Amintirile din copilărie ale scriitorilor au privilegiul că ies mai lesne în față. Au firmă, cum s-ar zice. E drept că și ale altora pot lua fața, tot datorită scriitorilor, care și le însușesc hoțește ori le mixează abil în povestiri sau romane, în vreme ce adevărații lor proprietarii pălesc sub nume fictive. În fond, oamenii se duc, poveștile rămîn, ca să ne jucăm cu și de-a proverbele. Amintirile din copilăria lui Ranetti mai aduc ceva mici detalii despre oraș. Mai precis, despre acea grădină a Mavrului, despre care amintisem în postarea dinainte. Legături între ele există. Locul trebuie să fi fost fascinant pentru Ranetti, cu atît mai mult cu cît era unul al relelor, ca să-l repună pe tapetul cu peisaje provinciale prin care se strecoară personaje cel mai adesea bizare: primari, consilieri, birtași și alte soiuri. Textul a apărut în Furnica, anul 11, nr. 43, iunie 1915.
Și o amintire de iarnă, în versuri. De fapt, un pretext pentru un atac la Rege, cam cum se obișnuia în revistă. Furnica, an 8, nr. 14, decembrie 1911.
În fine, iar vară. Și bîlci. Bîlciul de Sf. Petru. Care mizilean nu aștepta cînd era copil să vină vacanța de vară și bîlciul, Drăgaica, cum i se mai spunea. În Furnica, an 11, nr. 425, iunie 1915.
Cinci luni mai tîrziu, bîlciul reapare. Idem copilăria. Furnica, an 12, nr. 9, septembrie 1915.
Grădina publică a vechiului Mizil era grădina Mavrului. Pe locul acela acum sînt Policlinica, Casa de cultură, internatul Liceului Tase Dumitrescu (fost Agricol), supermarket-ul Lidl, blocurile din zona Teilor. Pentru informații mai precise ar fi nevoie de ceva planuri de urbanism de la sfîrșit-început de secol, pe care însă nu le am deocamdată. Despre grădina Mavrului (de la Mavros, generalul care moștenise diverse proprietăți în oraș, devenite mai apoi ale lui Ioan Cantacuzino, iar în sec. XX ale familiilor Sturdza și Miclescu) se pot citi mai multe în cartea profesorului Viorel Șoldea, scrisă și publicată cu sprijinul lui Ciprian și al Ioanei Șoldea, Amintiri despre Mizil. Destin... și faptă în foileton. O mai amintește și Ioachim Botez, fost profesor de franceză la Liceul Tase Dumitrescu în anii '30, în textele sale despre Mizil, din cele două volume ale Însemnărilor unui belfer. Cum va fi arătat grădina publică a Mizilului la început de secol XX nu știm. Nu știu să existe fotografii cu acel loc, ori poate că așteaptă să le descoperim. În schimb, avem încă un pamflet pe care-l datorăm causticului George Ranetti. Probabil că mizilenii aveau un înalt grad de rezistență la bășcălie de se porniseră atîtea condeie asupra lui. Nu oricine poate îmbrăca hainele de sparring partner. Luat la țintă. Încăpățînarea asta de a rezista la ceva potrivnic se regăsește și în textul descoperit în Furnica (an 10, nr. 3, mai 1914).
Legătura ar fi iarăși revista Furnica (numerele 110 oct. și 117 dec. 1906). O schiță, un pamflet, un rîs obișnuit cu o așa-zisă misivă trimisă din Mizil de o presupusă doamnă Madam Mizil. George Ranetti era mușcător cu tot ce prindea: locuri (dar mai ales Mizilul), persoane publice (rege, politicieni, scriitori), oameni obișnuiți fără discriminare (etnie, sex, religie etc.) Cînd Maria Mihăescu nu i s-a predat sufletește, pen' că avea aspirații mai înalte, a botezat-o și numele i-a rămas Mița Biciclista. Habar n-am dacă era misogin, în vremurile alea orice încercare de emancipare a femeilor era o bizarerie. După 100 de ani atitudinile s-au mai schimbat. Uneori ai senzația că nu, dar, în fine... În schița Emancipare femenină -- din numărul 117 -- avem un presupus ochi feminin în telescop și ceea se credea că ar fi putut fi văzut peste fix 100 de ani. O schiță de anticipațiedar cu bătaie în prezentul lui 1906, evident.
Cu o lună înainte, în numărul 110 al Furnicii, apărea un pamflet versificat semnat de aceeași Madam Mizil.
Am mai postat pe subiectul ăsta (aici și aici ). Revin cu oarece noutăți din trecut. Trei fragmente din timpuri diferite, găsite prin biblioteci digitale. Și fără comentarii. Textele în sine sînt suficiente. Eventualele asemănările cu prezentul sînt fie întîmplătoare, fie tradiție pur și simplu. Depinde de simpatii cum să le privim. Deci...
Ziarul Epoca,
seria II, an III, nr. 519 din 26 iulie 1897.
Tot ziarul Epoca, seria II, an III, nr. 544 din 27 august 1897. O corespondență de la Mizil cu problemele de la Băile Boboci, dar și din oraș, primărie, biserică...
Anul următor apărea o semnalare, dar cu ceva mai multe detalii, privind situația stațiunii. Tot în Epoca (serie II, an IV, nr 836-229, din 11 aug 1898). Acel consilier care semnează e foarte posibil să fie fost Leonida Condeescu. Era de altfel un conservator destul de vocal și asigura corespondența ziarului cu Mizilul. Mai e de știut că atunci cînd postul de primar era ocupat de un liberal, Leonida Condeescu era unul dintre consilieri, așa încît avem unele motive să-l bănuim pe el ca fiind semnatarul corspondenței.
În studiul semnat de Dr. Iacob Felix, Istoria igienei în România, apărut în Analele Academiei. Memoriile secțiunii științifice. Seria 2. Tom 24: 1901-1902, la pag. 296 este menționată și stațiunea Băile Boboci.
În Raportul adresat MS Regelui asupra activității Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, publicat de Spiru Haret la Institutul de arte grafice „Carol Gobl” - București, la capitolul Colonii de vară; excursiuni; măsuri de igienă menționează și stabilimentul de la Băile Boboci pe care Casa Școalelor l-a folosit în anii 1902 și 1903 și pe care intenționează să-l folosească și pe viitor (p. 227-228).
În Furnica, anul 5, nr. 214, 16 octombrie 1908. Cu mai mult umor decît al celor care i-au scris în timp variante sau schițe de biografie. A făcut presă, trebuia să facă literatură. Așa spune aici că i s-ar fi zis, în chip de reproș și medalion. Ceea ce tentează scriitorul la maturitate, autobiografia, Ranetti a formulat undeva mai jos cît se poate de limpede și tare: „cinematografierea unei existenți banale”.
Știu că de cîțiva ani sînt ceva amatori de plimbat / dat cu bicla pe dealurile din împrejurimile Mizilului. Nu sînt primii. Au fost și acum 100 și ceva de ani. Iată un articol în Epoca, 3 aprilie 1896, despre cursa care s-a oprit și la Mizil pentru a pune burta la cale.
Nimic mai mult decît o schiță din Universul literar, anul 29, nr. 25, 5 noiembrie 1912. De unde aflăm că renumele Mizilului a fost serios construit, nu glumă. Punînd unul lîngă altul textele care caricaturizează nevinovatul orășel, se poate obține o consistentă antologie a deriziunii.
Despre luptele purtate la Mizil în timpul primului război mondial am mai amintit aici, după cum am găsit vreo referire ori vreo imagine. Așa s-a întîmplat și acum. Unii știu că în cimitirul orășenesc există un sector dedicat eroilor. Cîndva această zonă a avut o suprafață mai mare, însă cu timpul s-a tot micșorat pe măsură ce morții au început să-și ia pămîntul în posesie. Se vede treaba că moartea nu este doar absență. În compensație, are efectul aparițiilor unor forme arhitecturale de toate soiurile, dar și a modificării peisajului. Și nu doar atît: moartea subțiază urmele morților anterioare. La noi straturile nu sînt posibile ca prin alte părți. Așa s-a întîmplat și cu acest cimitir al eroilor din miezul cimitirului orășenesc. Sînt acolo morți români și nemți ale căror urme abia de se mai deslușeau anii trecuți. Liga Tineretului Ortodox din Mizil are meritul de a fi curățat acele parcele. Un gest simplu care nu este cu nimic mai prejos decît un proiect finanțate generos pe teme mai mult sau mai puțin vogă precum identitate, patrimoniu, memorie etc. Nu trebuie neapărat să ne inflamăm cu termeni de tipul naționalism sau patriotism, care de multe ori dezbină, în ciuda aparențelor. Patrimoniul și patriotismul au aceeași rădăcină. Primul însă are ceva mai puțină ideologie încorporată și lasă loc mai multor gesturi care se văd, dincolo de discursuri sforăitoare. Diferența dintre fapte și vorbe.
Pe cîteva pietre este scrisă apartenența soldaților la anumite formațiuni militare. Despre identitatea pesoanelor, nimic. Ei bine, despre măcar unul din militarii români căzuți în zona Mizilului și înmormîntat acolo am găsit cîteva rînduri în revista Grănicerul, numărul din 1 septembrie 1932.
Într-o postare anterioară pusesem pseudo-jurnalul de călătorie al primarului Vienei (detalii aici). Nu știu care va fi fost impactul acestei vizite în întreaga presă centrală. Am redat doar ce am găsit printr-o întîmplare, nicidecum în urma vreunei cercetări serioase. Jurnalul e jurnal, iar pamfletul pamflet. Dar chiar și în cazul din urmă trebuie să fie ceva adevăr. Citind știrea din revista Furnica (an II, nr. 96, mai 1906), una din întrebările pe care ți le poți pune e care să fi fost detaliul care să-l fi stîrnit iarăși pe George Ranetti, pentru că, în orice caz, Mizilul nu a visat să fie Parisul Orientului ci măcar capitală de județ. Chiar dacă printre mizilenii mai în vîrstă se auzea, bineînțeles la bășcălie dar și cu o ușoară speranță, că dacă Bucureștii sînt Micul Paris, atunci Mizilul e picior de Paris. Cu „p” mic, desigur. Altfel s-ar fi zis că trăim pe picior mare și chiar n-am fi avut nici o dovadă.
Și ca să nu se creadă că mizilenii sau cel puțin primarii pe care i-au votat vor fi avut fantezii administrative, iată ce scria un arhitect în revista Arhitectura din mai 1935, punînd în discuție modernitatea la care aspirau mulți români, primari și arhitecți dar nu numai, și netrecînd cu vedere, firește, Parisul:
S-ar putea crede că dacă Mizilul nu a reușit să fie strălucitor, așa cum și l-au închipuit cîțiva primari ai săi de-a lungul ultimei sute de ani și un pic mai mult chiar, era de așteptat cel puțin să-și fi găsit un oraș-frate ceva mai mare, dacă Parisul nu s-ar fi lăsat sedus de fantasmele orășelului de la marginea cîmpiei. Nici asta nu s-a întîmplat. Frații Mizilului sînt un oraș din Republica Moldova - Iargara - și unul din Olanda - Lingewaard.
O zicere de deochi din Mizil glosată și publicată în studiul lui Mihai Canianu, Din psicologia poporană (deochiul și faptul), apărut în Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol. VII fasciculul I, din 1893, pg. 115-191, sub direcțiunea mizileanului Grigore Tocilescu.
Furnica era un fel de Academia Cațavencu. Nu era neapărat o onoare să apari acolo. Cui îi con-vine să stea în bătaia puștii, în rîsu-plînsu cu rimă sau nu? Hazul pe seama Mizilului din Furnica vine de la Ranetti. Dar cînd o face un mizilean, în vorba lui e și afecțiune. Doar e copărtaș la tot ce e mizilesc. Știe că nu poate întinde prea mult coarda pe care stă și el. Iar mizilenii măcar asta s-ar fi căzut să știe, că lui Ranetti îi plăcea echilibristica. O joacă pe care ducea cînd încă nu se pomenise de postmodernism. Jocul inter-textual, dar și un joc cu imaginea (nu orice imagine, ci desen, caricatură), în aceeași măsură auto-referențial, mi se pare remarcabil. Pe coperta numărului 140 din mai 1907 din revista Furnica este reprodus caricatural un panou de afișaj cu de toate, de la vin și bere la tipografii, ziare, hoteluri și ciocolată. Evident, sînt și afișe electorale. Și într-un colț, stînga sus, afișul piesei Romeo și Julieta la Mizil.
E vorba de satiră, să ne înțelegem de la bun început. Dacă Republica de la Ploiești, declarată dar fără durată, a rămas o vorbă bună de spus cînd și cînd, și, mai nou, mai ales pe stadion, dar fiind totuși o vorbă intrată în uz, uite că a existat, chiar și în mod și chip satiric (de ce nu?), ceva al Mizilului: stat independent. Mizilul? Pamfletul dă o șansă tuturor, mai ales dacă e scris de un mizilean. George Ranetti, desigur. Zice el (zicea) că singura șansă ca Mizilul să devină stat independent ar fi doar într-o lume anapoda. Iar lumea asta, anapodos kosmos, e cea scrisă și descrisă, la îndemîna românului: coruptă, pe scurt. Corupte au fost locurile noastre, nu doar al Mizilului, de hăt vreme. Mai acușica aflarăm totuși cam cît de mare poate fi puterea de corupere. Totală, ce mai. Religie, aproape. Cu alte cuvinte, am ratat de puțin, ca la sport, statul (statut, statuat) independent. Interviul de două minute și ceva cu Emil Proșcan, apărut săptămîna trecută pe internet, pare desprins parcă dintr-un plan aproape conspirativ împotriva Mizilului. Dacă i-ar mai fi lăsat un pic DNA-ul pe nă-zdrăvanii ăștia cocoțați pe toate autoritățile, Mizilul atingea în sfîrșit zenitul. Moțul dintre județele Prahova și Buzău, un fel de Lesotho. Atunci ar fi început perioada de înflorire a orașului, adevărata sa istorie. Visul în sfîrșit realizat al lui Leonida Condeescu. Așadar, textul, apărut în Furnica, anul III, nr. 107, septembrie 1906.
Acum Mizilului nu i se mai pot găsi merite nici cît negru sub unghie. Mizilului contemporan, vreau să zic. Nu se întîmplă nimic notabil pe-acolo. Nici un parc industrial, nimic. Deși, stagnarea lucrurilor în privința parcului industrial se pare că este compensată de apariția unui vîrstnic investitor spaniol proaspăt stabilit în Mizil, pe strada 13 septembrie, care de altfel își pune mare încredere în tineretul local. În fine... Despre asta altădată. Cum spuneam, Mizilul nu mai înseamnă nimic pentru că a fost mazilit. Și nu de azi, de ieri. Povestea-i veche. A fost o rană chiar la începutul secolului trecut, acum pare-se că e aproape închisă. Pentru a face o istorie a acestei frustrări locale, n-ar trebui totuși trecut cu vederea articolul lui George Ranetti, semnat Prințul Ghytza, din revista Furnica (anul IX, nr. 41, joi 13 iunie 1913).
Isaia
Georgescu. Primar cu intermitențe. Pe atunci mandatele erau scurte. Se succedau
aproape nevrotic la putere. Cînd era el, cînd Leonida Condeescu, mult mai
cunoscutul primar al Mizilului, vestit României de Caragiale. Leonida trimitea
des tot felul de scrisori ziarului conservator Epoca. Avea o reputație
de reclamagiu, dar și priză. Dădea bine să combați adversarul. Adversar e un termen neutru, totuși. Un
politician destoinic nu se putea război decît cu dușmanii țării. Niște primari
dușmani, în fond, care piereau de pe o zi pe alta chiar pe limba lor
neastîmpărată. Poate că Leonida avea toate motivele să dea totul pe față. Nu
știu cît de cinstit era în comparație cu Isaia Georgescu. Oricum, era o
concurență și e de presupus că ei vor fi fost sursă de inspirație pentru piesa
„Romeo și Julieta la Mizil”, în care protagoniști sînt primarii Mizilului, care
în vremea cînd intrau în funcție îi puneau tot felul de piedici predecesorului,
pentru ca după un an ori chiar după luni de zile rolurile să se schimbe. Dacă
nu era Isaia, era Plutarch Mareș. Isaia, Leonida și Plutarch -- ce mai nume.
Viață și literatură suprapuse. Astăzi călcați pe străzile care le poartă
numele. Abstracți, trecuți dincolo de binefaceri și netrebnicii. Isprăvile lui
Isaia au rămas în acte și-n ziarele epocii. De pildă, în ziarul Epoca din
31 octombrie 1896, în coloana informațiilor zilei avem o preluare din ziarul Adevărul,
o știre din Mizil venită ca dintr-o capsulă a timpului. Pasată de un ziar din
altul, știrea ne-ar putea face să credem că nu era vorba doar de propaganda
conservatoare. Mai multe decît atît, cu data și numele schimbate, în cele
cîteva rînduri avem rezumată o situație precum cele pe care televiziunile ni le
prezintă zi de zi, seară de seară, de cînd cu turarea motoarelor DNA-ului.
Numele primarilor mizileni din
ultimii 25 de ani nu mai sînt așa spectaculoase. Nici nu sînt așa e mulți. Emil
Proșcan este la al cincilea mandat, dacă nu mă înșel. Altul a mai fost
profesorul Dan Iacob. Amîndoi au acoperit 24 de ani. Au mai fost unul sau doi
primari imediat după evenimentele din decembrie 1989, dar ale căror nume recunosc
că nu le știu.
Despre Emil Proșcan se pot spune
multe, din multe guri. Și bune, și rele. Este bine totuși să-l ascultăm, pentru
a nu îi da prilejul să spună că totdeauna este înțeles greșit. Îl ascultăm o
dată și apoi, vorba versului hip-hop, dăm pe repeat. Dai play din nou de parcă nu te-ai sătura, deși știi că e
vorba de ceva ce se numește silă, dar
pari contrariat de stilul în care drapează adevărul pe care-l transmite sincer,
nud și tot încerci să te dumirești dacă nu cumva ceva îți scapă. Este ceea ce
transmite într-o pauză a Consiliului Național PSD din 20-21 martie 2015, ținut
la Palatul Parlamentului. Chiar te pune pe gînduri. Cei 119 ani între
„gheșeftul” lui Isaia Georgescu și „traficul de influență din gena poporului
român” postulat de Emil Proșcan parcă sînt doar o noapte între două afaceri.
Nimic nu pare să se fi schimbat. Iar acum, că există semne de schimbare
generală, domnul Emil Proșcan se tînguie. Nu atît de poetic, pe cît ar pretinde
că scrie în paginile publicațiilor pe care le patronează. Interviul de cîteva
minute este luat unui individ asupra căruia pare să se vadă umbra lunguiață a
patronilor de la Tehnologica Radion, suspendați între diverse dosare penale.
Da, Tehnologica Radion a avut lucrări și la Mizil. Poate mai sînt și alte umbre
deasupra Mizilului, precum cele ale avioanelor pe fostul aerodrome, acum un fantomatic
parc industrial. Un arc peste timp, nu-i așa? Desigur, poetic, cum îi place
primarului-poet: arc peste timp. Sau cap de pod. Cap căzut, gîndesc. Mai
degrabă. Doar că ăsta e un altfel de limbaj poetic. Mai degrabă unul politic,
în care măștile cad, indiferent dacă înainte sau după căderea capetelor. Deocamdată
este doar un cap căzut pe gînduri, la vederea capetelor căzute de-a binelea.
Iar gîndurile nu-l privesc pe el, că doar nu este atît de auto-reflexiv, cum
s-ar zice sau cum s-ar crede. El se uită la ansamblu, pentru că vina acolo
este, la popor. Poporul care cînd e deștept și știe ce alege, cînd e naiv și
înghite tot ce i se dă dă la tv cu valul de arestări. Pare a nu fi hotărît cum
e treaba cu poporul. Îi trebuie un instrument ca să-l poată evalua și ajunge la
un soi de bio-psiho-genetică a poporului. Vina este aruncată în întunecimile
umanului în ansamblu. Și, astfel, justificată. Uluitor. Atît de ppoetic e totul
încît peste noapte AND-ul e DNA. Chestie de punere în pagină, nu-i așa?
