În cabinetul de studiu al sălii Hrana din expoziţia permanentă a Muzeului Ţăranului Român (la etaj) se află un caiet cu reţete de prăjituri care a aparţinut, probabil, unei cofetării din Mizil. Pe coperta caietului este scris Registru / De vânzarea mărfurilor / Standart / Nicolaie Rădulescu / Mizil. Am fotografiat caietul pagină cu pagină, aşa încît există un martor pentru o reconstituire a cofeturilor consumate în Mizil în anii ’40, dar cu siguranţă şi ceva mai înainte, şi o perioadă după. Un rezumat al acestui caiet este o fotografie şi lista reţetelor, cîtuşi de puţin rablaisiană:
Biscuiţi cu marmeladă Prăjituri cu migdale Pesmeceori Prăjitură tort Prăjitură cu nucă la maşină rasă Turtă dulce Tort de nucă Tort de lămîie Chec Prăjitură din cocă de cozonac Cremă Tarte Madlene Greta Garbo Tort Melcişori cu unt Prăjituri suluri Prăjituri în forme mici Cornuri cu nucă fiartă Prăjitură rasă Prăjitură cu caimac de lapte Plăcintă cu mere Bezele Fursecuri Pesmeciori cu marmeladă Gogoşi cu magiun Marmoş Cornuleţe cu chimion Cremă de vanilie Prăjitură à la Petrovici Prăjitură à la Domino Prăjitură à la Dora Biscuiţi economici Prăjitură a la Tuţa Prăjitură rasă cu marmeladă Ruladă Biscuiţi Keck Corăbioare Prăjitură cu nucă tăiată Prăjitură cu marmeladă şi nuci Saleuri Biscuţi prin maşina de tocat Gogoşi cu brînză sau cu şuncă Tort cu nucă prăjită Buserle cu ouă Prăjitură à la Nina Tina Prăjitură à la Toto Cremă pentru tort Lica Blaturile D-na Vasiliu Prăjitură cu mere Brioşe Biscuiţi pentru îngheţată Biscuiţi de miere de albine Cornuri Doboş tort Tort cu nucă şi făină Tort napoletan Cremă de zahăr ars Kek d-na Albert Cremă de ciocolată (Lia)
În continuare cîteva imagini din cabinetul de studiu al expoziţiei Hrana (contextul expunerii caietului):
marți, 12 mai 2009
Istău
Istăul la formare: înaintea podului de la şoseaua Ploieşti-Buzău.
Istăul abia format:
Concluzia Istăului: Extrem de subţire şi incredibil de murdar, parafrazîndu-l oe Jonathan Safran Foer.
Prima atestare
Ştiam dintr-un studiu al lui Mihai Apostol („Pagini din trecutul Mizilului”, în publicaţia File din trecutul istoric al jud. Prahova / 1971, editată de Muzeul de istorie al judeţului Prahova) că prima menţiune documentară a localităţii se află într-un pergament slavon emanat de cancelaria lui Mihnea Turcitul, la 6 iulie 1585, prin care voievodul întărea unui anume Stanimir ocina cumpărată în Esteu, cu 2000 de aspri, de la un oarecare Danciul. La 30 septembrie 1591, într-un alt document, voievodul Ştefan Surdul împuternicea pe fosta doamnă Neaga (a cărei legendă mai circulă şi astăzi prin zona Mizilului) şi pe călugăriţa Elisafta, să stăpînească satul Esteu, cu via pe care au moştenit-o şi poruncea vecinilor să asculte de ele.
În seara asta, dar mai degrabă noaptea, am primit de la Laurenţiu Bădicoiu o imagine facsimil al unei menţionări documentare ceva mai timpurii, chiar dacă nu cu mult: 1529. Documentul este un catastif al Braşovului în care probabil erau însemnaţi cei care aveau relaţii comerciale cu negustorii braşoveni. Aici apare şi Crăciun din Esteu – Cratschun de Estew.
Esteu este denumirea anterioară a Mizilului, cu variantele Eşteu, Iasteu sau Iaşteu, Isteu, Istău sau Iştău (reperabile în alte atestări ulterioare), care i se trage de la gîrla (pîrîu) ce-l traversează de la nord la sud în extremitatea estică a aşezării. Pe hartă se observă două firişoare unduitoare, Budureasca şi Tohăneanca, unindu-se şi formînd Istăul înaintea podului ce-l traversează în punctul în care era marcată şi ieşirea din oraş spre Săhăteni, pe comunicaţia Ploieşti - Buzău (DN 1 B). În Enciclopedia României din 1938 cursul Istăului la sud de Mizil, spre Fulga şi Boldeşti-Grădiştea este înregistrat sub numele de Călmăţui.
Legăturile Mizilului cu muzica s-au cam subţiat. Pe vremuri, acum 100 de ani, în Mizil erau destui lăutari - cu ghiotura, cum se mai spune. Nepoţi sau strănepoţi de-ai lor poate mai ţin de ocupaţia asta şi-acum, dar cu siguranţă sînt într-atît de împuţinaţi încît trebuie să-i cauţi cu lumînarea sau cu Mr. Google. Unii s-au spiritualizat - cum să găsesc un termen potrivit pentru recalificarea contextelor în care mai cîntă? Vreau să spun, adică, doar că nu mai performează decît condiţionaţi de confesiunea (neo-protestantă) de care aparţin, astfel că nu pot fi vazuţi decît pe internet, filmaţi de fraţii lor întru credinţă, ori nemai dacă luaţi calea acestor case de rugăciuni şi faceţi o scurtă vizită. De fapt, prilejul postării ăsteia a fost o discuţie pe care am avut-o cu un coleg, Costin Moisil, etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român. Venise vorba despre bloguri, în ce fel acestea îţi modifică sau afectează timpul etc., şi exemplul discuţiei devenise blogul Miziliada. Şi, din una-n alta, mă-ntreabă: Tu ştii melodia lui Sorin Chifiriuc, "Localele la Mizil"? Răspunsul a fost unul prompt, negativ. A rămas că îmi va aduce discul lui Sorin Chifiriuc şi-mi va trece muzica în format digital pentru a o posta aici. Însă ajuns acasă, n-am avut răbdare şi am intrat degrabă pe internet. Am găsit rapid melodia. Era pe un disc pe care îl aveam şi eu (Roata - Va fi, Lazăre, va fi) şi mi-am amintit că odată m-am mirat şi eu de apariţia neaşteptată a Mizilului pe conţinutul unui disc vinil. Am ascultat-o, dar nu mi-am reamintit nimic de la prima audiţie. Discul apăruse în 1992, îl cumpărasem chiar la vremea aia, de la Iaşi. Şi tot căutînd pe internet, am dat de un comentariu al discului scris de Mihai Plămădeală, pe situl www.muzicisifaze.ro, cu o referire şi la melodia "Localele la Mizil":
«“Localele la Mizil”(4) contine un preludiu total independent de tema irlandeza distorsionata care ii urmeaza. Daca se intampla ca cineva sa nu recunoasca traditionalul din spate, faptul nu poate fi decat in favoarea Mizilului, unde prin locale se canta, desigur, altfel de muzica … Finalul, de fanfara, este o alta mostra de interpolare, procedeu care se dovedeste a fi una dintre caracteristicile albumului.» (aici întreg comentariul)
M-am gîndit apoi că n-ar strica dacă aş împerechea muzica lui Chifiriuc cu cea cîntată de Maria Tănase, mai precis cu melodia "Am ibovnic la Mizil". S-ar putea conchide că la Mizil se găseau din plin şi locale (sau localuri, ca să nu să se înţeleagă "alegeri locale") şi ibovnici. Cel puţin de localele Mizilului aminteşte şi Ioachim Botez în Însemnările unui belfer. Cît despre ibovnici, timpul lor e toiul nopţii şi pronunţările sînt mai riscante. Poate că se mai găsesc şi-acum şi locale şi ibovnici, dacă n-or fi murit între timp. În timpul comunismului.
Deseară e derby, Steaua-Dinamo. Anul trecut postam pe alt blog o istorie a fotbalului la Mizil. Înaintea unui meci important pentru titlul de campioană. Nu era însă un derby. Reiau postarea de atunci, cu cîteva adaugiri. De data asta nu am bilet, ci abonament. Tribuna II, Sector 20, Poarta: M3, Rînd 27, Loc 22. Ar mai fi de adaugat informaţii care completează istoria de mai jos, publicată într-un număr Dilema acum doi ani. Informaţiile le-am obţinut de la Niţă Rînceanu, fost fotbalist la juniroii Petrolului (în anii 50), la Poiana Cîmpina, la Prahova Ploieşti şi Rapid Mizil. E posibil să fi omis ceva, dar voi verifica atunci cînd voi transcrie înregistrarea. Pînă atunci însă, voi posta cîteva fotografii ale Rapidului Mizil - la sfîrşitul acestei postări.
* * *
«Este 2 martie. O zi a bărbaţilor, după ziua de ieri, una a femeilor, anticipînd pe cea de 8 martie. O zi a bărbaţilor pentru că în seara asta voi gara în tribuna a doua din Ghencea, la Steaua - CFR Cluj. Alături de un dinamovist, Kranke (Călin Torsan), şi nepotul lui, Şoarecu, stelist.
Azi, de dimineaţă, am stat tot timpul cu gîndul la meci. De fapt de la începutul săptămînii. Am accesat zilele-astea, aproape sedat, gsp.ro, sport.ro, fanatik.ro. din zece în zece minute. Fără nici o explicaţie rezonabilă. Azi dimineaţă mi-am amintit de boala asta. Cum am contactat-o. Stăteam la două case de stadion. Stadionul Tineretului din Mizil. Cu două-trei minute înainte de meci, din tabela electrică, nu electronică, de la înălţimea de 6-7 metri, curgea muzica. Modern Talking şi cam tot ce se asculta prin anii '80. Era un fel de ritual, ceva religios, aproape liturgic. Am simţit nevoia, azi, să fac ceva pe tiparul copilăriei. Am reuşit să scanez cîteva imagini, pe care le-am adăugat poveştii echipei pe care am susţinut-o înfocat din tribulele stadionului: Steaua Mizil. "Cînd eram mic am tras cu urechea, m-am gîndit, am mai făcut nişte calcule şi am tras concluziile astea: 1. Provincia este un teritoriu admirabil locuit de oameni admirabili. 2. Ei se numesc provinciali. Foarte bine, doar trebuia să ştiu de la bun început în ce categorie mă învîrt. Lucrurile se mai limpezeau şi mai şi cînd ajungeam într-un oraş mai mare – de pildă în Ploieşti sau Buzău. Eu, puştiul admirabil din oficiu, precum toţi cei asemeni mie, păleam. Golit de admiraţie, eram orbit de locurile noi, cu siguranţă mai pline de strălucire, de istorie, mai capabile de progres. Cele două oraşe, între care geografic mă situam la egală distanţă, erau maximum. Ba nu, greşesc. Statutul de privilegiat îl avea Braşovul. Aveam acolo nişte rude, ajunsesem sub Tîmpa, prin urmare ştiam cu ce se mănîncă. Era vorba şi de munte, de turism… De Bucureşti, ca şi de restul oraşelor de pe lumea asta, aglomerări urbane mai mari decît oraşul meu, doar auzisem. Alţi puşti, veniţi în tîrgul nostru la bunici, ne povesteau despre Drumul Taberei şi despre te miri ce alte cartiere, căutînd să ne atragă pe tărîmurile fabuloase imaginate de ei apelînd la improvizaţii jenante. Uneori reuşeau. Alteori, şi situaţiile-astea nu erau puţine, fabulosul lor meşteşugit cu migală se stingea încet-încet. Din cenuşa neputinţei de a face din Bucureşti un tărîm adevărat, se ivea întotdeauna fotbalul. Un teritoriu universal, limitat de un regulament la 110 x 60 m cu oareşce variaţiuni, ne dădea posibilitatea de a ne juca şansa în faţa bucureştenilor. Terenul de miuţă nu mai era nici centru, nici margine – a se-nţelege provincie, anexă etc. Un no man’s land. Aşa am resimţit, aş zice chiar fizic, diferenţa dintre provincie şi capitală. Fapt este că rivalitatea dintr-un teren de fotbal trebuie să fi fost echivalentă şi în cazul ploieştenilor sau buzoienilor care, asemenea celor din capitală, veneau la bunicii lor din Mizil. Şi chiar a fost. Între Steaua Mizil, Petrolul Ploieşti şi Gloria Buzău era o rivalitate de Divizia B, un război mic pentru combatanţi pe măsură. Admiraţia era dată deoparte, locul fiindu-i luat de aspiraţie. Cuvinte mari, e drept, dar cred că aşa au stat lucrurile. Speranţa că trebuie să se nască un gigant printre pitici era una din mizele noastre, ale provincialilor.
A.S.A. MIZIL – 1985
Rîndul de sus: Costică MOLDOVEANU – antrenor, GIURCĂ, COJOCARU,GRIGORE, SIMACIU, DRĂGAN, COSTIN, BOJOAGĂ.Rîndul din mijloc: LAZĂR, GALEŞ, STĂNESCU, COSAREK, ALDEA.Rîndul de jos: TRACHE, GOIA, AFILIU, STANCIU, ACHIM.
STEAUA MIZIL – 1986-87
Divizia B Seria IRîndul de sus: Costel LAZĂR, Nicolae RUSE, Viorel GOIA, Ion COJOCARU,Aret ENE, Ion GRIGORE, Gheorghe SIMACIU.Rîndul de mijloc: Constantin Moldoveanu (antrenor), Dănuţ MATEI, Gheorghe GREACA,HARALAMBIE, Gheorghe MÎRZEA, Vasile COSAREK, Constantin GALEŞ.Rîndul de jos: Sorin MIHALACHE, Nicolae VRACIU, Ion TRACHE, Dumitru DRÎNDEA,Marian STANCIU, Viorel DRĂGAN, Alexandru DRĂGAN.
Petrolul şi Gloria au mai zvîcnit prin Divizia A. Trecutul le permitea şi, vorbă de crainic sportiv, le recomanda ca pe nişte combatanţi capabili să facă faţă unui alt război. Ceea ce însemna, ca şi acum, susţinere finaciară. Rafinării şi te miri ce alte întreprinderi, de autocamioane sau tractoare, existau în toată ţara. La saltul în Divizia B eram beneficiarii unui implant masiv de la Petrolul Ploieşti. O parte din jucătorii găzari fuseseră acuzaţi de aranjamente şi asupra lor se abătuse dizgraţia şefilor. Urmarea a fost un exil, benefic pentru mizilenii avizi de fotbal. Dar înainte de a deveni Steaua Mizil – pînă atunci fuseserăm Rapid, ASA sau AS – a trebuit să facem faţă unui examen: un meci împotriva cîştigătoarei Cupei Campionilor Europeni. Tîrgul a vuit bine, ca-ntr-un roman sud-american: vine Steaua. Şi a venit cu un efectiv destul de apropiat de cel din finala de la Sevilla. Eram împărţit. Ţineam şi cu Steaua, dar şi cu echipa oraşului. În final, campionii Europei au fost învinşi cu 2 la 1, iar noi, provincialii, am căpătat dreptul de a ne numi Steaua. Steaua Mizil. Povestea asta mi se pare de o mie de ori mai frumoasă – ştiu, sînt subiectiv – decît acele cronici fanteziste ale unei visate finale de Campionat Mondial între România şi Brazilia într-un viitor continuu, niciodată apropiat de prezent, de realitate. Meciul fondator a iniţiat o nouă epocă. Glumesc, cumva, cochetînd cu clişeul, dar ăsta e adevărul. Din acel an Steaua Bucureşti a trimis timp de aproape zece sezoane jucători de la centrul lor de juniori. De data asta importul avea ştaif. Eram luaţi în seamă, nu mai respiram subsolul seriei I a Diviziei B. An de an terminam sus, între primele patru. Probabil că de la Salonta, Negreşti-Oaş sau Dorohoi se bănuia că Mizilul e ceva. Adică în nici un caz vreun mizilic. Fostul primar de la sfîrşitul secolului XIX, Leonida Condeescu, încondeiat de Caragiale, trebuie să se simtă… Cum? Răzbunat? Pe ce? El voise lucruri mai măreţe, demne de-o reală admiraţie: mutarea Facultăţii de Medicină de la Iaşi la Mizil, statutul de port la Marea Neagră şi alte asemenea. Pe cînd, să te baţi la promovarea în A cu CSM Suceava, Oţelul Galaţi, Progresul Brăila sau FC Constanţa însemna nimic altceva decît o rătăcire a năzuinţelor mizilenilor într-un secol XX atît de încurcat. E drept, nici sărmanul primar n-a reuşit mai mult decît să oprească în micuţa noastră gară acceleratul Bucureşti – Breslau. Apoi a venit tranziţia, iar prin 1994 Steaua şi-a retras tutela. Aşa că Steaua-cea-mică s-a transformat statutul de sedusă în cel de abandonată. Acum se zbate prin campionatul judeţean, dacă nu s-o fi desfiinţat.Viitorul. Ce înseamnă viitorul pentru o echipă de provincie, cu alte cuvinte? Viitorul începe azi, cu prezentul, pentru că răspunsul e: Se poate, dom’le! Chiar sezonul ăsta luăm seama la Dacia Mioveni, la Unirea Urziceni. Au mai traversat Divizia A şi Foresta Fălticeni, Oneştiul, Mediaşul… Va veni poate şi rîndul lui Building Vînju Mare, Prefab Modelu, Auxerre Lugoj sau Liberty Salonta. Să avem încredere: Se poate! Pentru că, lucru greu de imaginat nu cu mult timp în urmă, au apărut derbiurile provinciei. Provincia care clatină centrul de putere. CFR Cluj, Poli Timişoara, Universitatea Craiova. Le ţin isonul Oţelul Galaţi, Vasluiul, Urziceniul. Capitala este ameninţată serios. Serios! Şi asta îmi aminteşte – deh, lecturile copilăriei din Ioan Chirilă şi confraţii – de Ripensia şi Chinezul, CAO, UTA. Se întîmpla înainte de război. Înainte de războaie. Erau alte provincii. Aceleaşi, dar altele. Pentru că oamenii erau alţii. Chiar dacă centrul va rămîne întotdeauna centru. În Italia, AS Roma şi SS Lazio cîştigă rar campionatul. De ceva vreme potul este luat de perfidul nord cu precizie şi siguranţă nemţească. Exemplele AC Milan, Internazionale Milano sau Juventus Torino sînt istoria recentă a Italiei în materie de fotbal. Situaţii asemănătoare în Bundesliga, Primera Division, Premier League, ca şi în Ligue 1, dealtfel. S-ar putea să greşesc, dar asemenea mişcări tectonice mi se par semnele unei anume sănătăţi. Ceva dincolo de fotbal. Ceva dincoace de noi. Poate ceva în fiecare individ luat în parte.Nu e deloc rău că supremaţia Bucureştiului este ameninţată de noile derbiuri ale provinciei. Pînă mai ieri zîmbeam superior cînd auzeam de Liberty Salonta, pînă cînd am aflat de centrul de juniori de-acolo supervizat de echipe grele din fotbalul mare european. Poate că asocieri bizare precum Willy Bacău, Poenix Ulmu, Dodu Bucureşti, Avîntul Mîneciu, Soda Ocna Mureş, Sparta Mediaş sau Lotus Sînmartin ascund ele ceva. Dincolo de prospeţime, prosperitate. Dincolo de prosperitate, potenţă financiară. Şi dincolo de asta, o anume dorinţă şi voinţă de a nu mai privi doar cu admiraţie spre un centru copleşitor, magnetizant, purificator. Lucrurile încep să se schimbe, dar ăsta nu-i sfîrşitul lumii. E doar începutul, ca de fiecare dată, în fiecare zi.Poate mi se va reproşa perspectiva din care-am ales să pun pe hîrtie cîteva note de provincie. Recte şi în speţă: Ai obsesii grele, neică! Ei, da. La cîtă atenţie i se dă fotbalului, provincie în toate cele umanist-realiste, mi s-a părut cu-atît mai potrivit să-arunc o privire de la genunchiul broaştei. Eu cred că merită.
PS Pentru că numărul dedicate provinciei va apărea pe 23 august, voi mai adăuga o simplă coincidenţă. Timp de 23 de ani, între sezoanele 1965 – 1966 şi 1989 – 1990, Cupa României, competiţie la care au acces echipele de toate eşaloanele sportive, s-a jucat pe stadionul 23 August şi a avut 4 cîştigătoare din provincie (U Craiova, Poli Timişoara, Jiul Petroşani şi Chimia Rîmnicu Vîlcea) şi alte 6 finaliste (UTA, Foresta Fălticeni, Constructorul Galaţi, CSU Galaţi, Olimpia Satu Mare şi FC Baia Mare). O singură dată, în sezonul 1988-1989, finala s-a disputat în provincie. La Braşov, oraşul favorit al copilăriei mele. A cîştigat Steaua cu 2 la 1 împotriva lui Dinamo." »
Rîndul de sus: Diaconescu-antrenor, Fenechiu, Rînceanu, directorul UM2616, ing. Nicolescu, Mihalache Stefan, Misoi, Oprea, Dan Paraschiv, Dima Ghe. Rîndul de jos: Ivan Vasile (zis Brînză), Draghicioiu, Bogdan Ion, Zelea şi Ghiţan. Intercalaţi, cîţiva suporteri localnici
Rapid Mizil după ieşirea din Hotelul Prahova, înaintea meciului cu Feroemail, disputat la Ploieşti
De la stînga la dreapta: Mihalache Ştefan, Ghiţan, Ioniţă, Roman, Dan Paraschiv, Gogu Băţău, Niţă Rînceanu, Tase Stoian (antrenor), Ivan Vasile (zis Brînză), Dima Gogu şi Stoian Vasile.
Rapid Mizil în anii '60, în deplasare
vineri, 1 mai 2009
Un mizilean la Princeton
Într-o postare anterioară - new entry - am redat un text scurt al lui Tudor Octavian despre un mizilean întors de la Viena, mare iubitor de Haydn. De data asta semnalez prezenţa unui alt mizilean la Princeton University Press. Este vorba de Cătălin Avramescu, a cărui carte, Filozoful crud - o istorie a canibalismului (An Intellectual History of Cannibalism, în traducerea lui Alistair Ian Blyth - vezi aici, aici şi aici alte traduceri), a apărut pe piaţă de curînd.
Cătălin Avramescu s-a născut la Mizil, în 1967. Este doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti. Stagii de cercetare la Institute for Advanced Study in Humanities (Edinburgh), Sigurdur Nordal Institute (Reykjavik), Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Science (Wassenaar), bursier la Herzog August Bibliothek (Wolfenbuttel) şi Clark Library/Center for 17th and 18th Century Studies (Los Angeles). Specialist în filozofie politică şi morală, a susţinut cursuri la Bucureşti şi la Helsinki şi conferinţe în Ungaria, Scoţia, Canada şi Austria. A publicat eseuri şi studii de teorie politică şi istoria ideilor, în special asupra intervalului secolelor XVII–XIX. Prima sa carte, De la teologia puterii absolute la fizica socială (Bucureşti, 1998), este o explorare tematică a teoriei contractului social de la Hobbes la Rousseau; cercetator la Institutul de Istorie al Universităţii din Viena. În prezent este consilier prezidenţial. (prezentare preluată de pe site-ul editurii Humanitas).
joi, 30 aprilie 2009
Şcoala de fete - Mizil
O completare a postării anterioare cu alte fotografii, de data aceasta din interior. Urmele distrugerilor sînt atît de vizibile încît comentariile sînt inutile. Totuşi: se poate observa zidul de piatră suficient de gros cît să solicite din plin o firmă care se ocupă cu demolări. Destul de evidente sînt şi urmele incendierii, la lemnăria acoperişului. Fotografiile au fost făcute de Cosmin Pavel.
marți, 21 aprilie 2009
O expoziţie într-o expoziţie
Acum cîteva luni, mai exact în noiembrie 2008, am cumpărat printr-o licitaţie de pe www.okazii.ro o carte poştală cu interiorul fostei şcoli de fete din Mizil. Pentru că ceea ce se vede în imagine pare a fi o expoziţie de cusături executate în programul şcolar, cartea poştală a figurat în expoziţia Cusături / ţesături organizată de Muzeul Ţăranului Român în perioada decembrie 2008 – ianuarie 2009, punctînd un anume tip de educaţie în ale artizanatului, nimic altceva decît o prelungire în şcoli a curentului Arta naţională din interbelic, care mai încoace a luat forma orelor de lucru manual. O expoziţie într-o altă expoziţie. Se prea poate ca această carte poştală să fie printre puţinele urme ale acestei şcoli de fete. Este posibil ca fotografii ale clădirii să mai existe, dar mă tem că imagini din interiorul şcolii vor fi destul de greu de găsit.
Pe verso-ul carţii poştale sînt scrise următoarele:
«Spre a vă aminti prima expoziţie dela Gim. De Fete din Mizil(expoziţie de lucru şi desen – din anul 1936-1937. Şi totodată vă mai amintiţi şi de mine. (semnătura indescifrabilă) 7 iulie 1937 Destinatar: Dsale Domnişoarei Diamanta Luscan Directoare Gim. De Fete Mizil»
detaliu din expoziţia Cusături / ţesături
detaliu din expoziţia Cusături / ţesături
* * *
Şcoala de fete, aşa cum am auzit-o numită de tatăl meu, a mai funcţionat pînă în 1956, cînd i-a luat locul pentru doi ani o şcoală mixtă. Apoi, în 1958, s-a reînfiinţat liceul de cultură generală pe strada Nicolae Bălcescu, clădirea fostei şcoli de fete căpătînd destinaţia de internat al liceului pentru elevii de la ţară. În anii ’70, cînd liceul de cultură generală devine Liceul Industrial Mizil, clădirii i se dă o altă utilitate – atelier şcoală. Probabil că structura clădirii s-a şubrezit atît de la strungurile mutate acolo, de la vibraţii etc., dar şi de la cutremurele din ’77, ’86 şi ’90. A fost dărîmată acum cîţiva ani, după 2000, pentru a face loc unui supermarket Plus, neinspirat amplasat chiar acolo, la şosea, în centrul oraşului.
* * *
În aşteptarea unor fotografii cu clădirea fostei şcoli de fete, m-am gîndit să postez pentru încheiere o filmare din concert cu Emerson, Lake & Palmer: Barbarian - Nutrocker, o înnădire a două piese, una de pe ELP, primul album, a doua de pe Pictures at an Exibition - un fel de Să gîndim pozitiv, totuşi. Chiar aşa. Se poate şi mai rău.
Update. Pentru că promisesem, iată fotografii cu clădirea fostei Şcoli de fete înainte de demolare (2), după ce a fost părăsită, apoi incendiată, probabil pentru a i se grăbi dispariţia, procedeu folosit cu mare succes şi în Bucureşti în cazul contrucţiilor clasate în Patrimoniul arhitectural (vezi aici un exemplu). Cred că era o contrucţie relevantă pentru arhitectura tîrgurilor. În sfîrşit, nu mai e. Fotografiile îi aparţin lui Cosmin Pavel.
vedere frontală
vedere din spate
Şi supermarketul Plus (foto Cosmin Pavel):
Update: o fotografie cu Scoala de Fete furnizata recent de un tinar istoric.
joi, 16 aprilie 2009
Calimero
S-au făcut pariuri cu o săptămînă şi ceva înainte. C-o să urce pînă la jumătatea înălţimii, alţii că pînă sus. Unii care au mai urcat pe antenă i-au spus că între timp s-a montat un gard de sîrmă, ca să nu mai poată avea nimeni acces, şi deci va fi mai dificil. I s-a spus că ar trebui să mai slăbească, să aibă urcarea mai uşoară. Vătămanu, cu ani grei de ocnă în trecut, l-a sfătuit să ia cu el pe antenă şi benzină, să fie mai sigur că va impresiona. Altul, Adam, care a fost spaimă a buzunarelor pe Prahova, a spart trei biserici într-o zi, ce mai..., iar acum stă într-un cărucior din care cere pomană în faţa uneia din bisericile prăduite odată, l-a încurajat şi el oblăduitor – curajul pe care Calimero şi l-a făcut cu o săptămînă înainte, Săptămîna Patimilor, povestindu-şi prin oraş intenţia poate că i-a mîngîiat întrucîtva lui Adam absenţa piciorului. Pentru că, e limpede, Calimero nu doar că poate să meargă, ci intenţionează să urce, să străbată înălţimea. Pe scurt, Calimero se anunţa ca un nou Lăcătuşu. Atîta doar că pentru el înălţimea era doar o metaforă, un simbol. Sau mai degrabă o săgeată coborîtoare într-un grafic de producţie – sinteză a crizei economice – pe care Calimero urcă parcă în căutarea unei virgule ferme, hotărîtoare, care să-l despartă de zilele lungi de plictiseală. Pentru a o lua a doua zi de la alt capăt, ca angajat cu sau fără carte de muncă. Cînd m-a sunat Mitu să-mi spună ce se pune la cale pentru Sîmbăta Mare, Calimero era lîngă el. Îi auzeam vocea şi se arăta neînduplecat. Va urca orice-ar fi. Mitu îl mai lua la mişto, pentru că aşa e la Mizil. Eu i-am transmis să mute demonstraţia de Înălţare, pentru oarecare coerenţă, cu atît mai mult cu cît coincide cu Ziua Eroilor. Dacă, Doamne fereşte!, se va întîmpla ceva nefericit, şansele să primeşti loc de muncă sau să fii una cu pămîntul se împart la prima vedere în mod egal. Măcar să fie asigurat cu o dublă sărbătoare, iar spectacolul lui să fie al treilea prilej, cireaşa de pe tort ori bomboana de pe colivă. Ori, ori. Măcar atît. La rubrica Se întîmplă la Mizil... a unuia dintre ziarele locale nu prea îmi venea să cred că ar putea intra. Se spune că primarul ar fi aflat de planul lui Calimero şi a încercat să se asigure că alpinistul crizei nu va scruta Mizilul de la înălţime. Aşa că l-ar fi pus pe Bulău, întîiul petiţionar-alpinist de pe antena poştei tot pentru obţinerea unui loc de muncă, să-l împiedice pe Calimero, sau, la nevoie, chiar să urce după el. Rolurile s-au inversat de data asta. De data asta era momentul lui Calimero să calce pe urmele lui Bulău, după ce, acum cîţiva ani, Bulău fusese angajat pe un post de gropar la cimitirul Mizil tocmai în locul lui Calimero. Poveste din vremea cînd se vorbea de creştere economică. Şi uite că vine vremea ca lupul să-i spună oii cît de bună-i brînza şi cît de bine e să asculţi de cioban – cam aşa ne-am putea alege cu un întemeietor al moralei la Mizil.
* * *
Rîndurile dinainte le scrisesem în Joia Mare încercînd să anticipez ce urma să se întîmple sîmbătă. Cumva, Iisus Hristos se retrăsese modest, parcă şi mai ferit valurile bîrfei mici a enoriaşilor, a oamenilor de tot felul, creştini sau nu, iar eu mă simţeam stingher pentru preocuparea asta tembelă, în căutarea unei poveşti fulminante. Fusesem asigurat că evenimentul va fi filmat, fotografiat. Ce mai la deal, la vale, un reportaj îl poţi scrie şi de la distanţă, eram tentat să-mi zic în barbă, deşi îmi părea rău că nu pot ajunge şi eu acolo. Mă consolasem cu ideea că ştiu destul de bine oamenii Mizilului, ştiu cum reacţionează, le cunosc glumele. Poate mai puţin feţele, pentru că unii pare că au îmbătrînit rapid. Şi am aşteptat.
Dar Mitu a sunat din nou. Tot joi. Să vezi că m-am întîlnit cu Florin Înălţime, ăla de s-a urcat şi el pe antenă pentru că-i plecase nevasta cu altul. Îmi zice, băi, Mitule, m-am întîlnit cu Calimero, mă. Ştii ce vrea să facă nebunu’? Să se urce pe antenă, mă. Nu-i sănătos la cap. Ca să vezi: ăsta, după ce s-a urcat şi el, acum e om serios, cuminte, acum făcea şi el pe lupul moralist. L-am ascultat ca şi cum n-aş fi ştiut nimic despre ce se pune la cale. Şi mi-am dat seama de ce tot m-am întîlnit cu Calimero prin oraş, de vreo zece ori într-o juma’ de zi. Şi-a făcut propagandă, nu glumă. Cred că ştie juma' de oraş. Acuma toată lumea aşteaptă, pînă şi dascălii de la biserică. Cică ar vrea să se urce acolo în noaptea de Înviere. Eu i-am zis, baremi urcă-te ziua, dar el nu, că vrea să nu lase autorităţile să mănînce liniştit de Paşti. Primarul, poliţia comunitară. Păi cum să urce în noaptea de Înviere la înălţimea aia? Chiar dacă urcă cu o lumînare de nuntă aprinsă şi tot nu se vede ca lumea. Are nevoie de lumina zilei ca să iasă aşa cum vrea el. Să ştii că te ţin eu la curent cu tot ce se mai întîmplă, fac transmisie în direct. Unu’ îi zisese lu’ Calimero să nu se urce pe antena de la Pescărie, că aia-i mai subţire. Oricum, şi pe aia, şi pe ailaltă, sînt nişte curenţi... Da' ştii ce-mi place mie la el? Că-i hotărît. Prima oară a vrut să se urce pe biserică, dar are turla mare şi nu avea cum. Pe urmă voia pe primărie, dar nici asta nu era o variantă bună. Dar de hotărît e hotărît. Apropo, ştii de ce-i spune Calimero? Nu, îi zic. Era un personaj din desene animate cu un fes, că şi el poartă un fes, îl ţine pe-o aparte, marinăreşte. Nu-l mai ţii minte?
A fost omu’ şi-n pîrnaie, are nişte ani în spate, că altfel nu-l băga nimeni în seamă prin Mizil, e şi tatuat. Şi încă o chestie. S-a lăsat de fumat de-acum trei luni, ca să poa’ să respire acolo sus, pe antenă... A ţinut şi post pentru ziua cînd o să se urce. Dacă vrei, îi împrumut telefonu’ meu, să te sune de sus, să-ţi spună o impresie. Hai că te ţin la curent cu ce mai apare nou – şi m-am pus iarăşi pe aşteptat, nu înainte de a-i scoate din cap ideea cu telefonul. Asta mi-ar mai trebui.
Ziua următoare. Vineri. Sigur că Mitu va suna. Şi o face chiar înainte de prînz. Zice, m-am întîlnit cu unu' de la poştă şi spunea că pe la 8-8.30 a trecut pe-acolo Calimero şi s-a uitat la antenă cam un sfert de oră. A studiat-o. Da' stai să vezi, că lucrurile au luat o întorsătură. M-am întîlnit şi cu Bulău şi mi-a spus că l-a aranjat pe Calimero să sape trei gropi în cimitir. I-a dat de lucru ca să-l obosească, să nu mai poată să urce. Îi dă şi bani, 100 lei groapa, adică un milion. Aici e sigur mîna primarului. Hai că te ţin la curent. După vreo trei ore, Mitu îmi zbîrnîie iar telefonul. Băi, Calimero a săpat deja două gropi, a luat două milioane. Am vorbit şi cu primarul. Îţi dai seama la ce s-a ajuns? Se gîndeşte că dacă îi bagă nişte bani în buzunar de sărbători poate îl cuminţeşte. Tac-su lu' Calimero zicea că fi-su se urcă orice-ar fi, ce dacă-i obosit, ce dacă are bani! Are şi internet, deci şi calculator, îl doare-n bască. El vrea să muncească, vrea un loc de muncă sigur, nu chestii din-astea de pe-o zi pe alta. Acuma, cu pariurile, ţi-am zis că fiecare dă pronostic. Părintele de la biserica de la şosea zicea că n-o să se urce Calimero pînă la urmă. Părintele de la biserica din Fefelei spune că o să se urce. Femeile de la lumînări, de la biserica din piaţă, cred şi ele că or să-l vadă pe Calimero pe antenă. Adam i-a şi zis că dacă nu se urcă e laş. Aşa că e aşteptare mare. Oricum, Calimero a zis că o să fie o surpriză.
Sîmbătă, ora 11.45. De data asta dau eu telefon. Cum e, se-ntîmplă ceva? Mitu zice, deocamdată nu dă nimeni de Calimero. A dispărut. Apoi, îl aud cum le răspunde şi altora care probabil îi sînt în preajmă. Suţinători, comentatori, pariori ori simpli gură-cască. Află, şi o dată cu Mitu aflu şi eu, că e la cimitir totuşi. N-a terminat a treia groapă pentru care fusese tocmit ieri. Adam spune: Nu-i bărbat dacă nu se urcă. Primarul a dat şi el telefon să se intereseze. Aproape că a devenit eveniment monden. Vii la piaţă şi împuşti doi iepuri: îţi faci cumpărăturile şi vezi un spectacol pe cinste. Tatăl lui Calimero e şi el acolo, lîngă antenă, aşteptînd. E beat. Mitu zice, adevărul ăsta e, dacă a promis că se urcă, trebuie s-o facă. Nu-i musai să se-arunce de-acolo. Măcar să se urce. A creat nişte aşteptări în oraş. I-auzi ce zice Vătămanu, că nu e prima oară cînd promite. Cică de-acu' doi ani tot zice că se urcă pe antenă şi se aruncă de-acolo. Chiar dacă nu s-a ţinut de promisiune pînă acum, ideea există. Asta e important.
Ora 15.30. Sună Mitu. Bă, încă nu s-a-ntîmplat nimic. Adică s-a-ntîmplat ceva. A mai murit cineva în oraş şi Calimero mai are de săpat o groapă. A patra. Şi m-a sunat iar primarul să mă-ntrebe dacă şi-a făcut cumva apariţia la antenă. Am primit la telefoane, nici nu-ţi mai spun, au sunat preoţii, o grămadă de prieteni... S-a şi dublat paza antenei, dar n-au reţinut un lucru, nebunu' a spus că se urcă nu doar pe antenă. Poate să fie şi biserică, şi bloc, orice, numai înălţime să fie. Aşa, mi-e că o să-l apuce seara şi n-o să se suie nicăieri. Oricum, deseară o să mă duc şi ei la slujbă la mănăstire, la Crasna, cu băieţii. Te mai ţin la curent pînă cînd om pleca încolo, la Înviere. Hai pa!
Duminică nici o veste. Luni, Mitu era plecat într-o excursie pe Valea Buzăului - ca de Paşti, în aer liber, curat. Marţi ne-am auzit la telefon, dar ştia doar că treaba cu urcatul pe antenă se răsuflase, probabil din lipsa de curaj a lui Calimero. Asta e, de doi ani tot promite că se urcă şi nimic. Miercuri, la 09.20 mă sună iar. Hai să-ţi dau noutăţi la cald, îmi zice. Îl am pe Calimero lîngă mine, uite, ţi-l dau. Să trăiţi, începe Calimero, şi-mi expune emoţionat, dar şi cu ceva nerv, situaţia. Ancheta socială i-a luat cele două fete şi le-a dus la un cămin al statului, la Văleni de Munte. Cea mare a vrut să facă o prostie zilele astea - am bănuit că-i vorba de o copilărească tentativă sinucidere. Tatăl lui Calimero e handicapat. Nu ştiu să despart adevărul poveştii ăsteia de ambalajul şi ornamentele inerente, dar situaţia pare destul de problematică. Empatizez cu el, îmi spune că-i spune Calimero de la personajul de desene animate, cu coaja de ou în cap, îi vine cît de cît zîmbetul pe buze, bănuiesc, îmi spune că la cîţi mizileni a îngropat în cimitirul ăla, pînă să fie înlocuit cu Bulău, ar merita şi el o altă situaţie şi că, de fapt, Bulău l-a împiedicat să urce sîmbătă dimineaţă. Deci nu a fost laş, aşa cum îi spusese Adam. Bulău a fost acolo de strajă, iar primarul ar fi inspectat zona pe la nouă dimineaţa, în Sîmbăta Mare, cu capul pe sus, să vadă urmă de Calimero prin aer. Mi-au dat două gropi în plus de făcut, ca să-mi dea nişte bani de sărbători şi să nu aibă eveniment, şi-au bătut joc de mine. I-am explicat eu că nici urcatul pe antenă, nici aruncatul de-acolo nu-s o soluţie - el, că primarul a mai angajat vreo zece oameni şi pe mine nu mă bagă-n seamă. Apoi i-a pasat telefonul lui Mitu, care conchide: L-au executat cu sînge rece. Bulău nu l-a lăsat să urce. Acuma s-a încheiat povestea, ai şi ultimul episod... E tare, nu?, m-a întrebat încîntat. Antena salvatoaresă-i spui, ăsta cred că-i titlul.
Eu am cam dat-o cotită, îmi părea un titlu prea previzibil, Calimero îmi plăcea mai mult - e mai simplu, mi-am zis în gînd, în vreme ce Mitu încerca să termine convorbirea: Hai că te las, acum sînt la plantat de pomi la marginea oraşului, l-am luat şi pe Calimero, să-l mai scot un pic din stresu' ăsta. Hai că te sun eu mai încolo!, şi-a închis.
luni, 6 aprilie 2009
Nea Costică. Al porumbeilor
«În 1954 s-a înfiinţat primul club columbofil pe Prahova, adică pe Regiunea Ploieşti – la Mizil a fost. Primul din ţară a fost la Bucureşti, imediat după războiul al doilea, pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Colonelul Popescu Georgică a adus primii porumbei adevăraţi, din Belgia. Pe urmă s-a răspîndit columbofilia la Mizil, Braşov, Buzăul mai tîrziu. Mizilul e indicativ 030, Ploieştiul 050, Rîmnicu-Sărat 034 sau 032, Buzăul 031, Bucureştiul era pe sectoare – 01, 02 şi tot aşa. La Mizil, întemeietorul a fost Traian Popescu. Mai e unu’ în Mizil, Nicu Popescu, care are şi păuni, dar nu sînt fraţi, n-au nici o legătură. Preşedintele Federaţiei Columbofile din România este chiar un băiat de-aici din Mizil, Cezar Sinca. E nepotu’ lu’ nea Romu Cuţitaru, care era şi el columbofil. Băiatu’ ăsta e acolo în Bucureşti şi are şi o revistă columbofilă trimestrială. Şi mai sînt două federaţii din-astea în ţară, dar noi avem bază juridică, avem avocatu’ nostru care ne susţine. În că mai am p-aici, prin casă, şi ştampilele alea vechi, de-i zicea Asociaţia „23 August” Mizil, de pe vremea RPR, după ce s-au desfiinţat denumirile cu indicative. Nea Traian Popescu stătea la ieşire din Mizil spre Săhăteni, era dintr-o familie, de chiaburi, avea cramă pe timpuri, cei mai pricopsiţi din Mizil.
Traian Popescu în columbar
Traian Popescu împreună cu un columbofil mizilean
Eu prima oară de la Romu Cuţitaru am luat porumbei. Am luat de pe cîmp spice de grîu şi de orz, le-am bătut şi-am făcut cinci duble de boabe, pe urmă ne-am dus la nea Romu şi ne-a dat... porumbelu era argintiu, porumbiţa vînătă. Primul pui a fost argintiu, dar între timp începusem să avem şi alţi porumbei, guţani, jucători, şi pe urmă am început să facem treabă. Am deschis ochii pe porumbei pe la vreo doişpe ani şi m-am înscris în asociaţie la nea Traian Popescu, ţin minte că aveam reducere, că eram elev, şi pe timpurile alea îi duceam la zbor cu trenul, îi ţineam la mesagerie. Mergeam prin partea Moldovei, cîte doi, că erau cuşti multe. Pentru antrenament făceam Paşcanii, Suceava, şi peste hotare mergeam la Varşovia. La începuturi mai erau Toni Eparu, unu’ Miron, Nelu Ştefănescu, Hurduc, Sandu Apostol. Sediul era chiar la Traian Popescu, în casele lui, c-a avut cîteva rînduri de case – lîngă restauranul Istriţa, la pod, unde s-a dărîmat acum de curînd. La locu’ ăla îi zicea Z. Popescu, după taică-su. Făceam şedinţe, iarna făceam planul de zbor pe etape, care încep prin aprilie şi se termină prin octombrie. Prin august începem cu tineretul, puii scoşi din anul respectiv, după ce ne liniştim cu ăştia mari, după ce vin de peste graniţă. Cu tineretu’ facem tot aşa, pe etape. Prima dată în jurul casei, apoi mergem la 10-15 kilometri, şi tot aşa mărim distanţele. Unii mai modifică traseul de la an la an, dar în mare e acelaşi. Dacă e vreo localitate pe traseu şi porumbeii nu vin bine, înseamnă că e ceva acolo, vreun releu. Nu-i bine să-i lansezi pe unde-s aeroporturi, pentru că se zice că ei se ghidează după undele electromagnetice – porumbeii. Au ei un instinct. Dragostea de casă, aşa se numeşte. Unii columbofili îi joacă la văduvie, adică cum: îi bagi la pereche, separaţi, ei să se vadă, dar să nu poată să se-mperecheze, şi ei se-agită unul după altul, pe urmă îl bagi în concurs pe el, şi el se grăbeşte s-ajungă repede la porumbiţă, acasă. E o metodă, înainte de concurs – asta de-i spune la văduvie. Şi mai e la natural, adică sînt nişte perioade cînd porumbelul are pui, aşa ca pumnul, şi e mai atras să se întoarcă. Atunci cînd sînt puii mai mici, de au lapte-n guşă, părinţii nu sînt buni de concurs, în special porumbiţele, care au o pastă în guşă, ca laptele, timp de şapte zile, şi abia apoi se-ncepe cu seminţe, porumb, grîu, floarea-soarelui. De-aia o şi iei încetul cu încetul, pînă cînd începi uc etapele mai serioase. O distanţă Sighişoara-Mizil un porumbel o face în 2 ore jumate, iar la peste graniţă îţi vine în 7-8 ore. Săracii se mai abat, dacă simt vreun şoim, dacă e un nor de ploaie în faţă îl ocoleşte – vai de capul lor –, întotdeauna evită norii negri, pe timp de ceaţă se ridică deasupra ceţii. Dar contează şi din ce părinţi sînt. De obicei, o pereche, părinţii adică, se formează din aceeaşi linie, adică aceeaşi rasă, şi îi laşi să vezi ce rezultate dau puii lor, şi dacă la general puii lor au rezultate bune în procent de 70%, aia e o pereche reuşită şi merită să mergi pe ea. Dacă nu ies rezultate aşa bune, îi schimbi, bagi altă porumbiţă. Cel mai bine e să nu amesteci rasele. De exemplu, dacă porumbiţa e în etate, o faci cu un porumbel tînăr, şi invers. Dacă te ţine buzunarul poţi să ţii şi 300 de porumbei, şi îi tot încerci între ei. Dar e mai bine să ai mai puţini, ca să nu ai nevoie de îngrijitor. Trebuie să petreci mult timp între ei, să-i cunoşti bine, şi cînd vin de la zbor să poţi să tragi concluzii, să analizezi, să vezi ce porumbei cuplezi. Mai ales că perechile scot pui cam de patru ori pe an, dar numai seria 1 şi 2 sînt bune, de performanţă, doar astea au etatea necesară pentru a intra la tineretul de toamnă. Atunci poţi să ai o pretenţie la ei. Acuma, lăsînsu-i la o parte pe întemeietori, mai în putere venim din urmă eu, Fănică Bustea, Băncilă Ion, care sîntem în prezent, adică în etate, care sîntem pe ducă, cum s-ar spune. Şi mai sînt d-ăştia mai mici, mai la şcoală. Eee, şi ca să-ţi spun şi cum e cu traseele, prima etapă mergem la Făgăraş, a doua la Agnita, a treia tot Agnita se face – astea sînt etape concurs –, apoi Cîmpia Turzii, Lipova şi în loc de Beiuş să vedem, ori Valea lui Mihai, ori băgăm tot la Arad-Lipova, că Beiuşul e o zonă muntoasă, un pic mai..., Lipova asta oricum o facem de vreo patru-cinci ori. Pe urmă ieşim afară, avem o dată Kosice şi eu le-am mai zis să facem Poprad, avînd în vedere că mai cunosc cît de cît relieful, apoi Ruzonberog, Zilina şi Ostrava. Porumbeii pe care-i am eu, o pereche, de la Ostrava îi am, şi una o am de la Praga. Astea-s etapele. I-am luat p-ăştia pentru că am dat odată la porumbeii mei nişte grăunţe tratate, le-am spălat eu în şapte-opt ape, dar degeaba. La o săptămînă a-nceput să-şi facă efectul. Veneau de la zbor, cădeau pe lîngă casă. Orbiseră. Unii le dau fel de fel de medicamente ca să reziste la apă, ca la dopaj, se mai dau şi nişte seminţe de cînepă, de in, care sînt exact ca şi drogurile. Pastilele le mai vomează, le-am văzut eu, că sînt şoferul asociaţiei pe Prahova şi eu merg cu camionul în ţară şi în străinătate. Le zic, băi băieţi, nu-i mai chinuiţi aşa. Dar ăştia dopaţi nu merg la zbor decît doi-trei ani şi nici buni reproducători nu sînt. Ăştia sînt epuizaţi, sînt terminaţi. Adevăratul sport e pe mîncare bună şi să le faci iarna tratamentele de care au nevoie. Şi iarna sînt în pauză, cînd trebuie să-i ţii perfect sănătoşi. Mai sînt şi braconieri care ţi-i ademenesc pe drum. Dar prin partea Ardealului, pe unde zburăm noi, sînt oameni serioşi. La inelul porumbelului mai pui şi numărul tău de telefon, şi dacă porumbelul se rătăceşte, ăla care ţi-l găseşte te anunţă şi apoi îi dă drumul. Ăştia din Oltenia au etape de zbor spre Moldova. La noi, la Mizil, vin să lanseze asociaţiile din Piteşti, Slatina, Craiova, Gorjul, Dîmboviţa, profesioniştii din Prahova care merg pe Moldova. În general cam toţi cei de la Gorj încoace.
Dar, de fapt, cei mai buni porumbei sînt ăia care vin din Ardeal, că sînt mai multe obstacole în drum. Cînd dau de munţi, trebuie să aleagă. Ori se lasă pe Cîmpulung Muscel, ori pe Întorsura Buzăului. Rar să vină pe Cheia. Pe Moldova e un traseu mai ferit de şoimi. Să vă zic o chestie, am avut un porumbel care mi-a venit de la Zilina după doi ani de zile. Ori l-o fi prins careva şi-o fi zis că dacă-l ţine mai multă vreme uită de casă, ori i-a tăiat sau smuls pana. Cine ştie... Braconieri sînt pe partea Moldovei, începînd cu Buzău, cu Rîmnicu-Sărat. Au sisteme cu gheare, le pun clei sub aripi, au toate nenorocirile – ăştia nu sînt oameni. Mai sînt d-ăştia şi la noi, e unu’ pe şosea. Acum eu am cam pe la 82-84 de porumbei. Dar columbofilii din Ardeal nu lansează de-aici. În 2006, asociaţia din Satu-Mare a lansat de la Constanţa vreo 900 de porumbei şi li s-au întors vreo 70. A fost o catrastrofă. Au prins şi vreu trei zile de ploaie, una după alta, şi pe ploaie mai intră pe sub streşini, îi prinzi mai uşor. Ardelenii fac două-trei etape în ţară şi apoi merg afară, din Ungaria pînă-n Germania, astea-s traseele de tradiţie la ei. Cam 1000-1100 de km. Noi am avut pînă la Praga 1150 de km. Ăştia de la Ploieşti, de la profesionşti, zic că merg şi în Ucraina, dar eu nu cred. E nenorocire acolo. Păi, într-o zi eşti obligat să traversezi Ucraina. Dacă te-au prins a doua zi cu porumbeii nelansaţi, nimeni nu-ţi garantează securitatea, e jale. Te atacă. Cînd mergem în Polonia căutăm să prindem cît mai puţin din teritoriul Ucrainei. Eee, şi cum ajung acolo dau telefon în ţară la cine mă trimite de la noi, şi-mi spune să sun la translator şi-l sun pe translator. De exemplu, vine la maşina mea delegatul columbofil din Cehia, să spunem, şi nu mă-nţeleg cu el. Îi dau telefon translatorului, translatorul îi transmite delegatului din Cehia, şi aşa purtăm dialogul, eu cu delagtul ceh faţă în faţă, şi la telefon translatorul. Ne mai înţelegem şi prin semne, scriem pe maşină ora la care trebuie să lansăm... Prin Cehia şi Slovacia au început să mă cunoască.
De obicei ajung pe la 3-4 după-amiaza, că merg încontinuu, şi pe traseul ăsta am etape unde le dau porumbeilor apă şi mîncare, că avem locurile noastre unde avem sursă de apă, se odihnesc 2-3 ore, mîncăm şi noi, ne odihnim un pic şi plecăm mai departe. Cînd am ajuns, să zice, la Ruzonberog, pe locul lansării, unde e o apă curgătoare, dau telefon în ţară că am ajuns şi primul lucru este să dăm apă şi mîncare la porumbei.
Pînă a doua zi dimineaţă luăm legătura cu delegatul lansator din oraşul respectiv şi le spun la ce oră să vină a doua zi, să lansăm porumbeii. Vine, controlează sigiliile la maşină precum că-s intacte, pentru că totu-i sigilat, apa şi mîncarea le-o dăm prin nişte jgheaburi, şi după lansare facem un proces verbal cu ziua lansării, ora, cum era timpul şi cîţi porumbei erau. Fac şi poze, ca să nu se spună că nu am ajuns acolo. Pînă acum am avut trei maşini cu care am tot făcut deplasări. Un SAVIEM, un MAN, un IVECO... Am poze cu fiecare.»
* * *
În timpul înregistrării cu nea Costică Vasilescu, Costi (nepotul lui şi fratele lui Mitu), mi-a făcut un semn spre televizor. Imaginile rulau o transmisie de pe Realitatea Tv, un soi de Breaking News. Sonorul fiind la minim, nu ne-am dat seama din prima despre ce era vorba. Am descifrat pe scrol abia cînd ne-a Costică a făcut o pauză şi ne-a umplut paharele cu vin, că handbalistul Marian Cozma murise în noaptea care tocmai trecuse. Oamenii din studioul televiziunii păreau a se agita, imaginile se repetau hipnotic, în vreme ce noi vorbeam despre porumbei. Abia la o săptămînă am aflat că lui Marian Cozma i se spunea şi Păsărilă, pentru că, vezidoamne, în copilărie ar fi crescut porumbei. Galeria de fotbal a lui Dinamo chiar arborase, la nu mai ştiu ce meci, un ditamai banerul cu porecla PĂSĂRILĂ. Mi-am zis, uite ce coincidenţă nefericită, să fac înregistrarea cu un păsărar taman în timpul trasmisiei mute despre moartea altui păsărar. Tocmai în ziua în care aflasem de porecla lui Marian Cozma, s-a-ntîmplat să mă sune Mitu, aşa cum o face deseori, imprevizibil. Îmi zice, vezi că Cezar Sinca stă în Bucureşti, poate iei legătura cu el. Pentru monografie. E mizilean de-al nostru. Şi columbofil. Zic, eee, ce fel mizilean trebuie să fie Cezar ăsta, dacă a plecat la capitală încă din anii ’80? Chiar şi eu, în doar zece ani, m-am bucureştenizat cît de cît... Îmi zice, eu sînt de părere să-l suni, totuşi. Am auzit că-şi creşte porumbeii pe balcon. Îţi dai seama ce interesant! E o chestie. Nepotu’ lu’ Romu Cuţitaru care duce mai departe tradiţia de columbofil mizilean... Şi dai şi uşor de el, stă vizavi de stadionul Rapid. Nu ştiu ce i-am mai zis, cred că am scăldat-o eu cumva. Şi abia acum, după aproape două luni, mi-am dat seama. Aveam povestea asta cu columbofilii mizileni, un soi de confrerie desacralizată, dar oricum o poveste cu un oarecare farmec provincial, şi eu, fac ce fac, şi tot nu reuşesc să scap de fotbal, fie că-i vorba de Dinamo sau de Rapid. Sau poate că fotbalul trage la mine. Nu ştiu. Oricum, la halul în care merge Steaua, mai bine-mi fac în ciudă şi mă apuc de crescut porumbei. Poate aşa redevin şi eu mizilean.
luni, 16 februarie 2009
new entry
Mult nu s-a scris despre Mizil, dar senzaţia mea este că, dacă nu s-a scris neapărat de bine, măcar s-a scris bine. Şi scurt spre foarte scurt. Nu sînt mulţi autorii care s-au încumetat. A făcut-o Caragiale, primul. A făcut-o Hortensia Papadat-Bengescu abia atingînd Mizilul, dar nemurind cîteva produse umane. Au urmat George Ranetti, Ionel Fernic, Brunea-Fox, Ioachim Botez şi Geo Bogza. Vor urma şi alţii, poate. Ultimul text, care prinde realitatea mizilenilor vîrîţi de bună voie sau siliţi de alţii sub tăvălugul globalizării, cu migraţii şi cosmopolitisme mai mult sau mai puţin adecvate, este unul foarte scurt: Cum recunoşti, în staţia de metrou, un mizilean care ascultă Haydn. Tudor Octavian este autorul. Cu alte cuvinte, un new-entry în topul all-time al Miziliadei, istoria neînsemnată a unui loc şi mai neînsemnat. Din textul acesta nu se poate decupa, tehnica asta, pentru a practica vechiul obicei al citării, s-ar dovedi inutilă. Nu - pentru că el-întreg aproape că funcţionează ca un citat, o cutie de rezonanţă a unei ţări neînsemnate. Neînsemnată pentru sine, în ciuda crezului sărbătoresc că sîntem cei mai mari şi mai tari, buricul pămîntului, Noul Ierusalim şi toate cele ultimativ-definitive:
M-a sunat din Viena un prieten să-mi spună că-mi trimite o carte, printr-un tip din Mizil. Uneori, precizările par să scuze o anume realitate. Du pildă, faptul că un om lasă Viena, ca să revină la Mizil. „Ştii – mi-a zis amicul din Viena –, persoana care o să-ţi telefoneze, ca să-ţi dea cartea, a călătorit mult, e pasionat de simfoniile lui Haydn, mi-a făcut o impresie excelentă. Cît timp există astfel de oameni, România este salvată.” La cîteva zile, după ce am aflat că la Mizil se găseşte un domn pe care România poate să conteze în competiţia dură cu restul lumii, acesta mi-a dat întîlnire în staţia de metrou Obor. Ca şi în alte dăţi, cînd mi-am fixat rendez-vous-uri cu necunoscuţi, în locuri aglomerate, am ezitat să-l întreb cum o să ne recunoaştem. Pe vremuri era simplu. Spuneai: „O să vin cu Scînteia sub braţ sau cu un trandafir în buzunarul de la piept.” Scînteia însă nu mai apare, iar trandafirii se aduc din Olanda şi firul costă cît un bilet de tren Mizil-Bucureşti. Cine cunoaşte staţia Obor, ştie că numărul oamenilor a căror înfăţişare ne spune că preferă manelele simfoniilor lui Haydn e foarte mare. Şi ar fi şi mai mare, dacă creaţiile lui Haydn ar fi interpretate de formaţii de manelişti. Situaţia, şi aşa complicată, se complica şi mai tare, fiindcă nu stabilisem la care din cele patru ieşiri din metrou trebuia să ne întîlnim. Puteam să aştept mult şi bine la o scară pe care să urce la lumina zilei numai bărbaţi pasionaţi după Vali Vijelie, în vreme ce pe celelalte trei scări să urce valuri, valuri fanii lui Beethoven, Haydn, Şostakovici şi Stockhausen. Şi toţi, cu cîte o carte vieneză în mînă. Chiar şi aşa, primul gînd care îţi trece prin cap, uitîndu-te la oamenii ce roiesc în acest foarte circulat loc din Bucureşti, fie că intră, fie că ies din metrou, e că extrem de puţini au aerul de a fi ţinut vreodată nişte cărţi în mînă, iar dacă au făcut-o, şi mai puţini au privirea unora care le-au citit. Al doilea gînd, care te urmăreşte şi după ce renunţi să-l cauţi pe omul cu o faţă de fidel al filarmonicilor, e că nici în alte staţii de metrou lucrurile nu stau altfel. Ce înţelegi imediat, uitîndu-te la lumea care intră şi iese din metrou cu privirea în pămînt, după ce în primii ani după 1990 începuseră s-o ridice şi chiar să se uite unii la alţii, minunîndu-se că mai pot să se recunoască din priviri şi să-şi zîmbească, e că nu mai aşteaptă nimic. Stăteam derutat în mijlocul mulţimii mohorîte şi aşteptam să apară individul cu care să mă înţeleg din priviri. Oamenii se tîrau toţii cu ochii în jos, fără să le pese că erau cercetaţi. Nici unul nu avea aerul c-ar dori să salveze România. Logic ar fi fost să iau la rînd toate cele patru ieşiri din metrou. Şi la ce-ar fi folosit? La ce-ar fi slujit dacă, în loc de unul, găseam doi sau trei mizileni dispuşi să salveze România? Aş fi zis: „Iată o minune, eu aştept o carte şi-mi sosesc trei!” Dar pot, oare, să mişte din loc o ţară trei cărţi, cărate pe ruta Viena-Mizil-Bucureşti, cînd pînă şi cele mai îndulcite statistici spun că media de şcolarizare a românului activ, avînd vîrsta între 16 şi 60 de ani, e abia de şase clase?
(Povestiri foarte scurte. Întîmplări interesante din viaţa lui Vasile B. Caiet cu subiecte - LiterNet.ro 2005)
Cum-necum, şi de data asta Mizilul (sau mizileanul) a trebuit să fie prilejul? motivul? pretextul? pentru scoaterea castanelor din focul purificator al culturii. Se întîmplă. Mizilul atrage astfel de situaţii. Un nou acar Păun, amintind de faptul real al ispăşirii proverbiale din cazul accidentului feroviar petrecut la cîţiva kilometri de Mizil, cînd vinovat s-a făcut acarul Păun - întîiul. Cel adevărat.
duminică, 15 februarie 2009
Poveste cît se poate de înceată şi de culinară
S-a întîmplat către sfîrşitul anilor '80. Cu frigidere goale şi debarale năpădite de vînt şi frig. Mai vînt şi mai frig decît într-un cimitir, încît n-ai fi putut decît să te dovedeşti inspirat dacă ai fi trecut poarta larg deschisă spre crucile înfometate şi ele. Şi inspirat am fost, poate printre puţinii - deşi cred că, după vreo douăzeci şi ceva de ani, am fost singurul. Nu că aş fi dezgropat morţii de foame. Doamne fereşte! Măcar pentru a scăpa de cartofii - de supuşii Regelui Cartof - care se lăsau preparaţi în reţete nesfîrşite pentru a înlocui laptele, ouăle, carnea şi alte alimente cumsecade. Întîi am pus mîna pe o carte de bucate, apoi am ajuns întîmplător la pagina preparatelor din melci. Moment binecuvîntat, pentru că am ales reţeta cea mai sigură. Un fel de melci fripţi. Nici măcar nu-mi trebuia făină. Trebuia doar să-i am pe ei, melcii. Şi i-am avut. În cimitir am ajuns relativ repede - 10 minute. Era după-amiază şi era o ploaie măruntă, aş zice victoriană. Am cules din cimitir treizeci şi ceva de exemplare crescute pe vegetaţia destul de liberă. Întors, i-am spălat, i-am pus la fiert, apoi, goi puşcă avîndu-i pe fundul de lemn, i-am tranşat în şuviţe. Şi i-am aruncat în tigaie. E drept, i-am tăvălit şi prin Vegeta. Aveam Vegeta, ceea ce nu era puţin lucru. Din şuviţele cam subţirele, spre diametrul firului de păr, şi mai ales prăjite, n-am prea înţeles mare lucru. Am zis că am consumat friptură de melc. Unde în România aia puteai comanda aşa ceva. Am fost propriul meu patron de restaurant, maestru bucătar, chelner, consumator şi obervator critic. Acum cîţiva ani am scris povestea cu un oarece lux de amănunte. Acum însă, am expediat-o în zona anecdotei sau mai degrabă a reţetei culinare cinstite. S-a întîmplat în Mizil - uitasem să precizez. Un Mizil la fel de tern ca şi acum, deşi memoria, nostalgia, tinereţile par mai îngăduitoare cu lucrurile care se retrag încet-încet spre uitare. O retragere care-şi reluase cursul ca o precripţie extinctivă, pînă ce am dat de jocurile de cuvinte practicate cu suficient nesaţ de Iulian Tănase pe blogul lui, Poemix. Citindu-i melciclopedia, m-am întrebat dacă nu cumva acea friptură, în care crezusem orbeşte, nu a fost de fapt altceva; anume:
"Melczelic (a piece of melcake sau, mai pe limba noastră, un mizilic de Mizil)"
Norocul unora dintre băşcălioşii români a fost Sefchet-Paşa, demnitarul însărcinat cu veniturile poştei, care la sfîrşitul sec. XVIII, trecînd prin Popasul nr. 1, numit şi Aşezarea bicigaşilor, găsi nepotrivită această denumire şi dădu ordin să fie schimbată în registre cu Menzil (poştă) - cu timpul devenit Mizil. La urma urmelor, asocierea cu mezelicurile e la îndemîna oricui, ceea face posibil ca în miezul băşcăliei să mai pice uneori şi cîte-un melc - fireşte.
mezél (mezéluri), s.n. – 1. Antreu, gustare. – 2. Salam, cîrnat. – Var. (înv.) mezea. Mr. mizé, megl. mezé. Tc. meze, din per. māzā (Roesler 599; Şeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1453), cf. ngr. μεζές, alb. mezë. Forma primitivă este cea a variantei, de la al cărei pl. mezele s-a reconstituit noul sing. – Der. mezelic, s.n. (gustare), din tc. mezelik, cf. megl. miziloc, ngr. μεζελίϰι; mezelerie, s.f. (prăvălie de mezeluri).
(scuze, Alistair, pentru o nouă citare fără un grad ridicat de siguranţă. de data asta n-am mai citat din DEX, ci din [DER] - Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966)
Pomenisem în ultima postare de Mioriţa. Nu-mi amintesc cum de am deschis monografia Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte, publicată la Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964 – autorul fiind Adrian Fochi. Eram într-o perioadă în care încercam să intuiesc cărţile în care puteam da de Mizil la indicele bibliografic. Ba da, acum îmi amintesc. La anticariatul de la Dalles, cel în vecinătatea căruia se află spaţiul în care se fac expoziţii şi tîrguri. Dădusem de un raft plin cu Anuarul geografic. Toate erau numere din perioada interbelică. Le-am răsfoit, mai ales cuprinsul şi indexul. Acolo am găsit Mizilul într-un studiu despre transhumanţa oierilor transilvăneni spre Muntenia şi, mai departe, spre Dobrogea. Sibienii se coborau spre Vîlcea, Olt, Argeş, în vreme ce braşovenii, brănenii, coborau spre Dîmboviţa, Prahova şi Buzău. Era şi o hartă cu traseele pe care am ezitat s-o fotografiez, cu sau fără permisiunea vînzătorului. Parcă nu-mi venea să dau 40 de Ron pe volumul acela. Pe hartă, cei ce coborau prin Prahova, pe Valea Teleajenului, se împărţeau pe trei drumuri, unul dintre ele trecînd prin Mizil. Şi asta explică multe. Explică şi varianta Mioriţei culeasă de Ovid Densuşianu (1886), explică şi localităţile învecinate (Mizilului) care păstrează urme ale ardelenilor, fie toponimice, fie de ordin demografic. De altfel, un articol (în lumină istorică şi antropogeografică) care tratează printre altele şi subiectul relaţiilor muntenilor prahoveni şi buzoieni cu ardelenii, scris de Ecaterina Zaharescu (Vechiul Judeţ al Saacului) şi apărut în Buletinul societăţii regale române de geografie în 1922, confirmă şi aduce oarece detalii pentru tema transhumanţei în legătură cu Mizilul. Şi ca să mai intersectez încă o dată subiectul, amintesc detaliul pitoresc observat la Mizil şi consemnat de F. Brunea-Fox din reportajul Moartea lăutarului:
"Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderente aici."
(Foto Arhiva de imagine a MȚR; localizare necunoscută)
Îmi închipui stîlpii aceia că trebuie să fi arătat cumva ca în fotografia asta. Dar nu e decît un exerciţiu de imaginaţie. Poate voi afla şi o fotografie cu stîlpii plini de ghete. Oricum, dintr-o Enciclopedie a României, editată în 1938, dacă-mi amintesc bine, reţinusem un mare număr de tăbăcari, ciubotari, ceea ce nu e decît, iarăşi, o confirmare a trecerii oierilor (brăneni) pe la Mizil. Astea sînt detalii care nu fac decît să se ajute unele pe celelalte, fără să demonstreze o ipoteză cu cine ştie ce mare miză. Şi, ca să închei ceva mai poetic înşiruirea de date şi referinţe, redau textul Mioriţei culese la Mizil:
Plăişori de munte,
Scoboară oi multe,
Trei cîrduri de oi,
Trei ciobănei.
Un cioban mai mic
Cu oi mai multe.
Cei doi veri primari,
Ei că s-au vorbit
Într-un apus de soare
Ca să mi-l omoare
Şi (să) mi-l îngroape
În umbra stînei,
- Oiţă, lăiţă,
Mică mioriţă,
Ce, lupii, ţi-e ţie?
Din iarnă-ai scăpat,
Lupi nu te-au mîncat.
- Stăpîne, stăpîne,
Ce, lupii, mi-e mie?
Din iarnă-am scăpat,
Lupii nu m-au mîncat.
Ce, lupii, mi-e mie
Ţi-oi spune şi ţie:
Cei doi veri ai tăi
Ei că s-au vorbit
Să te omoare
Să-ţi ia oi şi bani.
- Oiţă, oiţă,
Mică mioriţă,
Şi m-or omorî,
Şi m-or îngropa,
Voi m-iţi dezgropa
În tîrla oilor,
În mijlocul mieilor.
Oiţele-mi (or) plînge
Cu lăcrămi de sînge.
Şi buciumul să-mi puneţi,
Buciumul să-mi zică,
Cîinii să se strîngă,
Pe mine să mă plîngă;
Fluieraş să-mi puneţi,
Fluieraş de soc
Să-mi cînte cu foc,
Fluieraş mai mare
Să-mi cînte cu jale.
(„Contemporanul”, 6 (1886), p. 500-501. Republicată: O. Densuşianu, Viaţa păstorească, p. 225. Inf.: Mariţa Simionescu şi Tinca Hagica. Or. Mizil, reg. Ploieşti
)
Dacă ar fi să trag totuşi o concluzie, aceea ar fi că pe la Mizil a trecut un drum al oilor. Aşa cum acum trece drumul vinului şi cum, din ce-am auzit (dar o să mă documentez un pic înainte de a reveni cu subiectul), a mai trecut şi un drum al mătăsii. Nemailuînd în considerare paralela 45°.
miercuri, 11 februarie 2009
Ultima lecţie de istorie
Aproape din sîmbătă în sîmbătă e vremea morţilor. Cu mesele întinse, acoperite cu muşamale fără moarte, dar parcă şi fără viaţă. Cu pungi în care sînt înghesuite mere, dulciuri şi pîinici. Cu sticlele de vin şi colivele alături. Şi zeci de lumînări aprinse. Cînd eram mic mi se părea un loc bolnăvicios masa asta plină. Masa sîmbetei. Ca şi Apa Sîmbetei care duce în Iad. Norocul meu a fost întîlnirea cu pictorul Horia Bernea în cataloage, apoi în expoziţii. Mi-a smuls nevoinţa suportării mesei de sîmbătă.
De Hrana pictată de Bernea mi-am reamintit pe 7 februarie 2009, cînd fost înmormîntat Ion Nistor – profesor de istorie în Mizil. 73 de ani. O sîmbătă obişnuită. Am mers la Mizil special pentru înmormîntare. Îl cunoscusem acum vreo trei-patru ani. Ştiam că se tot zbate să adune informaţii de tot felul pentru monografia oraşului. Cum am putut, i-am dat şi eu o mînă de ajutor. I-am găsit chiar şi o variantă a Mioriţei culeasă la Mizil de Ovid Densuşianu prin 1886. Pe-asta n-o ştia. I-am adus mai multe lucruri despre care nu avea habar. Îl văzusem ultima oară la Alexandra Café bînd un ceai. Era aproape gata cu tehnoredactarea monografiei, care se găsea la un profesor de informatică – Popescu sau Ionescu. Cînd am ajuns la biserică, apropiaţii răposatului vorbeau deja despre destinul monografiei. Ce se va întîmpla cu ea. Singura, adevărata moştenire de pe urma mortului. Vocile din curtea bisericii erau deja aprinse. Ionescu sau Popescu era un indezirabil, un neavenit, în gurile lor. Monografia ar trebui dată primarului, spuneau. Primarul care nu-l sprijinise mai deloc pe profesor, şi asta pentru că agrea o altă monografie, a altui profesor de istorie, mort nu mult după 1990.
Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu. Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul. Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.
Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?
* * *
În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei : – Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.
