Tot din tren

Pare că șansa Mizilului în literatură este calea ferată: drumul spre Moldova și mai departe, în Austria, ori spre București. În volumul Tăcere de George M. Vlădescu (Editura literară Casa șocalelor, București, 1922), într-un fragment din povestirea Farmazonie, Mizilul e în această literatură mică un nume precum în Mersul trenurilor.

Republica la Mizil

Imediat după proclamarea Republicii la 30 decembrie 1948 au apărut articole de susținere în presă. În plus, poșta redacției duduia de mesaje. Și de la Mizil au sosit reacții. În Scînteia din 5 februarie 1948, de pildă. La acea vreme presa era cum era -- subordonată noilor directive. Nu știm cum va fi arătat scrisoarea trimisă de I. Zidaricu din Mizil, nici dacă persoana sau numele erau reale. Cert e că felul în care mizilenii receptaseră noile prefaceri ale societății nu era pe măsura însemnătății evenimentelor. Nu prea fuseseră la înălțime. Cam asta i se răspundea lui I. Zidaricu. Poate că mai apoi s-o fi scris și despre uriașul entuziasm popular de la Mizil. Nu știu. Istoria se tot scrie și re-scrie în fel și chip. Răspunsul dat lui I. Zidaricu este totuși o fantă prin care parcă se vede ceva.

 

Ora 11

Gara e un ceas. Știi cînd trec trenurile și te orientezi. Cînd eram mic mă ghidam uneori după șuvoaiele de navetiști care se revărsau din gară pe strada noastră. Nu era o supărare că nu stăteam în centru. Gara aduna zi de zi oameni mai mulți decît centrul la sfîrșitul săptămînii. Așa este poate în multe orașe. Pentru Mizil gara a fost un loc special. Chiar și în literatura care a îngăduit Mizilul, ca pe o prezență exotic-provincială, apare gara. În postarea dinainte prin gara Mizil trecea un tren cu primarul Vienei. Un tren ca atîtea altele, în fond. Aproape cincizeci de ani mai tîrziu, pe 9 martie 1953, aveau loc funeraliile lui Stalin. A doua zi doliul era arhiprezent în mai toate ziarele. În Scînteia apărea un text ca un montaj foto, în care totul era cuprins de tristețe, de la Moscova pînă la Marea Roșie, de la Marea Baltică pînă în Cișmigiu. De la Ițcani pînă la Mizil. Un montaj cu turnătorii, cu Palatul telefoanelor și cu un tren care, urmînd aproape același traseu cu cel pe care-l parcursese primarul Vienei, după ce părăsește gara din Mizil, la scurt timp, înainte de intrarea în Inotești, oprește pentru un ultim salut adresat lui Stalin. Firește, Mizilul nu putea lipsi. Cam cum și-l dorea Leonida Condeescu, la masa celor mari. Fie ea și masă de pomană. De ce tocmai Mizilul și nu Beiușul sau Caracalul, nu știu. (click pe imagine pentru zoom)

Mizileni și ploieșteni

În 4 iunie 1906 primarul Vienei, Karl Lueger, venea la București pentru a participa la Expoziția Națională, un eveniment multi-jubiliar: i se asociau aproape inevitabil, pentru acea perioadă, domnia lui Carol I (40 de ani), proclamarea Regatului României (25 de ani) și cucerirea Daciei de către Traian (1800 de ani). Pentru mai multe detalii despre această expoziție, aici. Presa vremii a acordat spații generoase acestei vizite. Karl Lueger urma să viziteze dar și să susțină prin prezența sa pavilionul austriac. În ediția de seară a cotidianului Adevărul din 4 iunie 1906 a apărut un soi de reportaj al drumului făcut de Lueger cu trenul de la intrarea în țară prin Bucovina și pînă la București. În primul fragment al reportajului Mizilul apare (pică) bine -- în opoziție cu Ploieștii. Pe scurt, face impresie bună (în primul rînd presei românești, nu știm dacă și delegației austriece). Unul din episoadele rivalităților Mizilului.

Un artist, o localizare

Un pamflet, un obicei. O localizare. Mizil. Puterea oricui stă în ceva, ca și slăbiciunea. A Mizilului, în bășcălie. Că e putere sau slăbiciune, după cum simte fiecare... Din suplimentul Belgia Orientului (An I, no. 13), apărut împreună cu cotidianul Adevărul din 2 mai 1903 (An XVI, no. 4940), un rîs și-un plîns:

Pullman prin Mizil

Mizilul s-a trezit peste noapte făcînd cum s-ar zice deliciile unora. Deliciu zic, nicidecum mizilic, al devoratorilor de provincialisme. Unele, ieftinătățuri, desigur. Dar Mizilul era loc perfect pentru tarabe cu prețuri scăzute. Uite totuși că o etichetă, o firmă adică, pare a-l sări în altă ligă: Pullman. Locomotivă, tren modern, progres. Un tren pe care din Mizil, doi ani mai tîrziu, Bogza îl descria în reportaj ceva mai poetic decît o făcea Minulescu, aproape tehnic, în poezie: „În direcția Buzăului, trenul străbate ca un balaur cîmpia, fantastic luminată de lună.” Mizilul e înșirat pe rîndul prin care sînt trecute Monteoru (loc de petrecut verile, și nu pentru oricine), Buzău, Brăila (port, bursă), Sulina (capăt, porto franco)... E pe un anume traseu. O poezie, fie ea și feroviară, nu-l ratează. E primul pe listă. E acolo, chiar dacă nu ai ce vedea dacă e să-ți arunci privirea pe geam. Știi că-n viteză de 80 la oră vezi Mizilul, ceva strașnic pentru anii ăia. Împungeri ale ochiului care traversează marginea cîmpiei și-apoi Dunărea. Un volum de versuri scos în 1936 îl ține printre locurile comune ale unui anumite literaturi. Anii în care îl frecventează Ionel Fernic, Ioachim Botez, Geo Bogza. Un volum de Ion Minulescu, Nu sunt ce par a fi..., apărut la Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”.

Politica la Mizil. Acum 100 de ani

Liberali (colectiviști) contra conservatori (ciocoi). O poveste cu  box și vox care punea Mizilul în paginile ziarelor centrale. Mizilul pitoresc era cît se poate de politic. Adică, pitorescul Mizilului e politica locală: picturesque. Cum spune Jorj Delamizil, nimeni altul decît George Ranetti, asta înseamnă că de la farsă se poate sări pîrleazul mintenaș în plină dramă, ba chiar în cea mai pură tragedie. Artă politică. Jorj Delamizil a făcut o cronică a evenimentului, în Furnica (anul VII, nr. 25, joi 24 Fevruarie 1911), la patru ani după ce titularul lui Jorj, George, scrisese piesa „Romeo și Julieta la Mizil”, dramoleta cu doi primari mizileni, firește din partide diferite, împăcați în cele din urmă prin încuscrire. Se vede treaba că arta nu salvase nimic, așa cum în zadar speră artiștii. Politica și-a văzut mai departe de boxul ei.

Iată și articolul la care face referire George Ranetti, apărut în presa opoziției, la Adevărul, anul XXIV, nr. 7698, din 15 februarie 1911:

Primar de Mizil

Din ziarul Epoca, marți, 22 septembrie, 1898.

Pe unde trec rușii

Aproape toți am auzit povești cu soldați nemți sau ruși, că erau așa și pe dincolo. Povestea ca povestea, depinde de cine este spusă. Povestea pare să fie minată de subiectivitatea celui ce o spune. Fiecare o dă mai departe cu ceva în plus. Ori este înflorită, ori spusă cu furie sau admirație. De cele mai multe ori este luată partea cuiva. A lua partea, adică a-i da ceva de fapt. Merite în primul rînd.  Dar și a-i pune-n spate păcate.

Am auzit și eu astfel de povești. Nemți au venit în gospodăriile ambilor bunici. Și în deal (la Tătaru), și la cîmpie (la Colceag). Despre nemți mi-au vorbit mereu admirativ, chiar și în comunism. Treaba lor. Despre ruși, ba. Adică o schimbare de ton, cu sprîncene ridicate și năduf. Pe drumurile pe care le făcea tăind dealurile spre sondele unde lucra, bunicul de la Tătaru fusese oprit de un soldat rus. A fost repede percheziționat. Tot ce mi-a rămas din povestea asta a observația că rusul avea multe ceasuri la el. Cred că mulți au auzit povești asemănătoare, cu ceasuri. De parcă rușii nu aveau timp în întinderile lor. Sau aveau, dar nu știau să-l folosească în lipsa ceasurilor. Am înțeles că în trecerea lor prin oraș că rușii au lăsat și femei însărcinate. Cu toții știm măcar o astfel de persoană născută dintr-un neștiut tată rus. Poate că bunicul meu era subiectiv. Sora lui era măritată e cîțiva cu un neamț, cu care a și plecat în Germania după război. Au mai venit o dată, ultima dată, la începutul anilor 50, iar de atunci nu a mai știut nimic de ei. Cam așa e cu istoriile de familie.

Se pare că rușii au mai trecut prin Mizil și ceva mai înainte, pe la 1878. Știam că este posibil ca în drum spre frontul războiului ruso-româno-turc, zis și de independență, să se fi întîmplat să treacă și pe la Mizil. Nu eram sigur. În corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu sînt cîteva menționări. Deci, probe. 

 

În alt corpus de documente privitoare la același război, alte știri locale despre trecerea trupelor rusești, de data asta fiind vorba de altfel de neînțelegeri, însă simțite tot la buzunar și cel mai adesea de către oamenii obișnuiți.

 

Precum se vede, treceri cu pagube pentru mizileni. Dar asta nu-i face pe ruși neapărat mai răi decît au fost, pare-se, nemții. În următorul război, primul mondial, și aceștia din urmă aveau să provoace distrugeri în oraș. Au ars o parte din arhiva primăriei, biserica Sf. Ioan a fost transformată provizoriu în grajd și altele. Ca și cum cu cîteva ruine orice loc ar fi dator. Pe vreme de război nu sînt buni și răi. Cu toții încearcă să-și scape pielea, cu credința că, în cele din urmă, supraviețuirea justifică orice. Poate că un anume grad de rezistență al populației civile, ori limitele celor neputinincioși fac ca răul să se mai îndulcească, ori să capete culori și mai sumbre. De unde și poveștile cu nuanțe atît de diferite. 

O descriere a Mizilului / 1891

În 1891, un doctor, Șuțu, membru al consiliului sanitar superior, realiza o inspecție în circumscripția VII sanitară, care cuprindea județele Buzău, Râmnicu-Sărat, Putna și Ialomița. Inspecția se finalizează cu un raport pe care-l adresează ministrului de interne. Din raportul narativ, publicat în Monitorul Oficial (no. 81, duminică, 12 (24) iulie 1892), descoperim nu doar relatare a stării spitalului comunal, a calității serviiciului sanitar, ci și o scurtă descriere a orașului și o critică adresată primăriei.

Din nou despre sași, la Mizil

Căutam la întîmplare. Văzusem pe facebook o fotografie cu familia lui Paul Niculescu-Mizil, era făcută undeva într-o curte și mi-am închipuit că e făcută la Mizil. Știam ceva despre unchiul lui Paul Niculescu-Mizil, din ce îmi povestise fosta bibliotecară (doamna Popescu) de la Liceul teoretic, actualul Liceu Grigore Tocilescu, anume că avusese o prăvălie pe acea stradă Carol, actualmente N. Bălcescu. În fine, povestea Niculeștilor-Mizil e una. Căutînd numele lor, am dat de Dicționarul contimporanilor - secolul al XIX-lea de Dim. R. Rosetti (Ediția I-a, Editura lito-tipografiei „Populară”, Pasagiul Român nr. 12, București, 1897). Doar că acolo apărea doar numele Mizil. Așa am mai găsit un sas: Frank Andrei. 

Dacă în postarea anterioară spuneam că descoperisem pe Adolf Oberth, tot din Mediasch, dar și pe Iodef Welther, cel care îl precedase, acum avem un alt farmacist, nu știm deocamdată dacă întîiul, dar cert este că era unul care făcuse studiile, după toate probabilitățile la una din universitățile dintr-un centru universitar solid.
Pornit în căutarea lui Andrei Frank, de fapt Andreas Frank, l-am regăsit în studiul lui Dragoș Țigău, Studenți din Mediaș la universități europene (1830-1850), în revista Collegium Mediense IV — Comunicări științifice XIII (Colegiul tehnic «Mediensis» din Mediaș, Bibliotheca historica, philosophica et geographica XIII, Mediaș, 2014, pp.76-83). De aici aflăm că urmase cursurile specialității farmacie la Universitatea din Pesta, pe care le absolvise la 24 iulie 1843. Din studiul amintit aflăm că:

„La sfârșitul studiilor în școlile din oraș, tinerii aveau cunoștințele necesare pentru a-și continua pregătirea în universități. Experiența era dobândită și prin stagii de practică realitate evidențiată în cazul câtorva studenți farmaciști. Simon Bruchne, Karl Draser, Andreas Frank, Michael Meyndt, Joseph Oberth, Michael Schmidt și Michael Schuster începuseră să deslușească tainele acestui domeniu ca ucenici în diverse farmacii, înainte de a deveni studenți.” (pag. 76)

Nu știm cît a stat Andrei (Andreas) Frank la Mizil. Din lucrarea Date asupra înființărei farmaciilor în România (conform anchetei oficiale din 1875) de Dr. Nicolae I. Anghelescu, președintele Societăței Farmaciștilor din România, apărută în București la Tipografia „Speranța”, str. Enei, 4, în 1904, reiese că la 1853 că Andrei Frank ajunge la un moment dat proprietarul farmaciei „La Ursu” din București, pe care o cumpără de la d-l Klein (cu o pagină înainte, respectiv pag. 8, se vorbește de un anume Friederich Klein, ceea ce ne face să presupunem că „d-l Klein” de la pag. 9 ar putea fi acel „Friederich Klein” de la pag. 8).

 

Chiar și niște procese-verbale sînt bune pentru o încercare detectivistică. Despre d-l Klein aflăm că a avut farmacii atît în București, cît și în Giurgiu. Și că, al fel ca Andrei Frank, absolvise cursurile de farmacie tot la Pesta, doar că mai devreme cu 3 ani, în 1840. Este de presupus că existau oarece legături în breasla nu foarte mare a farmaciștilor din Muntenia: în cazul celor doi, comun este faptul că erau absolvenți la Pesta. Poate că e un detaliu minor. În 1849 Friederich Klein cumpără atît farmacia „La Ursu” cît și pe cea numită „Biserica cu sfinți” din București.

Friederich Klein schimbă Bucureștii cu Giurgiul în 1853, lăsînd farmacia „Biserica cu sfinți” pentru a doua farmacie din orașul de la Dunăre, „Speranța”. Dacă acel „d-l Klein” va fi fost unul și același cu „Friederich Klein”, s-ar putea specula că renunțînd la capitală, va fi renunțat și la a doua farmacie, „La Ursu”, dacă nu cumva o făcuse chiar mai devreme de 1853, dar ne-ar mai trebui totuși ceva informații pentru a face niște afirmații solide. Așadar, la o estimare care poate fi răsurnată, Andrei Frank ar fi profesat meseria de farmacist la Mizil între 1846 și 1853. Dealtfel, începînd cu anul 1853 numele lui Andreas Frank apare în componenţa acelei Comisiuni chimico-farmaceutică, ale cărei începuturi sînt semnalate în volumul Oesterrerichische Zeitschrift fur Pharmacie - 1853, editat la Viena (Tendler&Co), ceea ce validează ipoteza că măcar din 1853 Andreas Frank era deja în București.

După alte căutări aflăm că acest an, 1853, cade. În Lista farmaciștilor din București (1627-1899), figurînd ca a treia anexă a studiului O farmacie bucureșteană la sfârșitului secolului XIX (autori: dr. Gh. Mănucu-Adameșteanu, Elisabeta Drăgan-Bovo, Ingrid Poll și Irina Zamfirescu), apărut în revista București - Materiale de istorie și muzeografie XVII, editată de Muzeul Municipiului București, îl aflăm pe Andrei Frank profesînd meseria de farmacist încă din 1848 pînă în 1897. A patra anexă a studiului de la pagina 43 constă într-o Listă a farmaciilor din București (1786-1900), unde o regăsim și pe cea a lui Andreas Frank, „La Ursu”, înființată la 1819. S-ar părea că aproape o jumătate de secol, în perioada 1849-1897, această farmacie se confundă cu Andreas Frank.

 

În anul 1880 se înființează Societatea farmaciștilor din România, al cărei președinte este ales Andreas Frank (Florentina Limban - Activitatea farmaceutică din București în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în București - Materiale de istorie și muzeografie XVI, Muzeul Municipiului București, pg.127-132)

Pe Andrei Frank îl mai regăsim printre membrii ordinari ai revistei de comunicări a Societății Ardelene de Științe Naturale din Sibiu (Verhandlungen und Mittheilungen des Siebenbürgischen Vereins für Naturwissenschaften zu Hermannstadt) începînd cu anul 1882. În anul 1883, anul în care apare al doilea Anuar al Bucureștilor, de unde aflăm noi informații despre Andrei Frank, acesta este membru al Consiliului de hygienă și salubritate publică, aflat sub președinția Dr. Felix.

În 1889, ziarul liberal Voința poporului în menționează în numărul 1490 din 6 (18) septembrie, în articolul Ca la noi la nimeni, de pe prima pagină, printre organizatorii unor congrese din varii domenii.

L-am regăsit apoi în Anuarul Bucureștilor 1890-1891 și 1891-1892, un fel de catalog Pagini aurii al vremii, unde figurează în fruntea Societății farmaciștilor din România, cu sediul în str. Patria nr. 10.

În 1904, în același Anuar al Bucureștilor, apare în funcția de vicepreședinte al Asociației generală a corpului farmaceutic din România, un organism distinct de Societatea Farmaciștilor din România. Sediul unde activează este în strada Patria nr. 14.

Doi ani mai tîrziu, tot Anuarul Bucureștilor (1906) ne semnalează prezența lui Andrei Frank în Societatea Comunității Evanghelice cu statutul de membru. Sediul unde poate fi găsit este tot în str. Patria nr. 14, unde figurează și farmacia „La Ursu”, care de data aceasta are alt director. Proprietar este posibil să fie tot Andrei Frank. Tot în str. Patriei nr. 14 este reperat Adolf Frank, prezent în secțiunea dedicată doctorilor din București. Tot ce e posibil să fie un membru al familiei lui Andrei Frank.

 

 

 

Iată și o hartă a Bucureștilor de la 1900, pentru a vă face o idee despre locul unde se afla farmacia „La Ursu”: strada Patria dădea la capătul estic în strada Bărăției, în spatele a ceea ce avea să devină magazinul Cocor, iar în vest ajungea în Piața Sf. Anton, între Hanul lui Manuc și fosta Hală de flori. 

Sistematizarea capitalei a scurtat această stradă devenită Patriei, pentru a face loc Bulevardului Brătianu și flancului de blocuri de pe partea vestică a bulevardului. În schimb, a primit o rămășiță a străzii Ion Nou, devenind astfel o stradă cotită care dă în Calea Călărașilor. Mai sînt puține construcții vechi rămase pe strada Patriei care să fie sugestive pentru ce va fi fost cîndva acolo. Pentru mai multe informații despre Piața Sf. Anton, aici. Inserez o fotografie a Pieței Sf. Anton care are cap de perspectivă turnul Bărăției, spre care se ajungea parcurgînd Calea Moșilor, din care se făcea în stînga strada Pînzarilor. În fotografia de mai jos (sursa) strada Patria începe din partea dreaptă, pe al cărei colț se află magazinul de pînzeturi cu firma Ioan C. Pascu & Adamovici. Plus un decupaj din planul zonei (sursa): am subliniat cu roșu străzile Patria, Sf. Anton, Pînzarilor și Calea Moșilor, iar cu mov am aproximat punctul din care a fost făcută fotografia, la care am adăugat traseele întrerupte ale străzilor pe planul actual (captură google maps).

UPDATE. Am primit de la domnul Andrei Popescu (Idei urbane), căruia îi mulțumesc și pe această cale, două detalii de plan, primul datat 1895-1899, al doilea datat 1911. Pe acest al doilea plan este marcată și proprietatea de pe strada Patria nr. 14, aparținînd lui Adolf Frank, care în Anuarele Bucurestilor apre la secțiunea doctorilor. Clădirea în care a funcționat farmacia lui Andrei Frank era a doua după magazinul de pînzeturi aflat la colțul cu Calea Moșilor.

Pentru a reda un pic din aerul timpului, iată două reclame. Prima pentru pieirea bătăturilor, în România liberă, numărul din 24 iulie 1883. A doua pentru pilulele elvețiene ale farmacistului Richard Brandt, publicată de ziarul conservator Epoca, în 26 noiembrie 1895. Printre farmaciile la care puteau fi găsit se află și cea a lui Andrei Frank. 

Sigur ar mai putea ieși la iveală și alte detalii despre viața profesională a farmacistului Andrei (Andreas) Frank. Ce știm deocamdată este că vreme de cel mult doi ani, între 1846 și 1848, o dată cu venirea în Valahia, activează în Mizil. O așezare care nu trebuie să fi arătat mult diferit de cele din Vestul Sălbatic.

UPDATE 2. În Biografia marelui chimis frances Bechamp (Lito-typographie, Charles Gobl, strada Doamnei 16, Bucharest, pg. 14, 23) dr. C.I. Istrati povestește cum s-a întîlnit cu acesta la Paris, ocazie cu care află că Bechamp își petrecuse tinerețea, primii 19 ani, la București. Încercînd să-i refacă drumul spre Paris, scotocește și investighează. Așa ajunge și la Andreas Frank pe care-l amintește în cîteva cuvinte de bine.

UPDATE 3. Tot ce a ți citit pînă acum a fost o cercetare pe bîjbîite. Ați văzut de unde am plecat și unde am ajuns. Cu ceva mai multă răbdare și precizie în căutare poate că aș fi la studiul Dr. farm. V.I. Lipan, Andreas Frank (1815-1900). O viață dăruită farmaciei, publicat în Revista de istoria farmaciei, nr. 1/15 dec. 2000, ed. Farmaceutică, București. Tot ce se putea ști mai importan despreAndreas Frank e de găsit aici. Mulțumiri celor de la Biblioteca UMF București pentru amabilitatea de a-mi fi furnizat acest studiu. Pentru că se întinde pe 65 de pagini nu îl voi reproduce integral. Am scos niște pasaje care se referă la perioada premergătoare sosirii sale la Mizil, activitatea scurtă scurtă,de 5 luni în orașul nostru și, apoi, mutarea la București.. Sper să suscite curiozitatea multor mizileni. Ce mai aflăm este că înainte de 1846 exista în Mizil farmacia Coroana de aur care aparținea unui farmacist sas care își făcea meseria la Ploiești.

Mai trebuie spus că în 1897 s-a mutat la Brașov, iar în 1900 a murit, fiind înmormîntat în cimitirul Blumenau din oraș. Închei această postare cu două fotografii ale lui Andreas Frank.