Trei ceasuri rele

I-a bătut ceasul / i-a stat ceasul / merge ceas / a stat cu ceasurile / ceasul rău, pisica neagră / în ceasul al doisprzecelea / a se da de ceasul morţii / să fie într-un ceas bun! / din ceas în ceas / ceasu’, şefu’! — şi poate că or mai fi şi alte expresii. De pildă, cu termeni precum timp sau vreme. Cărţile cu aforisme duduie de aşa ceva. Asta am descoperit în anii ’80, cînd, după ce singura statuie a oraşului a fost mutată de lîngă Liceul Agricol în centru, în locul ei a apărut o lucrare de mobilier urban: un ceas. Un ceas mai degrabă electric decît electronic. Era o modă. În Ploieşti exista aşa ceva în centru. Ba chiar la ore fixe cînta o melodie cam gîjîită, dar era o realizare pentru socialism. Aceste ceasuri din centrul oraşului mi-au inspirat o proză, pe care am scris-o într-o cheie simbolică, cu un schepsis: Santinelele muzicale. Postamentul ceasului instalat atunci în locul unde se intersectau Şoseaua Naţională (Mihai Bravu) cu Bulevardul Unirii avea inscripţionate cîteva aforisme despre timp, ceva de genul Măsoară timpul cu faptele tale! Mobilizator în stilul comunist, deşi autorul cred că este Iorga, dacă nu mă înşel. Ceasul acela nu a funcţionat mult timp — cică trei zile.

Aşa cum în Mizil orice este luat în bîză, aşa s-a întîmplat şi cu timpul. Categoria grea a fost luată la trîntă de categoria cocoş. În scurtă vreme ceasul a dispărut, rămînînd postamentul cu aerul de lucru neterminat, ori de vestigiu. Poate că n-ar strica să fie scos de-acolo. Aduce mai degrabă cu o măsea stricată decît cu o ruină care spune ceva într-un mod înţelept şi deopotrivă sfătos. Mai bine fără. Este ultimul ceas public din Mizil, în ordinea cronologică a instalării.

Ceasuri de utilitate publică au mai fost - şi încă există. Primul, ceasul clopotniţei de la biserica Adormirea Maicii Domnului, de la Piaţă. Un ceas elveţian din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui achiziţionare se datorează, din ce ştiu, lui Ioan C. Cantacuzino, proprietarul de atunci al oraşului Mizil.

Jean Cantacuzene în Le Monde Illustre (primul stînga, sus)

Biserica Adormirea Maicii Domnului - 2010

 

Ceasul acela a fost reparat la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor ’00. Mai ştiu că Muzeul Ceasului din Ploieşti ar fi dorit să-l achiziţioneze. L-am şi auzit bătînd clopotele la ore fixe. De o vreme a încetat. Nu era rău pentru Mizil să aibă aşa ceva. E un element de identitate locală la care autorităţile ar trebui să ţină ca la ochii din cap. De altfel, puţine sînt lucrurile care ar putea fi interesante pentru un trecător prin Mizil. Acum este şi biserica de lemn din Parc.

Şi a mai fost un astfel de element de care autorităţile sau administraţia Gării s-au dispensat cu o uşurinţă care sfidează multe noţiuni: ceasul Paul Garnier de pe peronul gării. Cînd am văzut că a fost înlocuit, am înlemnit. Ştiam ceasul acela din copilărie, mă ataşasem de el ca de colecţia numismatică. Stînd la doi paşi de gară, bătusem mingea de nenumărate ori pe-acolo, jucasem pititea, mergeam în triaj, la păduricea, la castelele de apă, pe cîmpul din spatele silozurilor. Dar, măcar de-ar fi doar nostalgia, patetismul, sentimetalismul dulceag de provincie. Nu, nu e numai atît. Ceasurile marca Paul Garnier au poposit în perioada interbelică în multe din gările României. Unele dintre ele au rămas instalate pe poziţia iniţială, altele au fost smulse, dezafectate. Aşa s-a întîmplat şi cu cel din Gara Mizil. A fost înlocuit cu un ceas care de regulă se agaţă pe un perete într-o cameră, nicidecum pe peronul gării. Başca faptul că nu e din aceeaşi poveste cu locaşul special încastrat în zidul de la peron. Total neinspirată alegerea. Dar rizibilul nu a încetat cu fapta în sine, de un măreţ spirit civic. Înlocuirea a fost semnalată în unul din ziarele oraşului, Mizilul, la sfîrşitul anului 2008, textul fiind de un umor copios, comparabil cu sloganurile din vremurile de inepuizabile realizări ale comunismului, pedalînd la nesfîrşit pe victoria noului, pe progres şi inovaţie cu orice preţ:

Noul ceas este recognoscibil. Multe sufragerii anoste ori sedii de instituţii, cu pereţii coloraţi ca nişte bezele, găzduiesc astfel de ceasuri impersonale. Pentru a contrabalansa nefericita iniţiativă, am căutat cîteva imagini cu ceasuri marca Paul Garnier, ceasuri clasate sau clasabile în patrimoniul industrial şi intrate, unele dintre ele, într-un circuit al ceasurilor de acest tip. Ţările unde pot fi regăsite sînt dintre cele mai diverse. Cred că Primăria sau Gara ar trebui să repare gestul neinspirat de a-l înlocui. Un astfel de ceas în primul rînd datează Gara, ruta Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Galaţi fiind una veche, deschisă fiind, provizoriu, la 1870, apoi la 1872 în regim normal. Imaginile cu ceasurile păstrate în bună stare:

Ceasul de peron al gării Giurgiu

Estação Ferroviária Rio Grande Brasil

Hejaz Railway station Siria


Baghdad station - Alep, Siria

Cadran d’horloge Paul Garnier type gare

Sala Piezas de Museo. Edificio Planetario - Andalucia

Museo de Vilanova i la Geltru

France


Cadran d’horloge Paul Garnier type gare