new entry

Mult nu s-a scris despre Mizil, dar senzaţia mea este că, dacă nu s-a scris neapărat de bine, măcar s-a scris bine. Şi scurt spre foarte scurt. Nu sînt mulţi autorii care s-au încumetat. A făcut-o Caragiale, primul. A făcut-o Hortensia Papadat-Bengescu abia atingînd Mizilul, dar nemurind cîteva produse umane. Au urmat George Ranetti, Ionel Fernic, Brunea-Fox, Ioachim Botez şi Geo Bogza. Vor urma şi alţii, poate. Ultimul text, care prinde realitatea mizilenilor vîrîţi de bună voie sau siliţi de alţii sub tăvălugul globalizării, cu migraţii şi cosmopolitisme mai mult sau mai puţin adecvate, este unul foarte scurt: Cum recunoşti, în staţia de metrou, un mizilean care ascultă Haydn. Tudor Octavian este autorul. Cu alte cuvinte, un new-entry în topul all-time al Miziliadei, istoria neînsemnată a unui loc şi mai neînsemnat. Din textul acesta nu se poate decupa, tehnica asta, pentru a practica vechiul obicei al citării, s-ar dovedi inutilă. Nu - pentru că el-întreg aproape că funcţionează ca un citat, o cutie de rezonanţă a unei ţări neînsemnate. Neînsemnată pentru sine, în ciuda crezului sărbătoresc că sîntem cei mai mari şi mai tari, buricul pămîntului, Noul Ierusalim şi toate cele ultimativ-definitive:

M-a sunat din Viena un prieten să-mi spună că-mi trimite o carte, printr-un tip din Mizil. Uneori, precizările par să scuze o anume realitate. Du pildă, faptul că un om lasă Viena, ca să revină la Mizil.
„Ştii – mi-a zis amicul din Viena –, persoana care o să-ţi telefoneze, ca să-ţi dea cartea, a călătorit mult, e pasionat de simfoniile lui Haydn, mi-a făcut o impresie excelentă. Cît timp există astfel de oameni, România este salvată.”
La cîteva zile, după ce am aflat că la Mizil se găseşte un domn pe care România poate să conteze în competiţia dură cu restul lumii, acesta mi-a dat întîlnire în staţia de metrou Obor. Ca şi în alte dăţi, cînd mi-am fixat rendez-vous-uri cu necunoscuţi, în locuri aglomerate, am ezitat să-l întreb cum o să ne recunoaştem. Pe vremuri era simplu. Spuneai: „O să vin cu Scînteia sub braţ sau cu un trandafir în buzunarul de la piept.” Scînteia însă nu mai apare, iar trandafirii se aduc din Olanda şi firul costă cît un bilet de tren Mizil-Bucureşti.
Cine cunoaşte staţia Obor, ştie că numărul oamenilor a căror înfăţişare ne spune că preferă manelele simfoniilor lui Haydn e foarte mare. Şi ar fi şi mai mare, dacă creaţiile lui Haydn ar fi interpretate de formaţii de manelişti. Situaţia, şi aşa complicată, se complica şi mai tare, fiindcă nu stabilisem la care din cele patru ieşiri din metrou trebuia să ne întîlnim. Puteam să aştept mult şi bine la o scară pe care să urce la lumina zilei numai bărbaţi pasionaţi după Vali Vijelie, în vreme ce pe celelalte trei scări să urce valuri, valuri fanii lui Beethoven, Haydn, Şostakovici şi Stockhausen. Şi toţi, cu cîte o carte vieneză în mînă.
Chiar şi aşa, primul gînd care îţi trece prin cap, uitîndu-te la oamenii ce roiesc în acest foarte circulat loc din Bucureşti, fie că intră, fie că ies din metrou, e că extrem de puţini au aerul de a fi ţinut vreodată nişte cărţi în mînă, iar dacă au făcut-o, şi mai puţini au privirea unora care le-au citit. Al doilea gînd, care te urmăreşte şi după ce renunţi să-l cauţi pe omul cu o faţă de fidel al filarmonicilor, e că nici în alte staţii de metrou lucrurile nu stau altfel. Ce înţelegi imediat, uitîndu-te la lumea care intră şi iese din metrou cu privirea în pămînt, după ce în primii ani după 1990 începuseră s-o ridice şi chiar să se uite unii la alţii, minunîndu-se că mai pot să se recunoască din priviri şi să-şi zîmbească, e că nu mai aşteaptă nimic.
Stăteam derutat în mijlocul mulţimii mohorîte şi aşteptam să apară individul cu care să mă înţeleg din priviri. Oamenii se tîrau toţii cu ochii în jos, fără să le pese că erau cercetaţi. Nici unul nu avea aerul c-ar dori să salveze România. Logic ar fi fost să iau la rînd toate cele patru ieşiri din metrou. Şi la ce-ar fi folosit? La ce-ar fi slujit dacă, în loc de unul, găseam doi sau trei mizileni dispuşi să salveze România? Aş fi zis: „Iată o minune, eu aştept o carte şi-mi sosesc trei!” Dar pot, oare, să mişte din loc o ţară trei cărţi, cărate pe ruta Viena-Mizil-Bucureşti, cînd pînă şi cele mai îndulcite statistici spun că media de şcolarizare a românului activ, avînd vîrsta între 16 şi 60 de ani, e abia de şase clase?

(Povestiri foarte scurte. Întîmplări interesante din viaţa lui Vasile B. Caiet cu subiecte - LiterNet.ro 2005)

Cum-necum, şi de data asta Mizilul (sau mizileanul) a trebuit să fie prilejul? motivul? pretextul? pentru scoaterea castanelor din focul purificator al culturii. Se întîmplă. Mizilul atrage astfel de situaţii. Un nou acar Păun, amintind de faptul real al ispăşirii proverbiale din cazul accidentului feroviar petrecut la cîţiva kilometri de Mizil, cînd vinovat s-a făcut acarul Păun - întîiul. Cel adevărat.