea de acum:

„Neputînd călători ca mult învăţatul şi fericitul Montaigne, care acum patru veacuri hoinărea numai de pofta inimii, mâncând pe la mânăstiri anghinare cu unt ori potârnichi rumene slujite de albe mâini de stareţă, poposind pe la hanuri vestite unde se ospăta cu lipie caldă cu slănină, cu mărar şi căţei de usturoi, şi cetea pe Strabon, noi ne fărâmăm vremea şi oasele pe linia Bucureşti-Mizil şi înapoi. Asta, în limba dăscălească se chiamă însă profesor navetist, nu vagabond. (...) Trenul aleargă acum peste traversele îngheţate şi scânteind de bruma nopţii, ca peste un covor învrâstat cu fire de beteală, trece pe lângă căpiţe de paie şi glugi de coceni peste care zăpada are să se aşeze ca frişca pe nişte cataifuri uriaşe, şi se opreşte gâfâind în gara Mizilului cu ederă înroşită de toamnă atârnând de streaşină ca o perdea grea de purpură şi matostat. Astă primăvară, se întindea aici până departe în zarea fumurie, un lan galben de rapiţă de parcă toate cântătoarele din insulele canare ar fi tăbărât să ciugulească iarbă, lângă cetatea aşa de hulită a lui Conu Leonida.” (Belfer vagabond)

„Zeiţa cărţilor şi a înţelepciunii ar avea ce căuta în hulita cetate a conului Leonida, şi ar rămâne uimită de plăcere văzând cum îşi îngrijesc gospodinele prispa şi fereastra; până şi geamurile potcovăriilor de pe drumul gării, sclipesc de curăţenie ca scutul ei de argint!” (Minerva la Mizil)

„Rămânem aşa dar mai departe ţara tuturor prejudecăţilor şi mai ales a zeflemelelor gratuite. Pentru o ieftină butadă literaricească cu care Caragiale a cufundat în ridicul un biet om de treabă de pe urma căruia Mizilul are azi un drum cu plopi (Bulevardul Gării), sau pentru batjocura nedreaptă pe care Ranetti a aruncat-o locului său de naştere, nu mai poţi fi dascăl la Mizil fără să deştepţi un vag sentiment de compătimire sau un zâmbet dubios. (...) Şi astăzi, cum intri în târg pe drumul cel mare al gării, după ce ai trecut de cărarea cu plopi chinuiţi de arşiţă şi praf, te întâmpină cântarea veselă a nicovalei şi a baroaselor repezite de braţe călite la vâvătaia flăcărilor jucăuşe în întunericul de fum şi sgură. (...) Omul sfinţeşte locul. Şi aici la Mizil, cei cari o fac cu mai multă nădejde, sunt tocmai cei cu mai puţine diplome şi fără gînduri de strămutare către mirifica metropolă dela miazăzi care dela o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. Sunt negustorii hârşiţi cu necazurile tarabei cari vor fi privind din pragul prăvăliei cu o ironică nedumerire la cei cari bat noroaiele pentru o simbrie fără acreditiv. Iar dacă îşi dau şi ei odraslele la şcoala cea mare ridicată din dărnicia unui chiabur tot dintre dânşii, o fac din aceeaşi pornire cu care conu leonida a isbutit să oprească expresul în gara urbei lui oropsite.” (Dela Piatra la Mizil)

„O mare dar nu şi îndreptăţită râvnă a răposatului Leonida Condeescu a fost şi aceea de a vedea în urbea lui oropsită un liceu clasic. Numai când n’a isbutit să-l aibă, a oprit cu avântul şi paraponul unui Orlando Furioso, expresul în staţia Mizil... Aşa povesteşte, în bătaie de joc, Caragiale, ticluind pe seama bietului om şi o telegramă franţuzească către d-l Maire Bürgermeister din Breslau... Dar puţini din cei cari încă mai fac haz de zeflemeaua ieftină şi injustă a lui Caragiale, vor fi băgat de seamă că gara Mizilului cu perdele de ederă bătrână la streaşină şi cu o întinsă gospodărie alături, nu este chiar cea mai de dispreţuit. Dovadă că o rândunică, mai cuminte decât omul, şi-a clădit cuibul chiar în biroul de mişcare ca să ţină de urât slubaşilor chinuiţi cari veghiază balaurii cu nări de foc ce trec prăpăstioşi peste macazuri. Azi, dacă răpostaul Leonida şi-ar părăsi somnul veşnic dar încă turburat de clevetirea omenească, ar porni-o încet pe drumul lui cu plopi torturaţi de sete, şi ar merge tot către inima târgului, ar vedea cu mândră mulţumire împlinit şi visul celălalt: liceul falnic cu etaj şu duşumele de parchet durat din dărnicia unui băcan chiabur şi înţelept cum nu sunt mulţi prin cele oraşe cu caldarâm de mozaic şi lumini de opal...” (Împuşcat la Mizil)

„Într’o dupăamiază posomorîtă de Noemvrie, pronirăm amândoi către gara Mizilului, dela locanta unde prânzisem cu câteva măsuri de turburel ce nu se liniştise încă în boloboc. Tapiru avea chef de vorbă:”Mă neică, ăăă...” Ţinea să mă întovărăşescă până la gara cu şopron cuprins cu ederă bătrână ce îşi mai ţinea doar ici colo câteo frunză, ca un lacăt mâncat de rugină la o gură de beciu... Păşeam amândoi prin burniţă muşcând din câteo bucată de alviţă şi vorbeam de una de alta.. Uliţa gării era tristă; dealungul caldarâmului cu hopuri, noroiul plămădit cu bălegi şi coceni dela căruţele ţăranilor, se întindea cenuşiu ca o coleaşă; pâinile necoapte şi negre de pe taraba brutărioarei unde păzea un unchiaş, parcă erau nişte bureţi de pădure; bolovanii de sare grunjoasă de pe la uşile dughenelor lăcrămau domol...” (Tapiru)

„De aceea, într’o noapte, m’am făcut vită de povară: dela gara cu ederă bătrână a Mizilului, până departe către marginea târgului, am cărat în braţe celui care acum vrea să mă bată, o cuite încărcată cu plumb. Aducea dela Bucureşti gloanţe pentru multele sale arme, şi în gară nu se brodise nicio trăsură; dar chiar de ar fi fost, cu greu s’ar fi hotărît să ia una tânărul vânător de ciri şi de câini, purtând în buzunarul jiletcii o cheiţă strălucitoare dela sertăraşul cu bani al unei bănci.” (Mizilul supărat)

Trei ceasuri rele

I-a bătut ceasul / i-a stat ceasul / merge ceas / a stat cu ceasurile / ceasul rău, pisica neagră / în ceasul al doisprzecelea / a se da de ceasul morţii / să fie într-un ceas bun! / din ceas în ceas / ceasu’, şefu’! — şi poate că or mai fi şi alte expresii. De pildă, cu termeni precum timp sau vreme. Cărţile cu aforisme duduie de aşa ceva. Asta am descoperit în anii ’80, cînd, după ce singura statuie a oraşului a fost mutată de lîngă Liceul Agricol în centru, în locul ei a apărut o lucrare de mobilier urban: un ceas. Un ceas mai degrabă electric decît electronic. Era o modă. În Ploieşti exista aşa ceva în centru. Ba chiar la ore fixe cînta o melodie cam gîjîită, dar era o realizare pentru socialism. Aceste ceasuri din centrul oraşului mi-au inspirat o proză, pe care am scris-o într-o cheie simbolică, cu un schepsis: Santinelele muzicale. Postamentul ceasului instalat atunci în locul unde se intersectau Şoseaua Naţională (Mihai Bravu) cu Bulevardul Unirii avea inscripţionate cîteva aforisme despre timp, ceva de genul Măsoară timpul cu faptele tale! Mobilizator în stilul comunist, deşi autorul cred că este Iorga, dacă nu mă înşel. Ceasul acela nu a funcţionat mult timp — cică trei zile.

Aşa cum în Mizil orice este luat în bîză, aşa s-a întîmplat şi cu timpul. Categoria grea a fost luată la trîntă de categoria cocoş. În scurtă vreme ceasul a dispărut, rămînînd postamentul cu aerul de lucru neterminat, ori de vestigiu. Poate că n-ar strica să fie scos de-acolo. Aduce mai degrabă cu o măsea stricată decît cu o ruină care spune ceva într-un mod înţelept şi deopotrivă sfătos. Mai bine fără. Este ultimul ceas public din Mizil, în ordinea cronologică a instalării.

Ceasuri de utilitate publică au mai fost - şi încă există. Primul, ceasul clopotniţei de la biserica Adormirea Maicii Domnului, de la Piaţă. Un ceas elveţian din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui achiziţionare se datorează, din ce ştiu, lui Ioan C. Cantacuzino, proprietarul de atunci al oraşului Mizil.

Jean Cantacuzene în Le Monde Illustre (primul stînga, sus)

Biserica Adormirea Maicii Domnului - 2010

 

Ceasul acela a fost reparat la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor ’00. Mai ştiu că Muzeul Ceasului din Ploieşti ar fi dorit să-l achiziţioneze. L-am şi auzit bătînd clopotele la ore fixe. De o vreme a încetat. Nu era rău pentru Mizil să aibă aşa ceva. E un element de identitate locală la care autorităţile ar trebui să ţină ca la ochii din cap. De altfel, puţine sînt lucrurile care ar putea fi interesante pentru un trecător prin Mizil. Acum este şi biserica de lemn din Parc.

Şi a mai fost un astfel de element de care autorităţile sau administraţia Gării s-au dispensat cu o uşurinţă care sfidează multe noţiuni: ceasul Paul Garnier de pe peronul gării. Cînd am văzut că a fost înlocuit, am înlemnit. Ştiam ceasul acela din copilărie, mă ataşasem de el ca de colecţia numismatică. Stînd la doi paşi de gară, bătusem mingea de nenumărate ori pe-acolo, jucasem pititea, mergeam în triaj, la păduricea, la castelele de apă, pe cîmpul din spatele silozurilor. Dar, măcar de-ar fi doar nostalgia, patetismul, sentimetalismul dulceag de provincie. Nu, nu e numai atît. Ceasurile marca Paul Garnier au poposit în perioada interbelică în multe din gările României. Unele dintre ele au rămas instalate pe poziţia iniţială, altele au fost smulse, dezafectate. Aşa s-a întîmplat şi cu cel din Gara Mizil. A fost înlocuit cu un ceas care de regulă se agaţă pe un perete într-o cameră, nicidecum pe peronul gării. Başca faptul că nu e din aceeaşi poveste cu locaşul special încastrat în zidul de la peron. Total neinspirată alegerea. Dar rizibilul nu a încetat cu fapta în sine, de un măreţ spirit civic. Înlocuirea a fost semnalată în unul din ziarele oraşului, Mizilul, la sfîrşitul anului 2008, textul fiind de un umor copios, comparabil cu sloganurile din vremurile de inepuizabile realizări ale comunismului, pedalînd la nesfîrşit pe victoria noului, pe progres şi inovaţie cu orice preţ:

Noul ceas este recognoscibil. Multe sufragerii anoste ori sedii de instituţii, cu pereţii coloraţi ca nişte bezele, găzduiesc astfel de ceasuri impersonale. Pentru a contrabalansa nefericita iniţiativă, am căutat cîteva imagini cu ceasuri marca Paul Garnier, ceasuri clasate sau clasabile în patrimoniul industrial şi intrate, unele dintre ele, într-un circuit al ceasurilor de acest tip. Ţările unde pot fi regăsite sînt dintre cele mai diverse. Cred că Primăria sau Gara ar trebui să repare gestul neinspirat de a-l înlocui. Un astfel de ceas în primul rînd datează Gara, ruta Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Galaţi fiind una veche, deschisă fiind, provizoriu, la 1870, apoi la 1872 în regim normal. Imaginile cu ceasurile păstrate în bună stare:

Ceasul de peron al gării Giurgiu

Estação Ferroviária Rio Grande Brasil

Hejaz Railway station Siria


Baghdad station - Alep, Siria

Cadran d’horloge Paul Garnier type gare

Sala Piezas de Museo. Edificio Planetario - Andalucia

Museo de Vilanova i la Geltru

France


Cadran d’horloge Paul Garnier type gare

les cieux d’en-dessus s’affaissent

sur le cieux d’en-dessous — aici am deschis volumul lui Francis Ponge, în plata absolută a hazardului. Pentru că există serii ideale de întîmplări, cu o seară înainte Mitu mă sunase agitat, dar era o agitaţie frumoasă, un extaz mai degrabă, pentru a-mi spune că o rudă i-a dat 13 fotografii cu Mizilul vechi. Bun, bună treabă. De fapt era vorba despre nişte poze cu oameni ai Mizilului anilor ’50, un Mizil cu aceeaşi faimă de loc fără întîmplări memorabile. Nici nu trecuse o săptămînă de cînd fusesem pe-acolo, cînd fotografiasem sacrificiul unei găini în plină stradă — strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol, cu trei biserici neoprotestante şi una ortodoxă, din lemn, în deja implacabilul stil maramureşean —, lucrări de feronerie veche, case ceva mai răsărite cu faţade proaspete de culoarea bezelelor, nişte puţuri. Asta fac de fiecare dată, caut ceea ce n-am avut timp să văd pînă în clipa aia, ceea ce am uitat că există ori nici măcar n-am bănuit vreodată că ar fi posibil să descopăr. Ajunsesem în după-amiaza acelei duminici în curtea lui Doru, nepotul eroului militar al cărui nume îl poartă strada mea, unde beam ţuică sub cerul liber şi ascultam poveştile unor oameni care asta ştiu să facă cel mai bine. Să povestească.

Nu-mi mai amintesc cine a adus vorba de fraţii Petreuş. De fapt, fraţii Costache. Unul, Cristi, se pricopsise de la un campionat mondial de handbal cu numele unui portar scandinav. Hans Christiansen. Celălalt era Petre, Vasile pe numele lui real. Ciudat. Într-adevăr, ciudaţi rău, mi-a confirmat Mitu, pentru ca Doru să le mai îmblînzească un pic imaginea — erau nişte comici, dom’le. S-au povestit mai multe, însă doar una dintre întîmplări are haz acum. Era prin 1991, vopseau acoperişul casei lui Doru şi dintr-o dată i-au cerut să le dea acolo, pe acoperiş, un radio. Şi l-au primit. Doru le urmărea munca din stradă. Şi, fără să poţi bănui un aşa moment, nu vopsiseră nici măcar jumătatea din suprafaţa acoperişului, fraţii Petreuş se ridică în picioare, parcă propulsaţi de nişte arcuri, şi întreabă: — Acum, ce facem, mai vopsim în continuare? — Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi? — le-a replicat proprietarul. — Păi, i-auziţi ce-au zis acu’ la radio, că a căzut Gorbaciov...

Cam cu de-astea se ţineau băieţii. Ajuns acasă, am pus pe blog cîteva mostre de-astea promiţîndu-mi că pe viitor voi fi ceva mai atent la asemenea istorioare, pentru ca la vreo două zile să mă sune Mitu să-mi spună că a găsit 13 fotografii vechi. Îl oprise pe stradă o rudă să-l întrebe dacă el scrie pe internet, la Miziliada — nu, nu eu, s-a dezvinovăţit Mitu. Mă, eu am citit tot ce e scris pe blogu’-ăla, mă — aşadar, nu era de rău. Şi zice: ia să vii pe la mine să-ţi dau eu fotografii, să le pui şi p-alea, că am d-alea vechi. Bine, bre, vin, a fost răspunsul lui Mitu, dar să ştii că nu sînt eu cu blogu’. În fine, problema asta s-a lămurit repede în timpul vizitei, la sfîrşitul căreia Mitu căpătase într-adevăr nişte fotografii de acum 60 de ani. Băi, Cosmine, mi-a zis în telefon cu vocea lui gîjîită, bă, sînt poze cu tinichigii. I le-am arătat şi lu’ taică-miu şi i-a recunoscut pe toţi, bă. Aur curat. Şi lăutarii, că fiecare meserie era cu taraful ei. Cizmarii îi aveau pe-ai lor, croitorii... Înţelegi?

Ştiam că visul lui de fiu de tinichigiu era să facem nişte interviuri despre tinichigiii din Mizil — el însuşi bătuse tablă pe vila dinamovistului Mateuţ, pe la Snagov, ajutîndu-l pe frate-su, Costi. Aşa ceva nu s-ar cuveni să ratăm, asta era ideea. Făcusem un interviu cu unul dintre ultimii potcovari, o meserie de tradiţie la noi, altul cu un columbofil, o pasiune expandată în ultima vreme la nivelul unui sfert de oraş aproape, şi le venise rîndul celor care se încumetau să urce pe case, era părerea lui Mitu. Am deschis fotografiile pe care mi le trimisese pe e-mail şi am tot stat în faţa computerului holbîndu-mă la ele. Cîteva fuseseră făcute pe coama casei, avînd în fundal fragmente ale unui orăşel văzut de sus. Odată am vopsit şi eu acoperişul casei părinţilor mei, o casă cu etaj, de la înălţimea căreia am simţit mirosul vecinului nostru mort, a cărui linişte suspectă de o săptămînă fusese înlăturată de vuietul bîrfelor şi de sirena ambulaţei chiar atunci, cînd eu eram la înălţime. Poate că pentru o aşa poziţie era nevoie de o moarte excepţională, nu? Nu. Pentru că era prima oară cînd urcam pe acoperiş, de-asta se potriviseră lucrurile. Eram convins. Dar pentru ei, tinichigiii, care-şi petreceau toate zilele pe acoperişuri, cum trebuie să fi fost lucrurile de jos, de pe pămîntul bătucit cu nesimţire în fiecare zi? Îi priveam şi-mi păreau nişte arătări, un soi de fiinţe care după fiecare coborîre aveau dispensă pentru băutură. În celelalte fotografii îi regăseam cu paharele ridicate, în preajma sifoanelor, sprijiniţi de garduri de lemn, ori în iarbă cu lăutarii lui Mamaia. Fericiţi poate pentru că încă nu-şi frînseseră oasele, ori pur şi simplu oameni cu gîtlejul pîlnie de argint.

Şi Mitu m-a ţîrîit din nou. Da, mă, o să scriu ceva, o să mă gîndesc. Apoi, el, uite, taică-miu a zis că poţi să vii liniştit la noi cînd treci prin Mizil. Îţi iei un reportofon şi-ţi comentează pozele lui, că are şi el vreo sută. Nu puteam sta mult la telefon, am încercat să i-o retez, să amînăm eventuale alte poveşti pentru după-amiază, dar el nu s-a lăsat: — Auzi, fraţii Petreuş tot tinichigii erau, ucenicii lu’ taică-miu. Băi, băiatule, fii atent ce caterinci aveau în ei... Tu treceai pe stradă ca tot omu’ şi ei îşi dădeau pantalonii jos şi-ţi arătau fundu’ de pe casă. Sfinţi şi panarame. Cînd te prindeau ţi-o spuneau p-asta: Ce e-n lună, nu e-n soare, / Ce e-n tren, nu e-n vapor. / Numa’-n Anglia şi-n Franţa / Şi-ncă două la Constanţa... Ce e? — Da’, ce-i asta, ghicitoare? Mă iei cu ghicitori?— Hai, mă, nu ştii? — Hai, Mitule, că n-am timp de ghicitorile tale acum! — Litera N, băi, băiatule! Ca să vezi şi tu glume la ei. Şi să-ţi mai zic una şi gata... Prin anii ’80 cîntau prin oraş Viva Las Vegas şi spuneau la lume că Elvis Presley n-a murit, că e pe o insulă unde cîntă la nunţi ca să-i trimită bani lu’ fi-sa.

Foto cu tinichigii şi alţi meseriaşi din Mizilul anilor '50 - '60:

Ghe. Voinea, Pimpi, Mircea Diaconescu - loc: gardul stadionului

__________

Gogu Croitoru, Georgică Păşcălău, Andrei Păşcălău (geamgiu), Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, din centrul vechi

__________

prima persoană neidentificată, Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu),
Buzilă Mamaia (lăutar) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, 1961

__________

Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş) - cu bicicletele pe strada Unirii, centrul oraşului, 1960

__________

Gore Purcel, Costică Purcel, Mircea Diaconescu, Ilie Coropcaru -
lucrare la acoperişul sediului meşteşugarilor, 1956

__________

Gore Purcel (ciocan îngust), Mircea Diaconescu (cleşte lat de coamă), Costică Purcel,
Ilie Coropcaru (ştros, ciocan lat de lemn) - deasupra oraşului

__________

prima persoană neidentificată, Ion Vasilescu (Ţăranu),
Mircea Diaconescu - Teatrul Mareş, 1939

__________

Gogu Croitoru, Andrei Păşcălău, Mircea Diaconescu, Onuţu - la grădina de vară

__________

Mişa Tulbure, fratele lui Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş),
Cristache Diaconescu, Marilena (fiica lui Mircea Diaconescu)

__________

Mircea Diaconescu, Gore Purcel, Stelu Diaconescu, tinichigiu din Magula -

curtea lui Mircea Diaconescu
__________

Cristache Diaconescu, Andreiaş (Andrieş), Mircea Diaconescu -

la cafenea, lîngă famacia Gotsman
__________

în picioare, în faţă: subofiţerul Diaconescu, Mamaia (contrabas), Ţone (caordeon), Mircea Diaconescu

în picioare, în spate: Mişa Tulbure

la masă: Cristache Diaconescu, costică Purcel

sub masă: persoană neidentificată, Mircea Anghelache, Iona Vasilescu (Ţăranu)

la stadion, 23 august (1959-1960)

__________

Nicu Voinea, Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş)

__________

Omul de zăpadă

Cînd iarna e plină de nămeţi, la Mizil apare un om-de-zăpadă. Pe trotuarul străzii Nicolae Bălcescu, la casa în care sînt arborate două steguleţe roş-albastre. Ice-art sau pur şi simplu o pornire nostalgică în căutarea copilăriei, arătarea înaltă de doi metri lipită de gard este făcută de proprietarul în puterea vîrstei, nicidecum de către un copil. Omul-de-zăpadă încă poate fi vizitat şi e loc şi de varianta reloaded & revisitied -- în zilele următoare se anunţă iar ninsori abundente. Apoi va veni primăvara şi mizilenii (dar şi trecătorii de o zi două prin Mizil) vor contempla Columna-Coloana-Obeliscul, o lucrare atît de îndatorată lui Brîncuşi, adicătelea pînă la frontiera cu pastişa, dacă nu va fi comis deja o trecere frauduloasă dincolo...; şi mai sînt sculpturile aduse din dealul cu piatră de la Năeni, mult mai interesante decît buricul supraînălţat al oraşului. Enjoy!

Expresivitate mizileană II

Ieri am primit vestea a trei morţi: un potcovar şi două fete. Acum cîteva zile, cînd am fost în Mizil, văzusem pe strada Nicolae Bălcescu doliu pus la o poartă aproape de centru. Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu una din fetele răposate despre care mi-a scris 1acolo. Şi pentru că a apărut concentrarea asta de moarte / morţi, am considerat că e momentul să detaliez un pic tema expresivităţii mizilene, chiar dacă de data asta pe temă funebră. Uneori moartea produce efecte comice şi e bine să nu le trecem cu vederea. Umorul de factura asta e de cea mai bună calitate.

Deci... După ce am zăbovit prin oraş ceva vreme (pentru o cafea, pentru o înregistrare...), am apucat-o spre casă. Am ales drumul spre Bulevardul Gării. Şi cînd am ajuns la Biserica de la Piaţă (Adormirea Maicii Domnului) am observat o ţigancă tot învîrtindu-se în jurul unei sacoşe de plastic în care avea tămîie. De vînzare. Pe ea o ştiu din copilărie. Pare nemuritoare, programată să vîndă tămîie. Un fiu, ori poate că era nepot, cine ştie?, se învîrtea şi el prin preajmă şi o ajuta cu reclama. Striga şmechereşte: "Tămîie! Tămîie! Hai la tămîie, bucuria morţii!" Asta m-a trezit la realitate şi m-a făcut să scot aparatul foto din nou, în ciuda gerului înfiorător care-mi paraliza degetele. Tînărul fiu/nepot observase că începusem deja să iau două cadre cu biserica plus mama/mătuşa şi tămîia şi a început să vocifereze. Gîţi. Că de ce fotografiez dacă nu am cerut voie... Avea dreptate omul, numai că dacă nu îndrăzneşti nu mai faci nimic. Multe fotografii ajung documente tocmai pentru că încalci bariera asta, să-i zicem etică. În fine...

Am ţinut-o apoi spre casă, oprindu-mă din cînd în cînd pentru oarece stanţe de iarnă. Ajuns iar la cald, după două ore de poveşti la Sara Cafe, mi-am amintit faza pe care mi-o spusese Mitu, o situaţie tot din preajma morţii, parcă anume întîmplată pentru a fi tabloul perfect al popularei expresii: "să mori de rîs, nu altceva". În ultima vreme (ultima săptămînă) murise profesorul Dimitriu. Cum nu mai avea pe nimeni, de înmormîntare s-a ocupat o nepoată. O doamnă bine, de la Ploieşti sau Bucureşti, care cumpărase un sicriu de lux, cum poate că rar se vede pe la Mizil. La cimitir, după rugăciunile obişnuite pentru pecetluirea mormîntului, preotul le-a spus celor ce-l conduseseră pe răposat că pot arunca o mînă de pămînt pe sicriu în semn de despărţire. Fiecare dintre cei prezenţi au făcut gestul, printre ei şi o bătrînică. Mîna ei însă, de emoţie ori din grabă, a apucat o piatră şi zdronc! Siciriul a răsunat ca o doagă trezită dintr-o adormire lungă. Ca atunci cînd spargi un geam şi toţi îşi întorc privirile, aşa s-a întîmplat şi cu bătrînica. Bulău, groparul, poate pentru a fi la înălţimea pregătirilor orchestrate de ilustra doamnă bine, nepoata răposatului, a intervenit prompt: "Vă rog să nu mai aruncaţi cu pietre că-l zgîriaţi! Aruncaţi cu pămînt!" Am mîncat în hohote de rîs, încercînd să mă pregătesc pentru trenul de seară spre Bucureşti. Uneori există leac şi pentru cele triste ale morţii. Chiar dacă momentele astea nu ţin locul celor plecaţi dintre noi. În fond, asta-i viaţa.

O moarte

A murit nea Gicu Buia potcovarul de pe strada fostă 23 August. Anul trecut l-am vizitat acasă, împreună cu Mitu, cînd am şi făcut un interviu. Înregistrarea voi încerca s-o postez zilele astea. Semnalez deocamdată postarea scrisă în week-end-ul cînd l-am vizitat -- aici.

O provocare

Acum un an şi ceva dădusem din întîmplare de-o leapşă, aşa cum se practică acum, internautic: Ce-ai face dacă ai fi dictator de Mizil? Dictatorul, în proba aceea, putea fi echivalentul primarului, regelui, împăratului, preşedintelui, stareţului etc. În fine, orice individ cu prerogativele puterii asupra unui oraş, teritoriu, ori a unei comunităţi, folosindu-se de ele peste limite. Acum nu fac altceva decît să repet cumva întrebarea aceea prin reformulare: Ce aţi face pentru Mizil dacă aţi fi primar, presupunînd, evident, că aţi avea fonduri suficiente pentru a duce la capăt ce vă trece prin minte? Prin urmare, invit cititorii Miziliadei să facă risipă de idei, fantezii, năstruşnicii...

O să încep cu ideea mea. O idee care ţine mai degrabă de divertisment. Ţinînd seama că în istoria Mizilului, numit o vreme şi Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei [1], calul a jucat un rol important, la Mizil fiind staţie de olac / poştă, asta presupunînd rapida apariţie a potcovarilor, a geambaşilor (Caragiale aminteşte în debutul schiţei „O zi solemnă” de cursele de cai pe deşelate pînă la Lipia), aş amenaja un hipodrom în zona Valea Dobrii, unde, din cîte am înţeles, se intenţionează amenajarea unei baze de agrement, cu un lac, pînza freatică fiind la suprafaţă. Avantajele ar fi următoarele: un asemenea hipodrom ar fi relativ aproape hergheliile de la Cislău [2] şi Ruşeţu; apoi, un hipodrom e doar o bază, nu e neapărat un club, cum sînt cluburile de fotbal, care să înghită mulţi bani, şi s-ar putea folosi şi la alte manifestări sportive; există o Autoritate Hipică Naţională, al cărei fundament este Legea calului, care ar putea încuraja evenimente ecvestre într-un loc cu oarece tradiţie; în acea zonă s-ar putea muta şi bîlciul de Sf. Petru şi Pavel; tot acolo cu pricina s-ar putea face mai multe expoziţii columbofile, cum s-a întîmplat la sfîrşitul anului trecut; ar fi, mă gîndesc, o atracţie pentru cei care se presupune că vor investi şi munci în viitorul parc industrial de la Mizil, dar nu numai pentru ei -- poate chiar un popas comercial în drumul Ploieşti-Buzău; cum nu cred că mai există vreun hipodrom funcţional în România, ar putea intra în circuitul pariurilor sportive; s-ar crea o identitate cartierului de est al oraşului, cel mai nou, în dezvoltare. Iar hipodromului i-aş pune numele "Sefchet Paşa"[3]. În mod sigur se vor găsi şi dezavantaje. M-am gîndit totuşi la aşa ceva ţinînd seama, desigur, şi de dorinţele fanteziste ale lui Leonida Condeescu.

Încă ceva: unul dintre cele trei ziare ale Mizilului [nu ştiu de ce e nevoie de trei ziare (Poştalionul, Fereastra şi Mizilul) pentru un oraş de aproape 16.000 de locuitori, în plus, toate finanţate de primărie -- sper că informaţiile mele sînt corecte] are sigla concepută tocmai pe această idee a cursei de poştalion, iar emblema Mizilului, nu ştiu dacă este oficializată, dar apare în stînga titlului acestui ziar, conţine în singurul ei cîmp heraldic doi cai cabraţi avînd sub picioarele din faţă o roată.

Mai mult, Regimentul de Infanterie plasat între calea ferată şi Bulevardul Gării, a fost la începuturi Regiment de Cavalerie, dintre cladirile tip hangar aflate în spaţiul generos al unităţii militare una fiind destinată grajdurilor.


[1] "Se poate afirma că în perioada anilor 1785–1790, Popasul nr. l spre Buzău era constituit la circa 1 km sud de vechea aşezare Fefelei, având grajduri, barăci pentru poştă, fântâni pentru adăpatul cailor. Dintre construcţiile de pe acest loc se mai păstrează şi astăzi fântâna poştei [4], folosită de locuitorii străzii Griviţa, căreia bătrânii îi spun Mahalaua Poştei. Popasul nr. l va purta numele, după anul 1785, de Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei. Este interesant să prezentăm o descriere a trăsurilor de poştă făcută de către călătorul francez Raoul Perrin, din anul 1839 „...şi prin drumuri cu poşta, cu podarojna, cu poştaşul şi trăsura lui ca o treucă, având la cei opt cai, dintre care trei fără scări şi zăbale, hamuri de frânghie şi osie de lemn negeluit, în scoarţa lui...[5]” -- Monografia oraşului Mizil

[2]

[3] "În timpul domniei lui Mihai Şuţu (1791–1793), fiscalitatea crescuse atât de mult încât, după afirmaţiile consulului austriac la Bucureşti, Berkelius, nemulţumirea maselor populare putea duce dintr-un moment în altul la o răscoală generală împotriva privilegiaţilor[6]. În acestă perioadă veniturile poştei cu diligenţe aparţineau Imperiului Otoman. Însărcinat cu veniturile (vacufurile) poştei, demnitarul turc Sefchet Paşa, aflat în trecere pe la Popasul nr. 1, găseşte ca nepotrivită denumirea de Aşezarea bicigaşilor şi ordonă să se scrie scurt, Menzil, astfel că de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, toponimicul Menzil va evolua spre forma lui de azi, Mizil. La 1790, mica aşezare, care purta numele Menzil, adică poştă, îşi avea biserica ei ca toate aşezările statornice.[7]" -- Monografia oraşului Mizil.

[4]

[5] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, ed. II, pag. 203, Ed. Casei şcoalelor, 1929

[6] Istoria României, vol. III, Ed. Acad. RPR, pag. 718

[7] Gh. M. Petrescu Sava, Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şi Bucureşti, pag. 56

Stelismul la Mizil

În ciuda desfiinţării echipei de fotbal Steaua Mizil, culorile roşu şi albastru continuă să nască pasiuni în Mizil. Dacă echipa locală a sucombat într-o ligă inferioară (D parcă), a mai rămas Steaua Bucureşti. În week-end-ul în care am fotografiat sacrificiul acelei biete găini, înaintînd pe strada Nicolae Bălcescu şi aruncînd priviri în stînga şi-n dreapta după detalii aparent nesemnificative, dar relevante într-o oarecare măsură, am zărit două steguleţe roş-albastre. Curtea în care fuseseră înălţate se află între Liceul teoretic Grigore Tocilescu şi o clădire unde au funcţionat atît o grădiniţă, cît şi biblioteca orăşenească. Este de remarcat gardul-zid care desparte spaţiul privat de spaţiul public, aici stelismul neavînd, în mod evident, nici o relevanţă.

N-ar fi fost cine ştie ce dacă n-aş fi dat de altă lucrare. în spatele unui bloc de pe aceeaşi stradă Nicolae Bălcescu. Spaţiul liber din jurul blocului, de regulă înconjurat cu tot soiul de gărduleţe şi împrejmuiri care mai de care mai artizanale, face resimţită nevoia celor de la bloc de a avea propria lor grădină. În marea parte a situaţiilor, aceste spaţii sînt îngrjite de către cei care locuiesc la parter. Parcele din spaţiul public sînt astfel tratate într-un regim al spaţiului privat. Fiecare curticică din jurul blocurilor are particularitatea ei, de unde rezultă un joc estetic pestriţ al sentimentului de propitar. O dezordine care îşi poate găsi o explicaţie şi în mutările masive şi în valuri de la sat la oraş. Un oraş cu o coerenţă pierdută, dacă va fi avut vreodată aşa ceva. Tîrguşorul Mizil era o amestecătură, nu o construcţie epurată de viaţă, cu reguli severe în încercare de urbanizare, ca într-un oraş pornit de la zero. Dar trebuie să fi fost un amestec cu arome, cu decantări, cu minime coerenţe care erau probabil reglate de comunităţile de meseriaşi, destule pînă în al doilea război mondial. Oraşul comunist industrializat e cu totul altceva. Blocurile şi împrejurimile acestora sînt imagini edificatoare. Încercarea de a îmblînzi astfel de spaţii este de înţeles, dar nu întotdeauna justificată. Formele pe care le iau aceste schimbări de regim (public - privat) sub raportul imaginii sînt năucitoare. Condiţii de bază pentru germenii kitsch-ului în datele sale cele mai elocvente. În curticica acestui bloc de pe strada Nicolae Bălcescu alte însemne ale Stelei. Culorile roşu şi albastru - în plus, machete ale emblemei clubului şi Cupei Campionilor Europeni, cîştigată de Steaua Bucureşti în 1986. Un soi de devoţiune populară, transferată din plan religios în plan sportiv. Pentru că sportul, nu-i aşa?, este o religie. Are toate datele să facă faţă unei asemenea învestiţii de sens. Interesant, de data aceasta, este altceva: între spaţiul public şi spaţiul tratat în regim privat (funcţional, imagistic, nicidecum juridic) nu mai sînt ziduri ori garduri opace, ci un obstacol minim, transparent. O negociere a puterii în raport individ - administraţie locală, ca să fiu un pic pretenţios. Cu siguranţă astfel de interpretări / teorii le vor adînci alţii. Şi toate aceste observaţii n-au pornit decît de la nişte detalii ale pasiunii unor microbişti mizileni. În cel de-al doilea caz, din cîte am înţeles artizanul a fost o femeie. O stelistă.

Un sacrificiu pe 10 ianuarie

Mergeam spre centru. Apucasem pe strada Erou Lt. Radu Nicolae, strada mea, spre capătul dinspre şoseaua naţională. Intenţia era clară, să demarez un reportaj despre Mizilul interconfesional. Treceam, bun înţeles, pe lîngă biserica cea nouă, model maramureşean, cu care mizilenii se tot laudă. O laudă care nu foloseşte la nimic, în fond, cîtă vreme nu reprezintă pe nici un mizilean, deşi unora le stă bine să se înşele. Şi mai ales nu reprezintă oraşul, nici zona capătului de Bărăgan unde se află Mizilul, nici dealurile Tohanilor care încep să se înalţe la numai 4 km distanţă nord. După cum biserica de piatră din Tohani nu e reprezentativă, pentru simplul motiv că e făcută de meşteri italieni la comanda celor care au avut proprietăţi în zonă -- şi prinţul Nicolae, printre alţii. Crucile de piatră, lucrate la Pietroasele, Bădeni ori Năeni, da, sînt reprezentative pentru toată zona asta de cînd Brîncoveanu a avut moşii pe-aici. Dar asta, cu reprezentativitatea, e o altă discuţie.

După ce am fotografiat monumentul de lemn înalt de treizeci şi ceva de metri, altfel bine executat, am cotit pe strada Nicolae Bălcescu, fosta stradă Carol. Era mai-mai să mă împiedic de cele două persoane care păreau că negociază un gest. O femeie în poarta casei de la colţ. Ţinea în mînă o găină, în cealaltă un cuţit. Venise la vecinul ei. Era vremea sfîrşitului liturghiei. În fiecare dintre bisericile ortodoxe din oraş Iisus Hristos se făcuse deja, la ora aia, şi pîine, şi vin -- mă rog, de fapt, invers. La colţul de stradă din apropierea bisericii, femeia cu găina şi vecinul ei s-au înţeles degrabă. Găina a trecut în mîinile bărbatului, iar el a înaintat spre mijlocul străzii. A pus picioarele găinii sub picioarele lui, a întins de pasăre ca de o praştie, ţinînd-o de căpăţînă cu mîna stîngă, pentru ca dreapta să facă harşti! Capul cu creastă a fost aruncat deoparte nesimţitor, în vreme ce trupul cu fulgi a început să se zbată năbădăios pe asfaltul umed. Apoi, tacticos, bărbatul i-a înapoiat femeii cuţitul sacrificial şi s-a întors cu o mutră morocănoasă şi gesturile robotice în curtea lui. Trupul cu fulgi a continuat să se zbată pe un traseu imprevizibil. Înainta serios spre intersecţia cu strada Erou Lt. Radu Nicolae, unde circulaţia era mai intensă. N-a ajuns, totuşi, în vîltoarea gazelor de eşapament.

Una peste alta, mă gîndeam continuîndu-mi drumul spre centru, lucrurile astea au rămas aşa, văzusem prea bine. Mă oprisem curios, cerusem permisiunea să fotografiez -- nu fusese nici o problemă. Aşa se întîmplă numai la ţară, se iese cu pasărea în drum pentru a-i lua viaţa. Întotdeauna m-am întrebat de ce aşa şi nu altfel. De pildă, s-o tai în curte, ferit de ochii vecinilor ori ai trecătorilor necunoscuţi. Asta dacă nu cumva strada sau chiar oraşul întreg nu e de fapt o familie un pic lărgită, faţă de care nu se cuvine să ai asemenea reţineri. În copilărie, cînd mergeam în vacanţe la ţară (Tătaru), mi s-a întîmplat de multe ori să fiu eu cel cu cuţitul. Eram rugat, iar eu atîta aşteptam. Ce mare lucrur să-ţi dovedeşti bărbăţia dacă ai un cuţit în mînă? Atunci nu-mi închipuiam însă că la Mizil se întîmplă la fel. Am mai tăiat găini, cocoşi, raţe, porc, însă numai în curte. Măcar pentru o minimă decenţă alegeam să fiu de o parte a gardului, iar de partea cealaltă lumea din jur. Au trecut aproape 30 de ani şi satul e instalat în bună regulă într-un orăşel ca multe altele din România. Un orăşel prahovean. Un fost orăşel socialist. Un actual orăşel european. Un fost tîrg de negustori, cu o identitate forjată printr-un amestec continuu de populaţie -- munteni şi cojani, români şi ţigani (acum aproape 30%), ungureni aşezaţi în multe locuri din vecinătatea Mizilului, o colonie de bulgari la început de sec. XX, refugiaţi basarabeni din al doilea razboi mondial, apoi cîte-un neamţ, un turc, un sîrb, un evreu, un grec -- nu ştiu dacă suficient pentru a se pretinde un tîrg cosmopolit, dar cu siguranţă insolit. Azi, mai degrabă un amestec rural fără memoria nici măcar a propriei sale ultime sute de ani. În 2000, cînd am adus-o pe Jill Masino, o americancă umblată în multe locuri din lume, să vadă Mizilul şi Drăgaica de la Buzău, coborînd în gară a exclamat: Uau, e ca în India!