RAPID DAR MIZIL

Ieri am petrecut aproape o jumătate de zi la Mizil. Ăsta ar fi un motiv să aștern ceva impresii, poate în stilul reportericesc al lui Bogza. Nu neapărat pentru că la începutul acestei luni un ziarist de la Evenimentul zilei a descins la Mizil încercînd un re-loaded al celor 175 de minute deja celebre pe care poetul le petrecuse pe aici și redate într-o oarecare zeflemea, și ea la rîndu-i pusă-n cătare ceva mai înainte de Caragiale, în povestea acelei zi solemne de 1 Mai 1900. 

Ajuns acasă, am frunzărit ziarul local, împrăștiat pe masa din curtea părinților mei și pe prima pagină am găsit editorialul „Rapid”, scris de primarul orașului. Nu l-am citit, m-am concentrat mai degrabă pe reportajul dedicat aniversării lui Păunescu și mai ales pe discursul aceluiași primar care era sigur că Păunescului trebuie să-i fi rămas la inimă orașul acesta, Mizilul, altfel nu ar fi venit fiica sa, Ana-Maria, pe-aici să-ntrebe de ultimele vizite ale tatălui său. Ce să întrebe? m-am gîndit. Mai știu și eu cît de cît ce se întîmplă pe la sindrofiile la care sînt invitați scriitorii. Poate să spună primarul ce-o spune, dar orice scriitor sau personalitate, contestată sau contestabilă de unul sau de altul, atunci cînd este invitată la un eveniment cultural aproape invariabil va face pe placul gazdei: primirea, vorbirile, mîncarea, invitații, programul, totul este extraordinar. Cu atît mai mult dacă își și dorește să revină (oricum, Mizilul fiind una din scenele pe care administrația locală pesedistă, deci un fief propriu, i le putea pune la dispoziție). Și, mai cu seamă, dacă este gîdilat, lingușit, ridicat în slăvi. Bineînțeles că partidul din care făcea parte n-a crîcnit niciodată, întotdeauna l-a ridicat în slăvi pe Păunescu. Nici vorbă să țină cont de momentul de sinceritate pe care poetul l-a avut în 1990, cînd a declarat: „Sînt un porc!” (aici aveti una din splendidele mostre de lingușire tipică poeților profitori ai reginului Ceaușescu, într-o ironică variantă fără diacritice) și s-a lăsat lingușit la rîndul său de politicienii fesenisto-pedeseristo-pesediști în ultimii 20 de ani acceptînd adularea sa fără pic de spirit critic. Nu spun că din tomurile întregi de versuri patriotarde nu vor rămîne și poezii bune, dar cînd scrii despre biruri, taxe, împilare și egalitate socială trebuie e posibil ca poezia să fie în cu totul altă parte. Că toate acele cuvinte înșirate pentru a da din coadă spre gîdiliciul maselor nu sînt altceva decît un circ care uneori poate ține loc unor dezbateri politice decente. Cu alte cuvinte, fumigene, artificii, panglici. Domnule primar, Mizilul era mult mai la inima altora decît la a lui Păunescu. I-ați ridicat o statuie pentru că domniei voastre va plac poeziile lui. Pur și simplu. Nu contest admirația cu care îl considerați, chiar cred că e sinceră. Dar asta se poate întîmpla în toată libertatea în curtea dumneavoastră, nu în orașul care nu-i al dumneavoastră ci doar vremelnic administrat de cetățeanul Emil Proșcan. Prin urmare, voința domniei voastre a luat locul unei consultări a comunității, băgîndu-i pe gît cîteva sute de kilograme de bronz.

Am reluat această poziție pentru simplul fapt că am citit în „Poștalionul” felul în care vă raportați la cei care au altă opinie, considerîndu-i lipsiți de cultură, insipizi. Cînd vine vorba de opera Păunescului, eu unul chiar m-aș bucura să fiu lipsit pe veci de cultură și, cu asupra de măsură, insipid, incolor, inodor -- pînă în măduva oaselor, chiar. Nu m-am putut abține și văzînd obstinația cu care doriți să impuneți unui oraș pasiunea dumneavoastră pentru Rapid. Pentru Rapid București, mai exact. Bănuiesc că dacă nu ar fi fost acceptat acest nume, echipa susținută de Afiliu nu ar fi avut viață lungă pe stadionul din Mizil, administrat de primăria în fruntea căreia vă aflați. Suporterii de ieri ai echipei vizitatoare, Tineretul Berceni, alături de care am privit meciul de ieri (1-0 pentru Rapid Mizil), întrebau dacă ăsta este stadionul pe care a jucat Steaua Mizil. Se vede treaba că Steaua Mizil încă se regăsește în conștiința microbiștilor români. Eu, unul, mizilean fiind, știu că a existat și Rapid Mizil (chiar posed un fanion care are culorile roșu și albastru, probabil făcut de Marian Frangulea, așa cum am și cu AS Armata Mizil, și cu Steaua Mizil), dar ăsta nu e un motiv să puneți la stația de amplificare imnul lui Rapid București. Nu știu dacă sesizați penibilul. Ce rost are? Ce treabă are „Haide, hai Rapid Giulești!” în Mizil? Care este legătura? Că este stadionul la doi pași de gară? Să fim serioși!

Și ca să nu fiu acuzat că țin cu orice preț să joc rolul lui Gică Contra, o să redau unul din ultimele episoade ale Rapidului Mizil de la sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80. Textul îmi aparține și a apărut anul acesta în seria „Prima dată” la editura Art:

SA-LAAAAM! SA-LAAAAAM!

Abia ce știam ce-i aia școală, abia ce știam ce-i ăla fotbal. Auzisem eu ceva că tata jucase la juniori, la Rapid Mizil, împreună cu frate-su, Nelu, care apoi ajunsese chiar la seniorii de la ICIM Bașov. Și mai înțelesesem că fiul lui, văr-miu, Flavius, făcea și el fotbal, parcă pe la FCM, fostul Steagul. Cînd a fost campionatul mondial din Spania, Flavius venise în vacanță la ceilalți bunici de la Mizil, dar cînd și cînd mai trecea și pe la bunicul nostru comun, care locuia cu noi și căruia eu îi spuneam Tataie, iar el Tata-mare. Trecea pe la noi și ca să vadă meciurile de la España ’82, evident, pe care taică-miu le prindea cu o antenă specială pe programele bulgărești. Fiindcă stăteam la parter, tata scotea televizorul pe buza balconului și scaunele migrau dinspre apartamente afară, aranjate ca la o grădină de vară.

Abia după ce s-a terminat campionatul mondial am sosit și eu de la bunicii din partea mamei. Sau poate fusesem în altă parte? Nu-mi mai amintesc prea bine. Știu că eram furios. O dată pentru că începusem să dau și eu cu nasul de fotbal, iar trufa mi se luase din față într-un chip de-a dreptul nemilos. Apoi, pentru că sosind acasă aveam să aflu că Flavius devenise un soi de vedetă printre puștii de la noi, din Teilor. De fapt, așa putea fi întîmpinat oricine ar fi venit din București, Ploiești, Brașov sau orice oraș mai mare. Dar pe mine oricum mă durea. Tocmai el? Toți erau cu Flavius în sus, Flavius în jos. Bineînțeles că el văzuse alături de ei meciurile care mie îmi fuseseră luate. Și mai și jucase fotbal cu băieții un pic mai mari. Cu Adi Cojocaru, cu George „Hari” Haralambie și cu alții.  Cum-necum, mi se înșurubase o invidie păcătoasă. Pur și simplu nu suportam să mi se aducă aminte de el. Iar puștii de-acolo, din Teilor, nu aveau cum să-l uite prea ușor. Toată febra microbistică a acelei veri accelerase totul. Urgența era să încep să joc și eu fotbal. Și cît mai bine. Mi se întîmplase odată să ajung în poartă, într-un meci în care ceilalți erau cu șapte-opt ani mai mari decît mine, iar eu eram a doua sau a treia. Dumnezeule — portar! Vîjîiau mingile pe lîngă urechile mele, apoi mă întorceam și le vedeam viteza înmuiată brusc de plasa porții. Mă aplecam docil pentru ridica bășica  umflată și o pasam rușinat lui Mircea, nașul meu, cel care îndrăznise să mă pună acolo unde ei nu avuseseră chef să joace. Mi se păruse nasol fotbalul atunci, dar Flavius schimbase totul.

Și într-o după-amiază de toamnă, cînd ne aflam la joacă printre blocuri, i-am auzit pe cîțiva:

— Bă, haideți pe stadion, că joacă ai noștri cu Contachinte!

Printre blocuri ne zburătăceam în orice direcție, însă fără a depăși niște limite. Teritoriul libertății era suficient de mare pentru micimea noastră. Toate ca toate, dar stadionul se afla totuși într-un loc neștiut, necunoscut, în afara puterii noatre de cuprindere a lumii. Cu atît mai mult cu cît acolo aveam să vedem negri. Îi mai văzusem prin revistele cu fotbal, prin ziare, pe timbrele pe care le colecționa tata sau în filmul cu Kunta Kinte. M-am pornit cu ei, eram mult prea curios. A fost un drum lung, cam un kilometru și jumătate. Vedeam orașul, o parte din el, de care habar nu aveam. Pentru puștii în urma cărora tropăiam nu era prima oară cînd se porneau într-acolo. Cartierul nostru era nou, înfiripat imediat după cutremurul din ’77 și probabil că mulți dintre ei știau mult mai bine decît mine centrul și te miri ce străzi care duceau fie la parc-stadion-gară, fie la han ori în alte părți — la bîlci, de pildă, unde îi vedeau pe Ricuța-Piticuța, pe omul cu falcă de bou sau alte ființe pe care cu greu le puteam închipui. Cînd am ajuns la stadion, a văzut mulți oameni în jurul pistei de atletism. Priveau năuciți fuga bezmetică a echipei noastre printre jucătorii negri. Cînd și cînd strigau:

— Salam! Bă, sal-aaam, bă! Ce faci, bă, salame?

Ne amuzam de chilomanul făcut dar nu înțelegeam totuși care era treaba cu salamul. Ce căutau negrii ăia acolo? Cei mai amuzați erau țigănușii, veniți o droaie să vadă minunea:

— Dita lo, ce negri-s ăștia! Prala, ’s-d-ăia adevărații!

Păreau fericiți. Și-au început să strige și ei:

— Sa-laaaa-me! Hai cu salamu’, mingelosule!

În mintea noastră, a copiilor legăturile dintre cuvinte se formau într-un fel straniu. Nu îmi închipuiam cum se puteau asocia un negru și un salam. Poate așa cum reținea un nene la televizor o sută de cuvinte, fără să le schimbe ordinea. Trebuia să aibă el o șmecherie. Așa și ăștia cu salamul și cu negrii. Am tot întrebat în stînga și-n dreapta:

— Nenea, de ce strigați salam? — dar ei rîdeau.

Pînă cînd unul n-a avut ce să facă și-a zis-o:

— Că-s negri ca pula calului, mă, d-aia!

Se uitau la mine și simțeau că aș mai avea o întrebare de pus. Aha, ăsta micu’ încă nu e lămurit, ceva de genul. Asta era: salam și aia de cal. În fine, era un scurtcircuit, dar totul era posibil. Oameniimari le știu mai bine. Și, chiar așa, păreau să înțeleagă cu toții chestia asta cu salamul de cal sau ce era de fapt. Ai noștri, mizileni români și mizileni țigani, toți suțineau Rapidul local și continuau să strige de pe margine „Salam! Salam!”. Ne-am tot învîrtit noi în jurul terenului și la un moment dat, cînd am ajuns la o ridicătură de pămînt, unde urma să se ridice o tribună, am dat de mai mulți negri. Aveau și ei suporteri, strigau și ei în limba lor necunoscută. Părea că nu mai sîntem în Mizil, în România. La un moment dat am observat cu toții că unul dintre negrii aceia de pe dîmbul de pămînt tot vorbea la un aparat, ca un comentator sportiv. Era clar, meciul de la Mizil era transmis în țara lor. Africa știa că existăm și noi, mizilenii, pe-aici, pe undeva. Atunci am transpirat abundent. Aveam emoții și-am început să strig:

— Mi-zil! Mi-zil!

Mizilul nu mai era orășelul mic pe care-l știam, redus la cele cîteva blocuri din cartierul unde locuiam. Era un loc de pe glob, ca atîtea altele, așa cum văzusem în dicționarul cu ilustrații, la care chiar în clipele alea niște micuți africani se gîndeau lîngă un aparat de radio întrebîndu-se cum e locul ăla unde joacă ai lor. Eram fericit să știu că odată cu acel meci Mizilul exista și pentru ei. 

PS Acum, amintindu-mi toată povestea, l-am întrebat pe tata ce și cum a fost atunci și-am fost surprins să aflu că meciul a fost de fapt în ’77 și că am jucat cu niște studenți africani de la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești. Așa că introducerea cu España ’82 și cu Flavius ar trebui mutată într-o altă poveste. Să fi făcut oare drumul ăla în toamna lui ’77? La doar patru ani jumate și nu știu dacă aveam totuși atîta curaj la vîrsta aia să mă avînt pînă la stadion. Era prea periculos. Ca să mai aflu unele lucruri, i-am dat telefon lui Mitu. Știa și el de meciul cu negrii:

— Păi am jucat cu Tanzania, nu știi? De strigau ăia cu salamu’... Că au capitala la Dar es Salaam... A fost circ pe stadion, a venit toată lumea să-i vadă, ca la bîlci. Cine mai văzuse pînă atunci negri?

Am căutat pe internet și așa era, Dar es Salaam e în Tanzania. Apoi i-am dat iar telefon să-l rog să afle mai multe despre meciul ăla și am primit promisiunea că-l va suna pe Titi Galeș, că el sigur trebuie să știe, doar jucase fotbal în perioada aia. M-a sunat după vreo două ore. Îl găsise la telefon pe Sandu Crăciun, portarul nostru:

— Da, mă, a jucat cu Tanzania, cu echipa națională. În toamna lu’ ’78. Era antrenor la ei Silviu Stănculescu și meciul s-a organizat prin Petrolul Ploiești. Mi-a zis mie Sandu Crăciun. Spunea că au jucat ăia cu niște băști pe cap, cică să nu le iasă spiritul din cauza efortului. Și au și transmis meciul la postul național de radio de la ei. Pe urmă au mers cu toții la han și-au făcut un chef mare cu lăutari. Auzi, mai lasă-mă un pic, să mai dau și eu niște telefoane și o să-ți spun mai multe. Mi-a zis c-au mai jucat și Georgescu (Pașu), Mușat Pompilică (Chilă – Arma secretă), Corduman, Trăienică, Culai Țăranu și alții — ăia mai bătrîni. Înțelegi?

Am sărit iar la internet: Silviu Stănculescu era actor, nu antrenor. Și am fost corectat imediat: Victor, nu Silviu. Doctor în fotbal, globe-trotter. Într-adevăr, fusese și în Tanzania, la Young African FC Dar es Salaam. Oricît m-am chinuit, nu am reușit să aflu în ce perioadă antrenase acolo. Doar că petrecuse vreo patru ani în acel fotbal. Apoi prin Bahrain... Și că acum cică ar avea o școală de soccer în Chicago.

Dar cel mai prețios lucru din acea zi era o fotografie, pe care Mitu o împrumutase cîndva de la Sandu Crăciun pentru a o adăuga la arhiva de imagine a orașului la care lucrăm de un timp împreună. Știam că o am printr-un folder, pe undeva, dar nu reușeam s-o găsesc nici în ruptul capului. Într-un sfîrșit am dat de ea. Era un cadru luat la sfîrșitul meciului. Epuizanta frăție mizileano-salameză respira prin tricourile ude ale jucătorilor. Și în fotografie, ca și în amintirea mea, totul părea să fi fost perfect. Fusese prima dată cînd am văzut negri adevărați. Și ne bătuseră cu 3 la 1.

Arheologie involuntară

La Mizil au început lucrările pentru construcția centralei fotovoltaice de producere a energiei electrice din conversia energiei solare. Proiectul este co-finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Mai multe detalii aici. Persnaul caliificat și-a suflecat mînecile și s-au pus pe treabă, pe fostl aerodrom, în partea de nord a orașului, acolo unde a fost o bază militară a aviației germane în timpul celui de-al doilea război mondial. Lucrările au scos la iveală rămășițe ale războiului: 4 bombe de aviație (2 de 200 kg, din care una deteriorată rău și 1 de 100 kg), plus o cantitate semnificativă de muniție, explodată și neexplodată (cartușe, proiectile). A fost necesară intervenția ISU Ploiești pentru ridicarea, transportul și detonarea lor. S-a stabilit proveniența bombelor, de fabricație germană, și contextul (WW2), lucru știut sau bănuit oricum. Iată cîteva imagini. Multumiri, Dorin Muntean!

 

 

 

Facem ce facem și reușim să răscolim WW2. Anii trecuți, din ce știu, pe adresa primăriei venise o solicitare din partea familiei unui ofițer german, căzut prizonier rușilor. Împreună cu alți camarazi a fost executat pe aerodrom. Unul a reușit să scape și a ajuns în Germania, spunînd familiilor celorlalți ce li s-a întîmplat. După zeci de ani, familia unui dintre ei voia niște date clare. Nu știu dacă primăria a dat vreun răspuns. Păcat că nu s-a profitat cumva de valoarea istorică a aerodromului. În publicațiile de specialitate din străinătate este amintit aerodromul de la Mizil, pe forumurile amatorilor sau colecționarilor de obiecte, fotografii etc. care au legătură cu istoria aviației miltare române în WW2 se găsesc tot felul de informații. Poate că ar trebui să miște și autoritățile ceva-ceva. Încă mai există cazematele îngropate în pămînt care asigurau paza aerodromului, transformate în timpul comunismului în locuri de inițiere sexuală și altele. Ar putea fi recuperate, mai ales că aerodromul va fi ceva mai populat, dacă se va face parcul industrial despre care se tot vorbește de cîțiva ani. Sînt așa-zise mărunțișuri cu care, puse cap la cap, se poate crea un traseu cultural. Pe drumul acest, spre Vadu-Săpat se poate ajunge și la șantierul arheologic de la Budureasca -- vezi aici și aici -- dar și la fostele domenii regale de la Tohani. Zic și eu.  

 

 

Băile Boboci - I

Sînt multe de spus despre stațiunea balneară Băile Boboci. Este menționată ca fiind cea mai veche din Țara Românească. Un argument este faptul cunoscut mai degrabă de istorici că la Băile Boboci domnul Grigore Ghica a petrecut o vară alături de curtenii săi.

Grație studiului monografic „Tohani - oameni și legendă”, semnat de domnul profesor Viorel Șoldea împreună cu Ciprian și Ioana, fiul și nora, informațiile istorice despre Băile Boboci pe care aceștia le-au adunat ar putea servi autorităților pentru revitalizarea zonei -- într-un fel sau altul. Se putea dezvolta un proiect european, știut fiind faptul că Băile Boboci sînt în proprietatea orașului Mizil. 

Redau mai jos fotocopiile capitolului dedicat Băilor Boboci (pg. 129-138) din lucrarea menționată mai sus, alături de cîteva imagini (fotografii sau cărți poștale) pe care le-am colecționat în ultimii ani.

Pentru a putea citi fotocopiile este recomandabil să le descărcați.

 

Următoarele imagini sînt o selecție a fotografiilor făcute în 2008, la resfințirea bisericii de la Băile Boboci. Recunoașteți deputatul de Mizil de la acea vremea, Adrian Năstase, aratîndu-se la față electorilor într-un moment pe care de obicei politicienii nu-l scapă: procesiuni de moaște, sfințiri de biserici, mari sărbători.

O cucerire fără luptă. La Mizil

În numărul nr. 485 (30 mai-5 iunie 2013) al revistei Dilema veche, avînd tema „Verde”, mi-a apărut un articol în care am povestit cîte ceva despre Mizil. Pentru că lectura unora dintre articolele de pe site-ul revistei presupune un abonament plătit, reiau aici textul (pentru cei interesați):

 

«Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese niște schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani la apartament. Pînă să începem experiența asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu știu ce-i făcuse pe ai mei să renunțe la curte: cutremurul sau apariția noului cartier Teilor? La curte era ceva, aveai spațiu să te învîrți și să ții o grădină, cît de mică. Vag îmi amintesc curtea de pe George Ranetti. La bloc era mai simplu, nu mai purtai atît de multe griji. Totuși, cei mutați în noul cartier, muncitoresc evident, aveau în spate experiența de curte, de brazdă. Mizilul avusese un cătun, Mărăcini, aflat la doi-trei kilometri distanță, care fusese desființat după noua organizare teritorial-administrativă din 1968, iar ruralii aceia deveniseră peste noapte urbani. Lor li se alăturaseră şi alţii din satele învecinate. Unii dintre ei poate chiar își doreau să scape de țărînă, să se emancipeze în grabă rătăcind buimaci prin secțiile celor cîteva fabrici din oraș. Alții însă nu aveau cum să uite satul și asta se vedea în efuziunile gospodărești care îi scotea din apartamente în grădinițele din fața blocurilor. Chiar și noi copiii ne încoțopeneam în pămîntul din care aproape că nu mai reușeam să scoatem cazmaua captivă rămășițelor de beton, cărămidă sau bca. Rezultatul era un gri afînat, după ce tot bolovănișul fusese mărunțit cu greblele închipuind ronduri și poteci din care cu greu ieșeau flori — necum zarzavat. Grădinițele acelea erau mărginite un soi de plasă de sîrmă cu ochiurile patrate, pe care o întîlneam și la gardul care delimita terenul de tribună, la stadion. Cu timpul unele dintre aceste grădinițe aveau să fie închise și luate în posesie de proprietarii apartamentelor de la parter, care aveau să le transforme serios: aşa au apărut bolta cu viță-de-vie, o măsuță pe un picior fixată în sol, ba chiar și ceva beciuri. Pe terenul viran cu care se învecina blocul au răsărit apoi garaje și mici gospodării unde își creșteau păsări, porci și-şi ţineau lucruri de care nu le venea să se despartă. N-am apucat acolo, ca locatar în Teilor această dezvoltare neprevăzută, pe care comunismul tot mai gîfîit de la sfîrșitul anilor ’80 n-o putuse împiedica. Observasem fugar aceste schimbări cînd se întîmpla să-mi vizitez colegii din locurile în care copilărisem vreme de cinci ani.

La a doua casă, unde ne mutasem, nu aveam prea mult teren liber. Vreo 230 de metri patrați era toată suprafața proprietății. Ne rămăsese totuși o fîșie de pămînt de aproximativ 1 x 15 m, mărginită de o boltă de viță-de-vie. Nici nu prea știati ce să plantezi acolo. Puțină ceapă, ceva pătrunjel și mărar, un pic de ardei, poate și morcovi. Cel mai adesea am pus roșii, care se înălțau pe sîrmele întinse între niște țevi și dădeau rod pe vreo două nivele. La casă, adică la curte, cum le place multora să spună, te îndemnai la așa ceva numai trăgînd cu ochiul la vecini. Cu noi așa a fost. În spatele nostru stătea domnul Păun care avea o grădină mult mai mare. Avea de toate, chiar și cîteva rînduri de vie, iar printre ele căpșuni. Găseai în curtea lui tot felul de fructe. Uneori prin gardul de sîrmă care ne despărțea ciuguleam bobițele de zmeură cu teama că atentez la armonia unui mic paradis.

La puțină vreme după ce ne-am mutat acolo, pe strada Erou Radu Nicolae, domnul Păun avea să dea tonul ieșirii din spațiul privat, cam așa cum se întîmplase și la blocuri. Între gard și trotuar era o fîșie de de pămînt cu o lățime cam de un metru, iar între troutar și șosea o alta de aproape doi metri. Pe aceasta din urmă erau bine înfipți arțari. Nu mai știu cum a fost desfășurarea precisă a întîmplărilor în acea primăvară. Știu doar că în după-amiaza în care Universitatea Craiova bătuse cu 1-0 pe Kaiserslautern unul din cei doi arțari de pe fîșia noastră a fost tăiat. Taică-miu și vecinii noștri l-au doborît cu topoare și au tras de el cu niște frînghii de parcă ar fi vrut să înfrîngă un elefant căruia i se refuză moartea în singurătate. Toți acei arțari fuseseră năpădiți de niște omizi insuportabile pentru navetiștii care își aveau drumul spre gară pe trotuarul nostru. Dar insuportabile erau și pentru noi. Și deodată ne-am pomenit cu un loc golaș, din care umbra fusese gonită fără speranța de a o avea cîndva înapoi, pentru că domnul Păun știa foarte bine cum o bucată de pămînt putea fi redată agriculturii. El a fost primul care a pus cartofi pe fîșia lui de unde scosese chiar trei arțari. Apoi a fost rîndul doamnei Aprodu, și cred că după ei ne-am luat și noi, familia Boboc și Hurduială. Cred că au mai fost și alții, dar mai degrabă am fost doar cei de la casele aflate între gară și stadion, vreo unsprezece la număr, pe ambele părți ale străzii. Cartoful era cel mai la îndemînă dar și cel de care te-ai fi putut lipsi mai ușor, la o adică, în caz că parcela ți-ar fi fost prădată de navetiștii care treceau de la trenurile de noapte. Și oricum recolta nu era grozavă dar ne amăgeam că așa aveam ceva mai multe provizii în cămară. Uneori mai puneam pe fîșiile alea sfeclă roșie, apoi ne-am pomenit răsărindu-ne din pămînt în cîteva locuri frunze de hrean. Segmentul ăsta cu grădina la stradă era destul de scurt, de maxim o sută de metri. Urmau stadionul, școala nr. 3 și parcul — contrastul dintre spațiul luat în posesie de particulari și cel public făcea această trecere să fie aproape șocantă: de la cartofii cu rîndurile atent îngrijite și udate aproape seară de seară, la fîșiile cu iarbă, pomi și gunoaie.

Nu știu dacă acești particulari-gospodari, asemenea celor de la blocurile din Teilor, fuseseră atenționați sau somați de primărie în vreun fel pentru a li se zădărnici inițiativele. Cred mai degrabă că era o mică libertate pe care sistemul o îngăduia asumat după raționalizarea alimentelor de la începutul anilor ’80. Apoi, în drumurile spre centrul orașului ori spre bîlci aveam să observ că nu eram singurii care făcuseră acest pas în stradă. Pe bulvardul Gării sau pe strada Tudor Vladimirescu era la fel. Și-or mai fi fost și altele străzi asemenea, pe care la vremea aceea nu le știam atît de bine. Mă gîndesc că și asta trebuie să fie una din poveștile comunismului, în care ziceam ca ei și făceam ca noi. Cam ca și acum.»

 

Pe unde mai e Mizilul

Unii mizileni nu prea vor să mai audă de orașul lor. Preferă să-l uite din varii motive. Alții încearcă să trăiască acolo ori să supraviețuiască. Mai sînt cei care vor să-l resusciteze -- viziunile lor asupra orașului sînt în chip natural diferite. În fine, există și o categorie a celor care nu-l uită, măcar că există: cei care probabil l-au cunoscut sau doar văzut cîndva și l-au inclus într-un fel sau altul în propria lor geografie. Un gen de memorie cumva întîmplătoare, oricum miraculoasă, cam așa cum era acel Mizil plutitor despre care aflăm în finalul unei cărți a lui Peter Esterhazy, o simplă denumire, ca atîtea altele, poate fără o noimă, înscrisă pe un vas care va fi traversat de multe ori Dunărea și staționat înainte de a cădea pradă ruginii undeva aproape de gurile de vărsare ale fluviului.
Am regăsit un astfel de Mizil personal într-o lucrare a lui Saul Steinberg, un desenator și grafician american de origine iudeo-română, emigrat în America din cauza persecuțiilor de la sfîrșitul aniilor 30, și care mai apoi a făcut o carieră solidă ca desenator al copertelor celebrei reviste The New Yorker. L-am descoperit astăzi în catalogul DESORDRES, în care lucrarea sa stă alături de cele ale unor artiști ca Atak, Yto Barrada, Paul Cox, Kitty Crowther, Isidro Ferrer și alții. Prima dată mi-au sărit în ochi denumirile București, Buzău și Râmnicu-Sărat, care apăreau alături de altele aparținînd unor așezări din USA, Italia, Ucraina sau de aiurea. Apoi am căutat cu atenție și am descoperit și alte orașe românești. Am găsit Focșanii, Galați, Câmpulung și mi-am zis că trebuie să fie și Mizilul pe-acolo, pe undeva. Și l-am găsit încadrat de Las Vegas, Houston, Odessa, Cagliari, Sassari și Bangkook. O fi fost Steinberg și prin Mizil? N-are importanță. Știm măcar că lucrarea în care apare, Autogeography, 1966 (74,9 x 52,7 cm) aparținînd Fundației Saul Steinberg din New York și că astfel Mizilul a fost plimbat prin lume, în galerii, muzee și reviste. Și asta datorită memoriei.

 

 

 

 

Conferință la liceul Grigore Tocilescu

Liga Tineretului Creștin Ortodox (Filiala Mizil) și Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” („Sfântul Grigorie Teologul”) vă invită la conferinţa cu tema DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE - SFINŢII ÎNCHISORILOR. Vor vorbi Ciprian Voicilă (sociolog la Muzeul Țăranului) şi alţi invitaţi. SE VOR ADUCE RACLELE CU SFINTELE MOAŞTE. MARŢI, 16 APRILIE 2013, ORA 18.00,Liceul „Grigore Tocilescu”, Mizil. INTRAREA LIBERĂ

 

 

Cultural-sportive sau invers

Ce să mai comentăm și noi pe-aici și chiar și pe-acasă despre marile realizări ale Mizilului? Ele ar trebui întîmpinate cu o mai multă înțelegere, pur și simplu, cum spunea o comentatoare a postării Arta la Mizil. O gîndire pozitivă ar trebuie să ne mîne înainte de a face bilanțuri și de a ne da cu părerea. Să privim partea plină a paharului, ce mai încoace și încolo. Numai că o parte plină pentru unul dintre noi s-ar putea să nu mai fie chiar atît de plină pentru altul. Sîntem diferiți, deci vedem diferit lucrurile. Prin urmare, să continuăm critica! Atît cît ne pricepem și cu cele mai bune intenții.

 

SPORTIVE. A reapărut Rapid Mizil. Voi comenta evenimentul coborînd un pic în memorie. Fiind dus de mic pe stadion nu trebuie să spun cît mă bucur că la Mizil se joacă iar fotbal. Aveam vreo opt-nouă ani cînd ajungeam pe stadion, pe vremea aceea stăteam în Teilor. Mă lua tata, un împătimit-echilibrat, ca să fiu într-un ton caragialian. Jucase și el fotbal, la juniorii Rapidului Mizil, alături de fratele lui. Mijlocași amîndoi, tata dreapta, unchiul stînga. Tata s-a ales cu o gleznă cît un ou de gîscă și a trebuit să renunțe. Unchiul a continuat, ajungînd apoi pe la ICIM Brașov. Bineînțeles că nu am uitat caietele în care tata ținea clasamentul, cu etapele completate încă de la începutul campionatului, în sezonul acela cînd se produsese fuziunea Rapidului Mizil, care activa în divizia județeană, cu ICIM Ploiești (1981-1982).

Serie III

Pd

W

D

L

F - A

Pts

1.	Prahova Ploiești	30	20	4	6	69-22	44
2.	Poiana Câmpina	30	16	6	8	65-38	38
3.	Chimia Brazi Ploiești	30	15	7	8	57-31	37
4.	ASA Mizil	30	16	4	10	36-28	36
5.	Ferodoul Râmnicu-Sărat	30	12	6	12	42-36	30
6.	Minerul Filipeștii-de-Pădure	30	12	5	13	41-35	29
7.	Chimia ASA Buzău	30	12	5	13	45-49	29
8.	Metalul Mija	30	11	6	13	43-41	28
9.	Carpați Sinaia	30	12	4	14	35-39	28
10.	Carpați Nehoiu	30	13	2	15	45-54	28
11.	Petrolul Băicoi	30	11	6	13	38-47	28
12.	ȘN ITA Brăila	30	11	5	14	41-65	27
13.	Chimia Brăila	30	11	4	15	39-37	26
14.	Caraimanul Bușteni	30	9	8	13	32-41	26
15.	Petrolul Berca	30	12	2	16	41-52	26
16.	Autobuzul Făurei	30	8	4	18	20-74	20

ASA Mizil started the championship as ICIM Ploiești, but changed the name before the second part

A urmat un sezon de acomodare, de construcție, 1982-1983. Misiunea lui Constantin Dănilescu (care apoi a plecat la Steua București și de la sfîrșitul anilor '90 la Dinamo), primită de la Victor Athanasie Stănculescu, era să promoveze în B o echipă-satelit la care Steaua București să-și poată trimite juniorii pentru a acumula experiență într-o competiție adevărată. ASA Mizil, echipa uzinei mecanice, care ținea de MApN, ieșit pe 7.

Serie V

Pd

W

D

L

F - A

Pts

1.	Metalul Plopeni	30	17	7	6	48-22	41
2.	Viscofil București	30	13	10	7	29-24	36
3.	Aversa București	30	13	5	12	45-44	31
4.	ICSIM București	30	10	10	10	46-28	30
5.	Flacăra roșie București	30	12	6	12	36-33	30
6.	Tehnometal București	30	12	6	12	35-35	30
7.	ASA Mizil	30	14	2	14	38-45	30
8.	Danubiana București	30	12	6	12	34-42	30
9.	Abatorul București	30	11	7	12	36-37	29
10.	Petrolul Băicoi	30	13	3	14	38-49	29
11.	Chimia Brazi	30	12	4	14	39-35	28
12.	Poiana Câmpina	30	12	4	14	39-35	28
13.	Minerul Filipeștii-de-Pădure	30	11	6	13	30-32	28
14.	Carpați Sinaia	30	10	7	13	39-41	27
15.	TMB București	30	10	7	13	37-44	27
16.	Caraimanul Bușteni	30	11	4	15	28-51	26

Veneau la Mizil echipe din divizia C precum Aversa, Viscofil, ICSIM, Danubiana, Tehnometal -- pe astea le reținusem, doar veneau din București. Intrasem în C cum a revenit Rapidul Mizil acum în apele adînci ale fotbalului județean. Dar atunci Rapid Mizil era o amintire. Priveam tabela de marcaj răsturnată pe care tăblițele cu numele echipei și cele cu cifrele scorului se înstăpînise deja rugina. Noua echipă era ASA Mizil, devenită în al treile sezon de Divizia C AS Mizil. Cu Rapidul (București) lucrurile erau prea tulburi pentru mine, prea necunoscute. E drept că în vremea aia nici Rapidul din București nu o ducea prea bine. Mă gîndesc că poate nu se considerase tocmai potrivit să calci pe urmele unei echipe pe cît de populară, pe atît de inconstantă. Recunosc că uneori citeam programele lor de meci, ale Rapidului București, pe care tata le cumpăra de la chioșcuri. Tata era rapidist dar unul echilibrat. Pentru că mai mult decît o echipă el iubea și iubește, sînt convins, fotbalul. Nu a făcut vreodată lobby pentru Rapid, m-a lăsat să aleg. Știa fotbal, aveam în casă un raft cu cărți tematice, ale unor Ioan Chirilă, George Mihalache, Constantin Teașcă, Constantin Cernăianu și alții. În fine, și a venit vremea Universității Craiova, toată lumea ținea cu ei după sezonul fantastic cînd au ajuns în semifinalele cupei UEFA (1982-1983) -- deși fotbalul lor mi-a plăcut, nu știu de ce dar n-am putut ține cu ei. Anul următor Dinamo a ajuns în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. M-am bucurat pentru meciurile cu Hamburg. Turul îl văzusem la vecinul meu, domnul Cornel Burian, returul l-am văzut acasă. Țin minte și acum multe din faze, mai ales pe cele de la Hambrug, cînd dinamoviștii au întors rezultatul de la 3-0 la 3-2. Dar n-am putut ține nici cu ei. Și nu știam de ce. În toamna acelui an, 1984, mi-am găsit echipa: Steaua. Le vedeam meciurile și reținusem că erau în căutări. Schimbau jucători pe bandă rulantă pentru a face un lot competitiv. Văzusem reviste la verii mei cu care mă întîlneam cînd mergeam la țară, la bunici. Ei erau steliști. Lor le datorez stelismul. Țineau cu Steaua chiar dacă echipa nu era pe val. Și a venit vremea suferințelor la radio, ascultînd meciurile cu AS Roma, o echipă cu vedete: 0-1 și 0-0. Am mai așteptat un an și a început dominația Stelei. Apoi, cînd Dinamo și-a făcut trupă am recunoscut că sînt buni, venise vremea lor.

În tot acest răstimp, la Mizil se juca un fotbal bun, cu jucători bătrîni lepădați de Petrolul pe motiv de blaturi și jucători tineri care-și terminaseră junioratul la Steaua București, fiind trimiși în rodajul dur al diviziei B. Gabi Cosma este unul dintre acei juniori veniți de la Steaua București după accederea în Divizia B. A fost o perioadă fastă, începînd cu toamna lui 1984, după ce a cîștigat seria IV a Diviziei C, sezon început cu antrenorul Carol Creiniceanu (tur) și continuat cu Bujor Hălmăgeanu (retur), amîndoi foști jucători steliști recunoscuți:

Serie IV

Pd

W

D

L

F - A

Pts

1.	AS Mizil	30	22	5	3	69-26	49
2.	Chimia Brazi	30	22	2	6	79-25	46
3.	Chimia Buzău	30	17	5	8	54-31	39
4.	Poiana Câmpina	30	16	3	11	56-39	35
5.	Minerul Filipeștii-de-Pădure	30	13	5	12	47-35	31
6.	Carpați Nehoiu	30	13	3	14	47-42	29
7.	Petrolul Ianca Brăila	30	13	2	15	34-45	28
8.	Rapid Fetești	30	12	3	15	35-45	27
9.	Petrolul Băicoi	30	13	1	16	38-61	27
10.	Carpați Sinaia	30	11	4	15	54-40	26
11.	Petrolul Berca	30	11	4	15	37-54	26
12.	Victoria Lehliu	30	12	2	16	30-69	26
13.	Metalul Buzău	30	11	3	16	34-44	25
14.	Victoria Țăndărei	30	11	2	17	43-58	24
15.	Tractorul Viziru	30	11	1	18	40-56	23
16.	Unirea Urziceni	30	7	5	18	29-56	19

AS Mizil în cantonament la Forban / Predeal

(primul din stînga, în picioare: Bujor Hălmăgeanu; se pot recunoaște Paul Crăciun, |Afiliu, Bojoagă, Tomescu, Gigi Aldea, Galeș (Tutuca), Grigore, Costel lazăr, Drăgan...)

 

Niță Rînceanu / maiorul Sinca / Bujor Hălmăgeanu / maiorul Necula / Florea Nițu

AS Mizil, primul sezon de divizia B

Nu mai încape discuție în privința rolului Stelei București, unul tutelar, care a asigurat o continuitate a fotbalului la Mizil. Pe unde te duceai, dacă spuneai că ești din Mizil numele Stelei se lipea imediat de cel al orașului. Deși pe vremea aia nu se discuta de branduri, ele funcționau tocmai atunci cînd un context ajungea la o formă de succes. Fotbalul de la Mizil atinsese pragul acesta.

Și acum fotbalul a revenit la Mizil. Contextul este altul. Fotbal într-o țară cu o așa-zisă economie capitalistă. O țară săracă, măcinată de corupție, de influențe politice. Țin minte că în comunism fotbalul era un debușeu, avusese niște performanțe. După căderea comunismului fotbalului i-a fost greu. Sub ochii noștri se desființează echipe, unii patroni renunță, multe personaje sînt în faza terminală a proceselor pentru deturnarea banilor obținuți din transferuri internaționale. Ei bine, în acest context fotbalul reapare la Mizil. Sub vechea titulatură: RAPID. Poate că după sezonul excelent al Stelei București ar fi fost mai potrivit să se reînnoade firul de la anul 1995, adică de unde s-a rupt cu Steaua Mizil, și nu de la sfîrșitul anilor '70. Memoria acelui Rapid e pe cale să se piardă. Momentele bune ale Stelei Mizil sînt mai apropiate în timp, lucrurile s-ar fi putut lega mai ușor așa. Și, da, revenind, anul bun al Stelei București nu ar fi făcut dintr-o Steaua Mizil reînviată o soră mai mică, nu. Dar poate că entuziasmul și modelul de succes al Stelei București ar fi urnit mai multă lume la stadion, mai mulți copii. Nu s-a întîmplat așa. Echipa se numește Rapid Mizil. Și nu că ar fi vorba de primul nume al unei echipe de fotbal din Mizil. Și Rapid a fost la sfîrșitul anilor '50 (mai precis în 1959) un model nou care înlocuia echipa numită pînă atunci Progresul. Așadar, nu se revine la momentul inițial, la întemeietori. Atunci care ar putea fi argumentul? Pentru că Rapid București nu poate fi un model în vremea asta în care insolvența și falimentul bîntuie precum ciuma. Ei bine, motivul este totuși, cu voia dumneavoastră, Rapid București. Echipa preferată a primarului. Dar totuși nu doar cu voia dumneavoastră, pentru că voia-voința populară nu încape în haine de stradă decît în scurtele momente electorale, după care se scurg patru ani de voință personală. Autoritatea funcției de prim cetățean al orașului, primarul deci, se impune de la sine, fără consultare. Ceea ce nu e în regulă, pentru că nu aduci fotbal într-un oraș precum Mizilul pentru o persoană ci pentru o comunitate. Consultînd mizilenii, inițiativa ar fi adus mai multă lume la stadion (poate că vor veni mai mulți spectatori la meciurile următoare, cînd primăvara se va întrema și ea cît de cît). Scriu toate acestea pentru că că din etapa a treia de cînd Rapid Mizil s-a reechipat au apărut contestările pe stadion. Cu banere, fumigene și petarde, cu scandări împotriva primarului: Steaua un club uitat de edilul votat sau Cine ține cu Rapid să rămînă invalid! Face ce face, nu contest bunele intenții, dar domnul primar se alege cu huiduieli. Dacă și-ar fi tăiat voia ar fi fost mai cîștigat. Și el, și fotbalul. Deci, Steaua, nu Rapid.
Din păcate nu avem fotografii. Am înțeles că primarul a interzis fotografierea galeriei protestatare, din care fac parte tineri din cartierul Bazar. Și se mai zvonește că primarul ar fi tocmit o galerie care să susțină noua echipă.

UPDATE. Din fericire, asta pentru a arăta că nu am inventat cînd am amintit episodul cu galeria contetatară, am primit două fotografii care atestă veridicitatea protestului.

 

Și pentru că am zis că e vorba de cultural-sportive, să vedem și de ce:

 

CULTURALE. Chiar dacă pe locul doi în această postare, să nu trecem cu vederea eforturile autorităților pentru emanciparea culturală și spirituală a orașului. Iarăși, nimic rău în privința intențiilor, care într-un plan general, abstract pot fi valabile, de susținut. Doar că pe măsură ce caapătă contur unele astfel de proiecte se arată șubrede. Aflasem de anul trecut despre înființarea Teatrului Tineretului „G. Ranetti” Mizil. Un ziar prahovean accentuează în știrea care face cunoscut acest eveniment că este vorba de o reînființare. Ce legătură ar avea acest nou teatru cu cel desființat în 1945, nu știu. Cei mai mulți mizileni habar nu au că a existat teatru în Mizil. Altfel, faptul, funcționarea unui teatru la Mizil, este lăudabil. Se putea întîmpla mai devreme? Nu știu și nici nu are importanță. Important este că există. Inaugurarea va avea loc pe 08.04.2013, orele 18.00, la Centrul Cultural „Adrian Păunescu”. Nimic rău pînă aici. Însă știrea devine mai interesantă cînd aflăm că prima piesă jucată de nou-înființatul teatru îi aparține... cui credeți? Bineînțeles, cu voia dumneavoastră dar mai ales cu voia sa, domnului primar Emil Proșcan. Piesa se numește Anotimpurile iubirii. Recunosc, gîndurile mi s-au rătăcit undeva la intersecția Vivaldi cu Adrian Păunescu. Nu că ar fi vreo legătură între cei doi. Și nici vorbă că n-ar putea fi creată vreo astfel de legătură. Dar sînt curios și aștept impresii de la inaugurare și mai ales despre opera dramaturgică a edilului. Pentru deschidere nu dă bine, oricum ai lua-o și-ai întoarce-o, să-ți pui în scenă propria piesă. Aș fi înțeles întrucîtva dacă primarul ar fi fost vreun dramaturg recunoscut, dar așa totul îmi miroase a veleitarism și grandomanie.

 

Cea mai cu minte soluție ar fi fost să fie jucată o piesă a lui Ranetti, dacă tot l-au pus în titulatura stabilimentului: Romeo și Julieta la Mizil. Sau poate Săracu Dumitrescu.

 

VIITOR. Adică perspective. E limpede că domnul Emil Proșcan are vocație de întemeietor, de ctitor... Of, n-aș vrea să dau într-o boală a secreției de sinonime. Fapt este că domnul primar joacă acest rol de ceva vreme. A condus și poate conduce în continuare Cenaclul „Agatha Grigorescu-Bacovia”. A urnit ziarele Mizilul, Poștalionul și Fereastra. A ridicat monumente de for public. Rapid Mizil a renăscut -- să vedem căt o va putea duce în această a doua viață. Pe scurt, Leonida Condeescu și Spirică Anastasiu la un loc. Ce va urma? Într-un puseu de imaginație recunosc că mi-au venit cîteva idei pe care îmi permit să le sugerez aici:
 

1. Un festival de filme de scurtmetraj care ar putea fi intitulat Mizilic. În caz că găselnița culinaro-cinematografică ar putea fi contestată pe motiv de decădere a demnității de mizilean, ar putea fi folosit titlul unui film din 1915, din care se pare că în arhivele cinematografiei românești ar mai exista doar un fragment de 1 minut: Joffre la Mizil. Minutul ăla cît a oprit și acceleratul la Mizil. pe bune că minutul ăsta ar trebui speculat. Și mai trebuie știut că o instituție precum Centrul Național al Cinematografiei finanțează astfel de festivaluri. Există așa ceva la Chitila, există și la Râșnov -- de ce nu și la Mizil? Ar veni străini, lumea cinemaului românesc, ar putea fi duși la cramele din deal, la Băile Boboci. Există potențial. :)

2. Un muzeu. În privința titulaturii n-ar exista dubii: Grigore Tocilescu, fiu al urbei, fost director al Muzeului Național de Antichități. O sală ar fi dedicată figurilor lui Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, Grigore Vieru. :(

3. Un cinematograf. De fapt, o cinematecă. S-ar rula filme mai greu accesibile la tv sau mall-uri.

4. Crearea unui brand culinar: mizilicul. Se pot imagina varietăți care mai de care: cît se poate de locale sau cosmopolite. Aici s-ar face legătura și cu festivalul de short-movies.

5. Resuscitarea Băilor Boboci. Profitînd de istoria acestui loc (domnul Ghica și curtea sa au stat o vară întreagă la băi) se poate propune un parteneriat fie Președinției, fie Curții Regale. Fie ca cei mai buni să cîștige!

6. Aerodromul. Cîteva mitinguri aviatice pe an n-ar strica. Mai ales dacă Rapid Mizil nu va avea succes. Parteneriat cu școala de aviație de la Bobocu, Buzău.

7. Mai multă apă și mai curată pe Istău.

8. Să facem ceva, dom'le, cu gîndacii de mătase. Era o tradiție și s-a pierdut. Abia prin 1945 a apărut Centrul de cercetări sericicole de la Cislău (nu departe de Mizil). Mizilul avea o tradiție mai veche.

9. Aferim!